a cererii n
o
53892/00
prezentată de LILLY FRANCE S.A.
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședință la 3 decembrie 2002 în camera compusă din
D-nii
A.B. Baka, președinte,
J.-P. Costa,
Gaukur Jörundsson,
D-na W. Thomassen,
judecători,
și D-na S. Dollé, grefieră de secțiune,
Având în vedere cererea mai sus-mențională depusă la 10 decembrie 1999,
Având în vedere hotărârea parțială din 29 mai 2001,
Având în vedere observațiile depuse de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamantă,
După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:
Reclamanta, Lilly France S.A., este o societate pe acțiuni franceză cu sediul social situat la Saint-Cloud. Este reprezentată în fața Curții de D-na D. Foussard, avocat la Consiliul de Stat și la Curtea de casație.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Societatea reclamantă comercializează numeroase medicamente, inclusiv Dobutrex și Vancocine, acesta din urmă fiind fabricat dintr-o moleculă de antibiotice numită Vancomycine. De la anul 1988, odată cu apariția pe piață a concurenților pentru Vancomycine, brevetul care proteja acest produs fiind expirat, reclamanta a instituit un mecanism de reduceri de preț pentru Dobutrex, reduceri legate de achiziția simultană a Vancomycinei de către instituțiile publice de spitale.
Hotărârea generală a concurenței, consumului și reprimării fraudei (denumită în continuare „DGCCRF") a inițiat o anchetă. În cursul acesteia, funcționarii l-au audiat de două ori, și anume pe 17 iulie 1991 și 6 februarie 1992, pe responsabilii serviciului juridic, pe cel al pieței spitalelor și pe farmacistul adjunct al societății reclamante.
La 15 aprilie 1992, raportul de anchetă al DGCCRF i-a reproșat reclamantei că a abuzat de poziția dominantă pe care o deținea pe piața Dobutrex pentru a-și păstra cotele de piață pentru Vancocine. Reclamanta era acuzată că a majorat semnificativ prețul Dobutrex de la 1987 la 1992, înainte de a acorda utilizatorilor o reducere de preț, care constituia un avantaj financiar fictiv care nu corespundea unei realități economice și denatura regulile codului achizițiilor publice.
Printr-o scrisoare înregistrată pe 12 august 1992, ministrul Economiei și Finanțelor a sesizat Consiliul de concurență cu privire la practicile anticoncurențiale implementate de reclamantă pe piața specialităților farmaceutice mai sus-menționate și destinate spitalelor.
La 15 iunie 1994, printr-o scrisoare cu confirmare de primire, președintele consilului de concurență i-a notificat reclamantei grefele stabilite de raportorul permanent la consilul de concurență, care concluziona cu un abuz de poziție dominantă.
La 2 august 1994, reclamanta și-a prezentat observațiile în răspuns. Ea a scris în special că concluziile raportorului se bazau pe:
„Baza raportului administrativ stabilit de [DGCCRF] și fără a fi audiat reprezentanții Lilly France nici, se pare, fără a fi adunat opinia experților medicali (...)"
La 23 noiembrie 1995, președintele consilului de concurență i-a notificat reclamantei un nou raport.
Reclamanta și-a prezentat observațiile la 26 ianuarie 1996.
La 6 februarie 1996, printr-o scrisoare cu confirmare de primire, consilul de concurență a convocat reclamanta pentru ședința sa din 5 martie 1996. Convocarea preciza de asemenea că reclamanta putea participa la ședință și putea solicita să fie audiată.
Prin decizie din 5 martie 1996, consilul de concurență a constatat caracterul anticoncurențial al practicii de cuplare a achizițiilor de Dobutrex și Vancomycine cu reducere, practicată de reclamantă, estimând că practica constând în oferirea unei prime de loialitate celor dintre clienții săi care ar fi putut fi tentați să devină de asemenea clienți ai întreprinderilor concurente pe o altă piață era interzisă de art. 8 al ordonanței din 1 decembrie 1986. I-a impus o penalitate pecuniară de treizeci de milioane de franci și a ordonat publicarea deciziei pe seama reclamantei în două reviste medicale.
Prin declarație din 22 mai 1996, reclamanta a format un recurs în anulare și reformă în fața curții de apel din Paris. În sprijinul apelului său, a contestat abuzul de poziție dominantă care i se reproșa, a criticat analiza reținută împotriva sa și a invocat în special încălcarea drepturilor apărării, din motive că raportul raportorului și decizia consilului de concurență se bazau exclusiv pe ancheta agenților DGCCRF, plus faptul că nici reprezentantul societății, nici colaboratorii săi nu fuseseră auditați. Ca măsură subsidiară, a contestat valoarea amenzii și absența motivării sancțiunii de publicare.
Prin hotărâre din 6 mai 1997, după ședința din 18 martie 1997, curtea de apel din Paris a respins recursul în ceea ce privea sancțiunea pecuniară pronunțată împotriva reclamantei, dar a anulat decizia în ceea ce privește măsura de publicare. Curtea de apel a observat în special:
„Angajarea unei faze de anchetă de către raportор nu este obligatorie (...). În speță, Lilly France a beneficiat de o instrucție și o procedură contradictorie; (...) în efectiv, responsabilii săi au fost auditați de cercetășii DGCCRF; (...) a primit notificarea grefelor, a putut consulta dosarul și a pune în valoare argumentele sale prin memorii; (...) raportorul a analizat, în mod precis și sistematic, ansamblul mijloacelor și documentelor produse de ea; (...) în virtutea puterii de apreciere pe care o acordă legea cu privire la conducerea anchetei, a putut estima că nu avea nevoie să audiaž reprezentanții societății; (...) aceasta a primit la timp raportul raportorului și a fost pusă în situația de a-și prezenta observațiile."
La nivel de apel, reclamanta a fost reprezentată de avoatul ei și asistată de trei avocați.
La 22 mai 1997, reclamanta a format un recurs în casație prin intermediul unui avocat la Consiliul de Stat și la Curtea de casație și a prezentat un memoriu ampliator la 22 octombrie 1997. La 30 aprilie 1999, reclamanta a prezentat un document intitulat „replică și observații complementare".
Prin hotărâre din 15 iunie 1999, după ședința din 4 mai 1999, camera comercială a Curții de casație a respins recursul.
