MARK contre l'ALLEMAGNE

Procedura amenzii pentru nerespectarea deciziilor judecătorești În 1990, soții au stabilit un program de vizite conform căruia copilul petrecia zilele de miercuri după-amiază și două weekend-uri pe lună la reclamant. Pe 5 februarie 1992, în fața tribunalului local din Bremen, au declarat acordul lor cu privire la programul stabilit. Pe 20 iulie 1992, tribunalul local din Bremen, după ce a audiat de mai multe ori părinții și Biroul pentru tineret (Jugendamt), a confirmat acest acord. În noiembrie 1994, reclamantul s-a adresat tribunalului local din Bremen. Potrivit reclamantului, mama l-a împiedicat să-și vadă fiica. Pe 28 noiembrie 1994, după ce a ascultat opinia unui expert cu privire la dreptul de vizită, tribunalul a confirmat dreptul de vizită al reclamantului așa cum fusese convenit și a fixat o amendă (Zwangsgeld) în caz de nerespectare de către mamă. După ce a audiat copilul, părinții și Biroul pentru tineret, același tribunal a modificat, pe 11 mai 1995, decizia din 28 noiembrie 1994 și a extins dreptul de vizită la noaptea de miercuri până joi. Pe 23 august 1995, după o dispută violentă între părinți în prezența fiicei lor, mama a refuzat orice contact al reclamantului cu fiica sa. În aceeași zi, reclamantul s-a adresat tribunalului local din Bremen cu o cerere de impunere a unei amenzi mamei copilului pentru nerespectarea dreptului de vizită. Ulterior, a mai depus două cereri în acest sens. Pe 6 septembrie 1995 a avut loc o întâlnire a reclamantului cu fiica sa în locurile Biroului pentru tineret. Pe 11 septembrie 1995, reclamantul a depus o altă cerere de impunere a unei amenzi. Pe 27 septembrie 1995, tribunalul local din Bremen a audiat copilul, apoi pe 1 noiembrie 1995 pe părinți. Pe 22 noiembrie 1995 a avut loc o alta ședință la care au fost auziți copilul și părinții. Printr-o decizie din 18 decembrie 1995, tribunalul local din Bremen a respins cererile reclamantului sub motiv că refuzul copilului de a vedea pe tatăl său în urma evenimentelor din 23 august 1995 nu era imputabil mamei. Reclamantul a primit decizia pe 23 decembrie 1995. Pe 26 decembrie 1995, reclamantul s-a adresat din nou tribunalului local cu o cerere de impunere a unei amenzi. Pe 15 ianuarie 1996, reclamantul s-a adresat curții de apel (Oberlandesgericht) din Bremen cu o contestație la decizia tribunalului local din 18 decembrie 1995. Pe 29 ianuarie 1996, reclamantul a depus o cerere de recuzare împotriva judecătorului care se ocupă de probleme familiale la tribunalul local pentru inactivitate. Pe 14 februarie 1996, curtea de apel din Bremen a respins contestația reclamantului sub motiv că, ținând seama de vârsta copilului (zece ani) și de refuzul categoric al acestuia de a-și revedea tatăl din cauza evenimentelor din 23 august 1995, nu era posibil să se impună mamei copilului o amendă. Pe 18 martie 1996, reclamantul a reamintit tribunalului local din Bremen cererea sa din 26 decembrie 1995. Pe 23 martie 1996, a repetat reamintitorul informând totodată tribunalul că nu poate fi prezent la ședința fixată pentru 27 martie 1996 din cauza vacanței sale. Pe 29 martie 1996, un raport al Biroului pentru tineret a constatat că mama a invitat fiica sa în numeroase rânduri să-și vadă tatăl, ceea ce copilul a confirmat. Pe 14 aprilie 1996, reclamantul a informat tribunalul local că nu se va prezenta la ședință dacă tribunalul nu va asculta un expert desemnat de reclamant. Pe 30 aprilie 1996, tribunalul a fixat o ședință pentru 29 mai 1996. Pe 27 iunie 1996, reclamantul s-a adresat tribunalului local cu o altă cerere de impunere a unei amenzi cu scopul de a putea petrece vacanța de vară cu fiica sa. Pe 7 iulie 1996, reclamantul a depus o cerere de asistență juridică. Pe 16 iulie 1996, tribunalul i-a returnat cererea reclamantului sub motiv că nu exista nici o cerere de impunere a unei amenzi din 27 iunie 1996. Pe 25 iulie 1996, reclamantul a depus din nou cererea sa din 27 iunie 1996. Pe 19 august 1996, parchetul din Bremen a refuzat să deschidă o nouă ancheta judecătorească împotriva judecătorului de la tribunalul local care se ocupă de dosarele reclamantului. Pe 18 septembrie și 16 octombrie 1996 au avut loc ședințe în fața tribunalului local la care au fost auziți Biroul pentru tineret, copilul și părinții. Pe 2 noiembrie 1996, reclamantul a depus o nouă cerere de recuzare pentru inactivitate împotriva judecătorului care se ocupă de probleme familiale la tribunalul local din Bremen. Pe 31 decembrie 1996, reclamantul a depus o nouă cerere de impunere a unei amenzi. Pe 9 aprilie 1997, tribunalul local din Bremen a dat curs cererilor reclamantului și a impus mamei copilului o amendă de 1000 DEM. Tribunalul a observat în special că refuzul copilului nu mai avea fundament, evenimentele din 23 august 1995 nefiind mai invocate ca motiv, și că mama avea obligația de a se asigura că reclamantul ar putea vedea fiica sa. Pe 20 iunie 1997, parchetul din Bremen a clasat ultima dintre cele patru anchete judecătorești împotriva reclamantului care au fost inițiate de mamă. Pe 5 august 1997, după ce a audiat copilul prin intermediul judecătorului referent în cauză, curtea de apel din Bremen a dat curs contestației mamei copilului și a anulat decizia tribunalului local. Ea a observat în special că refuzul copilului care, ținând seama de vârsta sa, era capabil să-și vadă tatăl singur, nu era imputabil mamei. Aceasta respecta obligațiile decurgând din decizia tribunalului local din 20 iulie 1992, și anume de a-și restituii fiica tatălui la orele de vizită fixate. Pe 23 august 1997, reclamantul s-a adresat Curții Constituționale Federale (Bundesverfassungsgericht). Aceasta, pe 3 august 1999, statuând în comitet de trei judecători, a decis să nu rețină contestația constitucională a reclamantului.