B.
Legea și practica internă pertinente
a) Prezentare
Consilul de concurență a fost creat prin ordonanța nr. 86-1243 din 1 decembrie 1986, ale cărei dispoziții erau aplicabile în momentul faptelor. Acest ultim text a fost abrogat și înlocuit prin ordonanța nr. 2000-912 din 18 septembrie 2000.
Compus din șaptesprezece membri numiți prin decret și pentru o perioadă de șase ani, opt dintre ei sunt membri sau foști membri ai Consilului de Stat, Curții de casație, Curții de conturi sau altor instanțe administrative sau judiciare, patru sunt personalități alese din cauza competenței lor în materie economică sau în materie de concurență și consum, cinci sunt personalități care exercită sau au exercitat activități în sectoarele producției, distribuției, meșteșugurilor, serviciilor sau profesiunilor libere.
Exercită două tipuri de competențe. În primul rând, poate fi consultat pentru a da avize cu privire la orice întrebare privind concurența de către comisiile parlamentare, Guvern și diverși organismi menționați la art. 5 al ordonanței. În al doilea rând, examinează anumite practici de care este sesizat și pronunță, dacă este cazul, sancțiuni și ordonări.
Conform articolului 13 al ordonanței din 1986, poate ordona persoanelor în cauză să pună capăt practicilor anticoncurențiale într-un termen determinat sau să impună condiții particulare. Poate impune o penalitate pecuniară aplicabilă fie imediat, fie în caz de neexecuție a ordonărilor.
b) Procedura aplicabilă
Consilul poate fi sesizat de ministrul responsabil cu Economia. Poate se auto-sesiza sau poate fi sesizat de întreprinderi (art. 11 al ordonanței din 1986). Regulile de procedură sunt prevăzute de articolele 11 la 25 ale ordonanței din 1986 și 11 la 22 ale decretului din 29 decembrie 1986, completate de regulamentul interior. Aceste reguli sunt aplicate în conformitate cu principiul general stabilit la art. 18 conform căruia „instrucția și procedura în fața Consilului sunt pe deplin contradictorii".
Procedura cuprinde, după desemnarea raportorului, o fază de anchetă, o fază de instrucție, ședința consilului și deliberările sale. Raportorul instruiește dosarele, poate decide să angajeze o fază pregatitoare sau să completeze ancheta prin investigații. Dispune în efectiv, conform articolului 45 al ordonanței din 1986, pentru dosarele de care Consilul este sesizat, de aceleași puteri ca funcționarii autorizați de ministrul responsabil cu economia să efectueze anchetele necesare pentru aplicarea respectivei ordonanțe. Propune Consilului, fie o decizie de nerecalificare, fie de a stabili grefele și de a le menține. În acest din urmă caz, stabiliește o sinteză cuprinzând analiza pieței în cauză, investigațiile efectuate, descrierea practicilor reprocșate și enumerarea grefelor reținute împotriva persoanelor vizate. Aceste gref sunt atunci notificate „persoanelor în cauză și comisarului guvernamental care pot consulta dosarul și prezenta observații într-o perioadă de două luni" (art. 21 al ordonanței).
Această notificare a grefelor deschide faza contradictorie a examinării dosarului. Părțile în cauză au la dispoziție piesele procedurii și pot obține copii ale acestora. Ele au de asemenea posibilitatea de a fi asistate de un consilier în caz de audiție de către raportор. Ținând seama de observațiile scrise ale părților în cauză și ale comisarului guvernamental, precum și de eventualele investigații complementare, raportorul întocmește un raport căruia i sunt anexate piesele pe care se bazează. Acest raport este notificat părților și comisarului guvernamental. Părțile au o nouă perioadă de două luni pentru a prezenta un memoriu în răspuns.
Părțile sunt atunci convocate prin scrisoare cu confirmare de primire, cel puțin trei săptămâni înainte de ziua ședinței. Conform articolului 25 al ordonanței din 1986, ședințele Consilului de concurență nu sunt publice. Doar părțile și comisarul guvernamental pot participa. Părțile pot solicita să fie audiate de Consiliu și pot fi reprezentate sau asistate. Consilul poate audia orice persoană a cărei audiție i se pare susceptibilă de a contribui la informarea sa.
Deciziile Consilului sunt notificate părților în cauză și ministrului responsabil cu Economia, care pot, în termen de o lună, introduce un recurs în anulare sau reformă în fața curții de apel din Paris. Acest recurs nu este suspensiv, dar o cerere de suspendare a executării poate fi formată în fața președintelui prim al curții de apel. Decretul 87-849 din 19 octombrie 1987 precizează regulile specifice, comune sau particulare, pentru fiecare din recursuri. Aceste reguli sunt completate, în măsura necesară, prin aplicarea subsidiară a dispozițiilor noului cod de procedură civilă, atunci când acestea nu sunt excluse prin texte speciale sau nu sunt incompatibile cu caracteristicile litigiului de drept al concurenței.
Conform articolului 8 al decretului, primul președinte al curții de apel sau delegatul acestuia stabilește termenele în care părțile din procedură trebuie să-și comunice observațiile scrise și să depună copie la grefieria curții. De asemenea stabilește data ședinței. art. 9 precizează că Consilul de concurență nu este parte în procedură. Are totuși facultatea de a prezenta observații scrise care vor fi atunci puse la cunoștința părților de către grefieria curții. În sfârșit, art. 16 prevede că părțile au facultatea de a fi asistate de un avocat, sau reprezentate de un avouat la curtea de apel din Paris. Decretul nu conține nici o dispoziție particulară în ceea ce privește audiția părților. Este deci necesar să se facă referință la regulile generale care reglementează procedura civilă.
Recursul în casație format eventual împotriva hotărârii curții este exercitat într-un termen de o lună de la notificarea acesteia.
GREF
1.
Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamanta se plânge, în ceea ce privește procedura în fața camerei comerciale a Curții de casație, de absența transmiterii notei consilierului raportор, în timp ce această notă fusese comunicată avocatului general.
2.
Reclamanta se plânge de asemenea, în contextul articolului 6 § 1, de refuzul de audiție a reprezentantului ei legal de către raportorul Consilului de concurență.
1.
Reclamanta se plânge, în ceea ce privește procedura în fața camerei comerciale a Curții de casație, de absența transmiterii notei consilierului raportор, în timp ce nota fusese comunicată avocatului general. Ea invoca art. 6 § 1 al Convenției, ale căror dispoziții relevante se citesc după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită echitabil (...) de un tribunal (...), care va decide, fie cu privire la contestații asupra drepturilor și obligațiilor sale de caracter civil, fie cu privire la bunul-fond al oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. (...)"
Cu privire la aplicabilitatea articolului 6, Guvernul estimă în special că, dacă, potrivit legii interne, sancțiunile pronunțate de consilul de concurență nu sunt considerate de natură penală, nu face nicio îndoială că amenzile pe care le poate impune pot atinge sume substanțiale, amenzi care prezintă un caracter represiv, întrucât au scopul de a sancționa o neregularitate, și preventiv, scopul urmărit fiind de a-i descuraja pe interesați să reiau. Guvernul recunoaște deci că procedura, care a început în fața Consilului de concurență și a continuat în fața curții de apel din Paris și Curții de casație, se încadrează bine în materia penală conform articolului 6 al Convenției.
Cu privire la absența transmiterii notei consilierului raportор reclamantei, Guvernul constată că Curtea europeană a deja judecat că era constitutivă a unui dezechilibru contrarian dispozițiilor articolului 6 (vezi hotărârile Reinhardt și Slimane-Kaïd c. Franța din 31 martie 1998, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998-II, și Slimane-Kaïd c. Franța, n
o
29507/95, 25 ianuarie 2000). Ea observă totuși începerea unei noi reflecții asupra procedurilor urmate în fața cursurilor supreme într-o opinie parțial disidentă comună unei minorități importante de judecători, cu privire la o cauză relativă la participarea comisarului guvernamental la procedura în fața Consilului de Stat (vezi Kress c. Franța [GC], n
o
39594/98, 7 iunie 2001, CEDO 2001-VI). Guvernul se deci remite la înțelepciunea Curții cu privire la bunul-fond al acestui grief.
Reclamanta, în timp ce și-a menținut cererile, ia act de faptul că Guvernul se remite la înțelepciunea Curții.
Curtea estimă, la lumina ansamblului argumentelor părților, că acest grief pune întrebări serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al examinării cererii, dar necesită un examen pe fond; rezultă de aici că acest grief nu poate fi declarat în mod evident neîntemeiat, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Nici alt motiv de inadmisibilitate nu a fost observat.
2.
Reclamanta se plânge de asemenea, în contextul articolului 6 § 1, de refuzul de audiție a reprezentantului ei legal de către raportorul Consilului de concurență.
Guvernul intenționează să ridice o excepție de neepuizare a căilor de recurs interne cu privire la grievul tras din refuzul de audiție a reprezentantului legal al societății reclamante în fața curții de apel din Paris. El observă că reclamanta, în cadrul recursului său, s-a limitat să susțină că respectarea articolului 18 al ordonanței din 1986 presupunea că audiția persoanelor să fie efectuată după notificarea grefelor și a reproșat curții de apel că a hotărât că această audiție putea fi exclusă.
Ca măsură subsidiară, el estimează grievul manifestă neîntemeiat. Pe de o parte, ordonanța din 1986 prevede posibilitatea de a fi audiat de consilierul raportор, și de Consiliul de concurență la ședință. Or reclamanta nu a solicitat audiția sa de consilierul raportор. Nu a solicitat nici mai departe să fie audiată de Consiliul de concurență, în timp ce convocarea care i a fost adresată prin scrisoare cu confirmare de primire pe 6 februarie 1996 menționa în mod expres această posibilitate. La ședința din 5 martie 1996, ea era reprezentată de avocatul ei, directorul ei juridic fiind de asemenea prezent. În fața curții de apel, ea nu a prezentat o cerere de comparuție personală în fața consilierului responsabil de pregătire sau în fața formației de judecată, ci a fost reprezentată de avocatul și avoatul ei.
Pe de altă parte, chiar și dacă am presupune, numai pentru nevoile raționamentului, că reclamanta nu ar fi avut posibilitatea de a fi audiată în cursul procedurii, Guvernul consideră că drepturile apărării și principiul contradictoriului au fost garantate în speță, ceea ce rezultă din fapte. La ancheta funcționarilor DGCCRF, reclamanta a fost audiată prin intermediul a trei responsabili: D. Beurrier, responsabil cu serviciul juridic, D. Froc, responsabil cu piața spitalelor și D. Soudani, farmacist adjunct. Auditați de două ori, și anume pe 17 iulie 1991 și 6 februarie 1992, ei au putut răspunde la practicile observate de cercetași. În urma acestor constatări, notificarea grefelor a fost adresată societății Lilly France prin scrisoare din 15 iunie 1994, și aceasta a prezentat observații în răspuns pe 2 august 1994. La 3 noiembrie 1995, raportorul a întocmit un nou raport ținând seama de remarcile făcute de societatea Lilly France, care a prezentat din nou observații noi pe 26 ianuarie 1996. În fața curții de apel, avocatul societății a solicitat de mai multe ori o amânare a dosarului în așteptarea traducerii unei decizii a Comisiei europene, ceea ce i-a fost acordat. În plus, societatea a depus un memoriu în replică de cincizeci și trei de pagini, în care a dezvoltat în mod aprofundat poziția sa. În sfârșit, la ședința din 18 martie 1997, ea a fost reprezentată de avocatul ei. Simplă lecturare a motivelor hotărârii curții de apel din Paris permite constatarea că această instanță a examinat în mod precis ansamblul grefelor societății și a răspuns la acestea. În fața Curții de casație, societatea era de asemenea reprezentată de avocatul ei la Consilii. Acesta a depus memoriul amplator pe 22 octombrie 1997, apoi pe 30 aprilie 1999 observații complementare și în replică, în urma depunerii memoriului în apărare a ministerului economiei. Hotărârea Curții răspunde de asemenea ansamblului mijloacelor ridicate de reclamantă. Guvernul estimă deci că absența audiției Lilly France în fața Consilului de concurență nu a împiedicat-o să-și expună cauza în condiții perfect conforme cu cerințele articolului 6 al Convenției.
Reclamanta precizează că grievul ei se referă doar la refuzul de audiție a reprezentantului ei legal de către singurul raportор al Consilului de concurență, și nu de curtea de apel din Paris și că, prin urmare, excepția ridicată de Guvern este inoperantă.
Pe fond, ea estimează în special că adevăratul debat contradictoriu are loc la discuțiile cu raportorul, ședința în fața Consilului de concurență limitând-se la o simplă expunere orală a poziții fixate de diferitele intervenții. Ea estimează că independent de scrisorile care ar fi putut fi produse din pix al consilierilor ei sau explicațiile orale ale aceluiași consilier, regulile procesului echitabil cereau audiția reprezentantului legal de către raportور Consilului de concurență.
Or reclamanta pretinde, contrar afirmațiilor Guvernului, a fi formulat în zadar cereri de audiție a reprezentanților săi legali de către raportور. Ea se referă pe acest punct la conținutul observațiilor sale în răspuns la notificarea grefelor de către raportور consilului, precum și la concluziile sale în fața curții de apel din Paris și Curții de casație.
Ea recunoaște că recursul susceptibil de a fi format în fața curții de apel din Paris este un recurs de plin contencios și că curtea de apel poate deci reexamina dosarul, atât din punct de vedere al faptelor, cât și din punct de vedere juridic. Cu toate acestea, ea estimează că, în general, curtea de apel consideră ca sigure faptele așa cum sunt constatate de Consilul de concurență, care este compus, contrar curții de apel, din profesionali care cunosc sectorul în cauză și capabili de a înțelege întrebările tehnice. În realitate, reclamanta consideră că, în ceea ce privește faptele, și în special dacă faptele privesc întrebări tehnice, singurul debat care poate fi utilmente instaurat trebuie să fie în fața consiliului de concurență însuși.
Curtea consideră mai întâi că procedura în cauză se încadrează, conform criteriilor jurisprudenței sale, în materia penală în sensul articolului 6 § 1 al Convenției, lucru pe care îl recunosc de altfel și părțile. Acest articol este deci aplicabil sub aspectul lui penal.
Curtea reamintește că nu îi aparține să se substituie instanțelor naționale competente în materia admisibilității dovezilor (vezi, printre altele, hotărârile Schenk c. Elveția din 12 iulie 1988, seria A nr. 140, p. 29, § 46 și Miailhe nr. 2 c. Franța din 26 septembrie 1996, Colecție 1996-IV, p. 1338, § 43).
În speță, Curtea observă că reclamanta, în observațiile sale ulterioare, indică în mod expres că s-a plânit doar de refuzul de audiție a reprezentanților săi legali de către raportور Consilului de concurență.
Or Curtea reamintește de asemenea că sarcina sa constă în a cerceta dacă procedura incriminată, considerată în ansamblu, a revêtit caracterul echitabil dorit de Convenție, ținând seama de neregularitățile eventual intervenit înainte de trimiterea dosarului în fața judecătorilor de fond, verificând în caz că a putut exista remedierea la acestea în fața lor (vezi, în special, hotărârile Imbrioscia c. Elveția din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 14, § 38 și Miailhe nr. 2 precitat). Curtea a deja subliniat în numeroase ocazii importanța aparențelor în materia administrării justiției, dar nu fără a preciza că optica interesaților nu joacă singură un rol decisiv: trebuie în plus ca aprehensiunile oamenilor de drept, de exemplu cu privire la caracterul echitabil al procedurii, să poată fi considerate ca obiectiv justificate (vezi, în special, hotărârea Kraska c. Elveția din 19 aprilie 1993, seria A nr. 254-B, p. 50, § 32).
Curtea observă mai întâi că, deși reclamanta stabilește că a evocată non-audiția reprezentantului ei legal de către raportور Consilului de concurență în observații transmise pe 2 august 1994, apoi s-a plânit de un refuz de audiție în fazele ulterioare ale procedurii, nu rezultă din elementele dosarului că a solicitat în mod expres o asemenea audiție raportorului. Curtea observă de altfel că reclamanta nu desemnează nominal pe „reprezentantul legal" al ei, mergând chiar până la a vorbi indiferent de „reprezentant legal" sau „reprezentanți legali", fără alte precizări.
Curtea constată în plus că reclamanta nu și-a folosit dreptul de a formula o asemenea cerere nici în fața Consilului de concurență, nici în fața curții de apel. Desigur, conform reclamantei, adevăratul debat contradictoriu ar avea loc la discuțiile cu raportorul, ședința în fața Consilului de concurență limitând-se la o simplă expunere orală a pozițiilor fixate de diferitele intervenții și curtea de apel considerând ca sigure faptele așa cum sunt constatate de Consilul de concurență. Cu toate acestea, Curtea nu se poate mulțumi cu simple afirmații, cu atât mai mult că reclamanta susține de asemenea în observații că singurul debat util, în ceea ce privește faptele, trebuia să se desfășoare în fața „Consilului de concurență însuși", care este compus din profesionali care cunosc sectorul în cauză și capabili de a înțelege întrebări tehnice, ceea ce i-ar fi fost refuzat. Or este stabilit că reclamanta a renunțat la dreptul ei de a fi audiată de acesta, drept, de altfel, reamintit în scrisoarea de convocație la ședința consilului de concurență, preferând a fi reprezentată de avocatul ei, în prezența responsabilului juridic. Pe de altă parte, reclamanta admite că recursul împotriva deciziei Consilului de concurență constituie un recurs de plin contencios și că competența curții de apel nu este limitată în ceea ce privește examinarea faptelor și dreptului.
Prin urmare, în opinia Curții, posibilitatea de a fi audiată în persoana reprezentantului legal „după notificarea grefelor" i se oferea atât în fața Consilului de concurență, cât și în fața curții de apel, reclamanta neadunând dovada produs défauts acestor instituții. În orice caz, societatea reclamantă, reprezentată și asistată de consilieri aleși în tot cursul procedurii, a putut într-adevăr să-și expună argumentele și mijloace de apărare, atât oral, cât și prin substantivale seturi de scrisori.
Ca concluzie, ținând seama de procedura considerată în ansamblu, Curtea estimează că faptul de a nu i fi oferit reclamantei ocazia de a face să-și audească reprezentantul legal de către raportور Consilului de concurență, presupunând refuzul stabilit, nu a prejudiciat dreptul ei la proces echitabil în sensul dispozițiilor articolului 6.
De aici rezultă că acest grief trebuie respins ca manifestă neîntemeiat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
Prin aceste motive, Curtea, la unanimitate,
Declară
admisibilă, cu rezerva tuturor mijloacelor pe fond, grievul reclamantei tras din absența transmiterii notei consilierului raportور în fața camerei comerciale a Curții de casație;
Declară
restul cererii inadmisibilă.
A.B. Baka
Grefieră
Președinte
de la requête n
o
53892/00
présentée par LILLY FRANCE S.A.
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 3 décembre 2002 en une chambre composée de
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
Gaukur
Jörundsson
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
W.
Thomassen
,
M.
M.
Ugrekhelidze,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 10 décembre 1999,
Vu la décision partielle du 29 mai 2001,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, Lilly France S.A., est une société anonyme française dont le siège social est sis à Saint-Cloud. Elle est représentée devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
La société requérante commercialise de nombreux médicaments dont le Dobutrex et le Vancocine, ce dernier étant fabriqué à partir de la molécule antibiotique appelée Vancomycine. A partir de l’année 1988, avec l’apparition sur le marché de concurrents à la Vancomycine, le brevet protégeant ce produit étant tombé dans le domaine public, la requérante mit en place un mécanisme de remises sur le prix du Dobutrex, remises liées à l’achat concomitant de la Vancomycine par les établissements publics hospitaliers.
La direction générale de la concurrence, de la consommation et de la répression de fraudes (ci-après la «
») diligenta une enquête. Au cours de celle-ci, les fonctionnaires entendirent à deux reprises, à savoir les 17 juillet 1991 et 6 février 1992, les responsables du service juridique, du marché hospitalier et le pharmacien adjoint de la société requérante.
Le 15 avril 1992, le rapport d’enquête de la DGCCRF
reprocha à la requérante d’avoir abusé de la position dominante qu’elle occupait sur le marché du Dobutrex afin de préserver ses parts de marché sur la Vancocine. La requérante se voyait reprocher d’avoir fortement majoré le prix du Dobutrex de 1987 à 1992, avant d’accorder aux utilisateurs une remise de prix, laquelle constituait un avantage financier fictif qui ne correspondait pas à une réalité économique et faussait les règles du code des marchés publics.
Par une lettre enregistrée le 12 août 1992, le ministre de l’Economie et des Finances saisit le Conseil de la concurrence des pratiques anticoncurrentielles mises en œuvre par la requérante sur le marché des spécialités pharmaceutiques susmentionnées et destinées aux hôpitaux.
Le 15 juin 1994, par lettre recommandée avec accusé de réception, le président du conseil de la concurrence notifia à la requérante les griefs établis par le rapporteur permanent auprès du conseil de la concurrence, lequel concluait à un abus de position dominante.
Le 2 août 1994, la requérante transmit ses observations en réponse. Elle écrivit notamment
que les conclusions du rapporteur se fondaient :
«
Sur la base du rapport administratif établi par la [DGCCRF] et sans avoir entendu les représentants de Lilly France ni, semble-t-il, recueilli l’opinion d’experts médicaux (...)
»
Le 23 novembre 1995, le président du conseil de la concurrence notifia à la requérante un nouveau rapport.
La requérante adressa ses observations le 26 janvier 1996.
Le 6 février 1996, par lettre recommandée avec accusé de réception, le conseil de la concurrence convoqua la requérante pour sa séance du 5
mars
1996.La convocation précisait en outre que la requérante pouvait assister à la séance et demander à être entendue.
Par décision du 5 mars 1996, le conseil de la concurrence retint le caractère anticoncurrentiel de la pratique de couplage des achats de Dobutrex et de Vancomycine avec remise pratiquée par la requérante, estimant que la pratique consistant à offrir une prime de fidélité à ceux de ses clients qui pouvaient être tentés de devenir également clients d’entreprises concurrentes sur un autre marché était prohibée par l’article 8 de l’ordonnance du 1
er
décembre 1986. Il lui infligea une sanction pécuniaire de trente millions de francs et ordonna la publication de la décision aux frais de la requérante dans deux revues médicales.
Par déclaration du 22 mai 1996, la requérante forma un recours en annulation et réformation devant la cour d’appel de Paris. Au soutien de son appel, elle contesta l’abus de position dominante qui lui était reproché, critiqua l’analyse retenue contre elle et invoqua notamment la violation des droits de la défense, aux motifs que le rapport du rapporteur et la décision du conseil de la concurrence reposaient exclusivement sur l’enquête des agents de la DGCCRF, outre le fait que
ni le représentant de la société, ni ses collaborateurs n’avaient été entendus. A titre subsidiaire, elle contesta le montant de l’amende et l’absence de motivation de la sanction de publication.
Par arrêt du 6 mai 1997, après audience du 18 mars 1997, la cour d’appel de Paris rejeta le recours en ce qu’il portait sur la sanction pécuniaire prononcée à l’encontre de la requérante, mais annula la décision en ce qu’elle avait ordonné une mesure de publication. La cour d’appel releva notamment
:
«
l’engagement d’une phase d’enquête par le rapporteur n’est pas obligatoire (...). En l’espèce, Lilly France a bénéficié d’une instruction et d’une procédure contradictoire
; (...) en effet, ses responsables ont été auditionnés par les enquêteurs de la DGCCRF
; (...) elle a reçu notification des griefs, a pu consulter le dossier et faire valoir ses arguments par voie de mémoires
; (...) le rapporteur a analysé, de manière précise et systématique, l’ensemble des moyens et des documents produits par elle
; (...) en vertu du pouvoir d’appréciation que lui accorde la loi quant à la conduite de l’investigation, il a pu estimer qu’il n’avait nul besoin d’entendre les représentants de la société
; (...) celle-ci a reçu en temps utile le rapport du rapporteur et a été mise en mesure de présenter ses observations.
»
A hauteur d’appel, la requérante fut représentée par son avoué et assistée de trois avocats.
Le 22 mai 1997, la requérante forma un pourvoi en cassation par l’intermédiaire d’un avocat au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation et produisit un mémoire ampliatif le 22 octobre 1997. Le 30 avril 1999, la requérante produisit un document intitulé «
réplique et observations complémentaires
».
Par arrêt du 15 juin 1999, après audience du 4 mai 1999, la chambre commerciale de la Cour de Cassation rejeta le pourvoi.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.Le conseil de la concurrence
a) Présentation
Le Conseil de la concurrence a été créé par l’ordonnance n
o
86-1243 du 1
er
décembre 1986 dont les dispositions étaient applicables au moment des faits. Ce dernier texte a été abrogé et remplacé par l’ordonnance n
o
2000
‑
912 du 18 septembre 2000.
Composé de dix-sept membres nommés par décret et pour une durée de six ans, huit d’entre eux sont des membres ou anciens membres du Conseil d’Etat, de la Cour de cassation, de la Cour des comptes ou des autres juridictions administratives ou judiciaires, quatre sont des personnalités choisies en raison de leur compétence en matière économique ou en matière de concurrence et de consommation, cinq sont des personnalités exerçant ou ayant exercé leurs activités dans les secteurs de la production, de la distribution, de l’artisanat, des services ou des professions libérales.
Il exerce deux types d’attributions. En premier lieu, il peut être consulté pour donner des avis sur toute question concernant la concurrence par les commissions parlementaires, le Gouvernement et les divers organismes cités à l’article 5 de l’ordonnance. En second lieu, il examine certaines pratiques dont il est saisi et prononce, le cas échéant, des sanctions et des injonctions.
Aux termes de l’article 13 de l’ordonnance de 1986, il peut ordonner aux intéressés de mettre fin aux pratiques anticoncurrentielles dans un délai déterminé ou imposer des conditions particulières. Il peut infliger une sanction pécuniaire applicable soit immédiatement, soit en cas d’inexécution des injonctions.
b) Procédure applicable
Le Conseil peut être saisi par le ministre chargé de l’Economie. Il peut se saisir d’office ou être saisi par les entreprises (article 11 de l’ordonnance de 1986). Les règles de procédure sont prévues par les articles 11 à 25 de l’ordonnance de 1986 et 11 à 22 du décret du 29 décembre 1986, complétés par le règlement intérieur. Ces règles sont appliquées conformément au principe général posé par l’article 18 selon lequel «
l’instruction et la procédure devant le Conseil sont pleinement contradictoires
».
La procédure comprend, après désignation du rapporteur, une phase d’enquête, une phase d’instruction, la séance du conseil et son délibéré. Le rapporteur instruit les affaires, peut décider d’engager une phase préparatoire ou de compléter l’enquête par des investigations. Il dispose en effet, aux termes de l’article 45 de l’ordonnance de 1986, pour les affaires dont le Conseil est saisi, des mêmes pouvoirs que les fonctionnaires habilités par le ministre chargé de l’économie pour procéder aux enquêtes nécessaires à l’application de ladite ordonnance. Il propose au Conseil, soit une décision de non-lieu, soit d’établir des griefs et de les maintenir. Dans ce dernier cas, il établit une synthèse comportant l’analyse du marché en cause, les investigations effectuées, la description des pratiques reprochées et l’énoncé des griefs retenus à l’encontre des personnes visées. Ces griefs sont alors notifiés «
aux intéressés ainsi qu’au commissaire du Gouvernement qui peuvent consulter le dossier et présenter leurs observations dans un délai de deux mois
» (article 21 de l’ordonnance).
Cette notification de griefs ouvre la phase contradictoire de l’examen de l’affaire. Les parties en cause ont à leur disposition les pièces de la procédure et peuvent s’en faire délivrer des copies. Elles ont aussi la possibilité de se faire assister d’un conseil en cas d’audition par le rapporteur. Au vu des observations écrites des parties en cause et du commissaire du Gouvernement, ainsi que d’éventuelles investigations complémentaires, le rapporteur établit un rapport auquel sont annexées les pièces sur lesquelles il se fonde. Ce rapport est notifié aux parties et au commissaire du Gouvernement. Les parties disposent d’un nouveau délai de deux mois pour présenter un mémoire en réponse.
Les parties sont alors convoquées par lettre recommandée avec accusé de réception, trois semaines au moins avant le jour de la séance. Aux termes de l’article 25 de l’ordonnance de 1986, les séances du Conseil de la concurrence ne sont pas publiques. Seules les parties et le commissaire du Gouvernement peuvent y assister. Les parties peuvent demander à être entendues par le Conseil et se faire représenter ou assister. Le Conseil peut entendre toute personne dont l’audition lui paraît susceptible de contribuer à son information.
Les décisions du Conseil sont notifiées aux parties en cause et au ministre chargé de l’Economie, qui peuvent, dans le délai d’un mois, introduire un recours en annulation ou en réformation devant la cour d’appel de Paris. Ce recours n’est pas suspensif mais une demande de sursis à exécution peut être formée devant le premier président de la cour d’appel. Le décret 87-849 du 19 octobre 1987 précise les règles spécifiques, communes ou particulières, à chacun des recours. Ces règles sont complétées, en tant que de besoin, par l’application subsidiaire des dispositions du nouveau code de procédure civile, lorsque celles-ci ne sont pas écartées par des textes spéciaux ou ne sont pas incompatibles avec les caractéristiques du contentieux du droit de la concurrence.
Aux termes de l’article 8 du décret, le premier président de la cour d’appel ou son délégué fixe les délais dans lesquels les parties à l’instance doivent se communiquer leurs observations écrites et en déposer copie au greffe de la cour. Il fixe également la date de la séance. L’article 9 précise que le Conseil de la concurrence n’est pas partie à l’instance. Il a toutefois la faculté de présenter des observations écrites qui seront alors portées à la connaissance des parties par le greffe de la cour. Enfin, l’article 16 dispose que les parties ont la faculté de se faire assister par un avocat, ou être représentées par un avoué près la cour d’appel de Paris. Le décret ne contient aucune disposition particulière en ce qui concerne l’audition des parties. Il convient en conséquence de se référer aux règles générales régissant la procédure civile.
Le pourvoi en cassation formé le cas échéant contre l’arrêt de la cour est exercé dans un délai d’un mois suivant sa notification.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint, s’agissant de la procédure devant la chambre commerciale de la Cour de cassation, de l’absence de transmission de la note du conseiller rapporteur, alors que cette note avait été communiquée à l’avocat général.
2.
La requérante se plaint également, au regard de l’article 6 § 1, du refus d’audition de son représentant légal par le rapporteur du Conseil de la concurrence.
1.
La requérante se plaint, s’agissant de la procédure devant la chambre commerciale de la Cour de cassation, de l’absence de transmission de la note du conseiller rapporteur, alors que la note avait été communiquée à l’avocat général. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
»
S’agissant de l’applicabilité de l’article 6, le Gouvernement estime notamment que si, en droit interne, les sanctions prononcées par le conseil de la concurrence ne sont pas considérées comme étant de nature pénale, il ne fait pas de doute que les amendes qu’il peut infliger peuvent atteindre des montants substantiels, amendes qui présentent un caractère répressif puisqu’elles visent à sanctionner une irrégularité, et préventif, le but poursuivi étant de dissuader les intéressés de recommencer. Le Gouvernement reconnaît donc que la procédure, qui a commencé devant le Conseil de la concurrence et s’est poursuivie devant la cour d’appel de Paris et la Cour de cassation, relève bien de la matière pénale au sens de l’article
6 de la Convention.
Concernant l’absence de transmission de la note du conseiller rapporteur à la requérante, le Gouvernement constate que la Cour européenne a déjà jugé qu’elle était constitutive d’un déséquilibre contraire aux dispositions de l’article 6 (voir les arrêts
Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France
du 31 mars 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998-II, et
Slimane-Kaïd c.
France
, n
o
29507/95, 25 janvier 2000). Il relève cependant l’amorce d’une nouvelle réflexion sur les procédures suivies devant les cours suprêmes dans une opinion partiellement dissidente commune à une minorité importante de juges, concernant une affaire relative à la participation du commissaire du Gouvernement à la procédure devant le Conseil d’Etat (voir
Kress c. France
[GC], n
o
39594/98, 7 juin 2001, CEDH 2001-VI). Le Gouvernement s’en remet donc à la sagesse de la Cour quant au bien-fondé de ce grief.
La requérante, tout en maintenant ses demandes, prend acte de ce que le Gouvernement s’en rapporte à la sagesse de la Cour.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
2.
La requérante se plaint également, au regard de l’article 6 § 1, du refus d’audition de son représentant légal par le rapporteur du Conseil de la concurrence.
Le Gouvernement entend soulever une exception de non-épuisement des voies de recours internes concernant le grief tiré du refus d’audition du représentant légal de la société requérante devant la cour d’appel de Paris. Il relève que la requérante, dans le cadre de son pourvoi, s’est bornée à soutenir que le respect de l’article 18 de l’ordonnance de 1986 supposait que l’audition des personnes soit effectuée postérieurement
à la notification des griefs et a reproché à la cour d’appel d’avoir décidé que cette audition pouvait être écartée.
A titre subsidiaire, il estime le grief manifestement mal fondé. D’une part, l’ordonnance de 1986 prévoit la possibilité d’être entendu par le conseiller rapporteur, ainsi que par le Conseil de la concurrence lors de l’audience. Or la requérante n’a pas sollicité son audition par le conseiller rapporteur. Elle n’a pas davantage demandé à être entendue par le Conseil de la concurrence, alors que la convocation qui lui a été adressée par lettre recommandée avec accusé de réception le 6 février 1996 mentionnait expressément cette possibilité. Lors de l’audience du 5 mars 1996, elle était représentée par son avocat, son directeur juridique étant également présent. Devant la cour d’appel, elle n’a pas présenté de demande de comparution personnelle devant le conseiller chargé de la mise en état ou devant la formation de jugement, mais a été représentée par son avocat et son avoué.
D’autre part, à supposer même, pour les seuls besoins du raisonnement, que la requérante n’aurait pas eu la possibilité d’être entendue au cours de la procédure, le Gouvernement considère que les droits de la défense et le principe du contradictoire ont été garantis en l’espèce, ce qui ressort des faits. Lors de l’enquête par les fonctionnaires de la DGCCRF, la requérante a été entendue par l’intermédiaire de trois responsables
: M. Beurrier, responsable du service juridique, M. Froc, responsable du marché hospitalier et M. Soudani, pharmacien adjoint. Entendus à deux reprises, à savoir les 17
juillet
1991 et 6
février
1992, ils ont pu répondre sur les pratiques constatées par les enquêteurs. A la suite de ces constatations, la notification des griefs a été adressée à la société Lilly
France par courrier en date du 15
juin 1994, et celle-ci a déposé des observations en réponse le 2
août 1994. Le 3
novembre
1995, le rapporteur a établi un nouveau rapport au vu des remarques faites par la société Lilly France qui a, de nouveau, présenté de nouvelles observations le 26
janvier
1996.Devant la cour d’appel, l’avocat de la société a demandé à plusieurs reprises un renvoi de l’affaire dans l’attente de la traduction d’une décision de la Commission européenne, ce qui lui a été accordé. Par ailleurs, la société a déposé un mémoire en réplique de cinquante-trois
pages dans lequel elle a développé de façon approfondie sa position. Enfin, lors de l’audience en date du 18
mars
1997, elle a été représentée par son avocat. La simple lecture des motifs de l’arrêt de la cour d’appel de Paris permet de constater que cette juridiction a examiné de façon précise l’ensemble des griefs de la société et y a répondu. Devant la Cour de cassation, la société était également représentée par son avocat aux Conseils. Ce dernier a déposé son mémoire ampliatif le 22
octobre
1997, puis le 30
avril
1999 des observations complémentaires et en réplique, suite au dépôt du mémoire en défense du ministère de l’économie. L’arrêt de la Cour répond également à l’ensemble des moyens soulevés par la requérante. Le Gouvernement estime dès lors que l’absence d’audition de la société Lilly France devant le Conseil de la concurrence ne l’a pas empêchée d’exposer sa cause dans des conditions parfaitement conformes aux exigences de l’article
6 de la Convention.
La requérante précise que son grief ne porte que sur le refus d’audition de son représentant légal par le seul rapporteur du Conseil de la concurrence, et non par la cour d’appel de Paris et que, partant, l’exception soulevée par le Gouvernement est inopérante.
Sur le fond, elle estime notamment que le vrai débat contradictoire a lieu lors des discussions avec le rapporteur, l’audience devant le Conseil de la concurrence se limitant à un simple exposé oral des positions arrêtées par les différents intervenants. Elle estime qu’indépendamment des écrits qui ont pu être produits sous la plume de ses conseils ou des explications orales de ces mêmes conseils, les règles du procès équitable exigeaient l’audition du représentant légal par le rapporteur du Conseil de la concurrence.
Or la requérante prétend, contrairement aux affirmations du Gouvernement, avoir vainement formulé des demandes d’audition de ses représentants légaux par le rapporteur. Elle renvoie sur ce point au contenu de ses observations en réponse à la notification de griefs par le rapporteur du conseil, ainsi qu’à ses conclusions devant la cour d’appel de Paris et la Cour de cassation.
Elle reconnaît que le recours susceptible d’être formé devant la cour d’appel de Paris est un recours de plein contentieux et que la cour d’appel peut donc réexaminer l’affaire, tant sur le plan des faits que du droit. Cependant, elle estime que, d’une façon générale, la cour d’appel tient pour acquis les faits tels qu’ils sont constatés par le Conseil de la concurrence, lequel est composé, contrairement à la cour d’appel, de professionnels connaissant le secteur en cause et capables d’appréhender les questions techniques. En réalité, la requérante considère que s’agissant des faits, et spécialement si les faits concernent des questions techniques, le seul débat qui peut être utilement instauré doit l’être devant le conseil de la concurrence lui-même.
La Cour considère tout d’abord que la procédure en cause relève, selon les critères de sa jurisprudence, de la matière pénale au sens de l’article 6 §
1 de la Convention, ce dont conviennent d’ailleurs les parties. Cet article est donc applicable sous son volet pénal.
La Cour rappelle qu’elle n’a pas à se substituer aux juridictions nationales compétentes au premier chef pour juger de l’admissibilité des preuves (voir, entre autres, les arrêts
Schenk c. Suisse
du 12 juillet 1988, série A n
o
140, p. 29, § 46 et
Miailhe n
o
2 c. France
du 26 septembre 1996,
Recueil
1996-IV, p. 1338, § 43).
En l’espèce, la Cour note que la requérante, dans ses dernières observations, indique expressément ne s’être toujours plainte que du refus d’audition de ses représentants légaux par le rapporteur du Conseil de la concurrence.
Or la Cour rappelle également que sa tâche consiste à rechercher si la procédure incriminée, considérée dans son ensemble, a revêtu le caractère équitable voulu par la Convention, eu égard aux irrégularités éventuellement intervenues avant le renvoi de l’affaire devant les juges du fond, en vérifiant en pareil cas qu’il a pu y être porté remède devant eux (voir, notamment, les arrêts
Imbrioscia c. Suisse
du 24 novembre 1993, série A n
o
275, p. 14, § 38 et
Miailhe n
o
2
précité). La Cour a déjà souligné en maintes occasions l’importance des apparences en matière d’administration de la justice, mais non sans préciser que l’optique des intéressés ne joue pas à elle seule un rôle décisif
: il faut de surcroît que les appréhensions des justiciables, par exemple quant au caractère équitable de la procédure, puissent passer pour objectivement justifiées (voir, notamment, l’arrêt
Kraska c. Suisse
du 19
avril 1993, série A n
o
254-B, p. 50, § 32).
La Cour relève tout d’abord que, bien que la requérante établisse avoir évoqué la non-audition de son représentant légal par le rapporteur du Conseil de la concurrence dans ses observations transmises le 2 août 1994, puis s’être plainte d’un refus d’audition au cours des phases ultérieures de la procédure, il ne ressort pas des éléments du dossier qu’elle ait expressément sollicité une telle audition auprès du rapporteur. La Cour note d’ailleurs que la requérante ne désigne pas nommément son «
représentant légal
», allant même jusqu’à parler indifféremment de «
représentant légal
» ou de «
représentants légaux
», sans autre précision.
La Cour constate en outre que la requérante n’a usé de son droit de formuler une telle demande ni devant le Conseil de la concurrence, ni devant la cour d’appel. Certes, selon la requérante, le vrai débat contradictoire aurait lieu lors des discussions avec le rapporteur, l’audience devant le Conseil de la concurrence se limitant à un simple exposé oral des positions arrêtées par les différents intervenants et la cour d’appel tenant pour acquis les faits tels qu’ils sont constatés par le Conseil de la concurrence. Cependant, la Cour ne saurait se satisfaire de simples affirmations, d’autant que la requérante soutient également dans ses observations que le seul débat utile, s’agissant des faits, devait se dérouler devant le «
Conseil de la concurrence lui-même
», celui-ci étant composé de professionnels connaissant le secteur en cause et capables d’appréhender les questions techniques, ce qui lui aurait été refusé. Or il est établi que la requérante a renoncé à son droit d’être entendue par lui, droit au demeurant rappelé dans la lettre de convocation à l’audience du conseil de la concurrence, préférant être représentée par son avocat, en présence de son responsable juridique. D’autre part, la requérante admet que le recours contre la décision du Conseil de la concurrence constitue un recours de plein contentieux et que la compétence de la cour d’appel n’est pas limitée au regard de l’examen des faits et du droit.
Partant, de l’avis de la Cour, la possibilité d’être entendue en la personne de son représentant légal «
postérieurement à la notification des griefs
» lui était offerte tant devant le Conseil de la concurrence que devant la cour d’appel, la requérante ne rapportant pas la preuve des prétendues insuffisances de ces institutions. En tout état de cause, la société requérante, représentée et assistée par les conseils de son choix tout au long de la procédure, a pu effectivement exposer ses arguments et moyens de défense, tant oralement que par de substantiels jeux d’écritures.
En conclusion, eu égard à la procédure considérée dans son ensemble, la Cour estime que le fait de ne pas avoir offert à la requérante l’occasion de faire entendre son représentant légal par le rapporteur du Conseil de la concurrence, à supposer le refus établi, n’a pas porté atteinte à son droit à un procès équitable au sens des dispositions de l’article 6.
Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
recevable,
tous moyens de fond réservés, le grief de la requérante tiré de l’absence de transmission de la note du conseiller rapporteur devant la chambre commerciale de la Cour de cassation
;
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président