Procedura privind autoritatea parentală asupra T. Pe 16 noiembrie 1995, reclamantul s-a adresat tribunalului local din Bremen cu o cerere de atribuire a autorității parentale (Sorgerecht). Pe 18 septembrie 1996 a avut loc o primă ședință. Pe 11 noiembrie 1996, tribunalul local a desemnat un expert. Acesta și-a prezentat raportul pe 15 iulie 1997. La cererea reclamantului, tribunalul l-a invitat pe expert să-și completeze raportul și să răspundă la anumite întrebări pe care reclamantul le-a ridicat. Expertul a observat în special că încetarea contactelor dintre reclamant și fiica sa găsea originea în special în comportamentul ambilor părinți și că copilul manifesta clar voința de a nu-și revedea tatăl. Între februarie și mai 1998 au avut loc cinci ședințe la care au participat părțile, copilul, Biroul pentru tineret și expertul desemnat. În cursul acestor ședințe copilul a informat tribunalul că nu dorea contact cu tatăl, adăugând că mama îl invita să-l vadă. Pe 25 iunie 1998, tribunalul local din Bremen a refuzat să modifice atribuirea autorității parentale. Aceasta era de acord, ca și expertul și Biroul pentru tineret, că interesul copilului se opunea. Pe 16 octombrie 1998, în fața curții de apel din Bremen, părțile au încheiat un acord reglând dreptul de vizită al reclamantului și au declarat că procedura era astfel încheiată (erledigt). Pe 19 mai 1999, ca urmare a unui acord între părinți, tribunalul local din Bremen a atribuit dreptul de custodie ambilor părinți. Pe 3 august 1999, Curtea Constituțională Federală, statuând în comitet de trei judecători, a decis să nu rețină contestația constitucională a reclamantului care era îndreptată împotriva acordului încheiat în fața curții de apel din Bremen și împotriva deciziei tribunalului local.

Procedura privind prestația compensatorie în urma divorțului Pe 18 martie 1998, tribunalul local din Bremen l-a condamnat pe reclamant în absență (Versäumnisurteil) la plata unei anumite sume de bani fostei soții la titlu de prestație compensatorie în urma divorțului (Verfahren über den Zugewinnausgleich). Pe 13 mai 1998, tribunalul local a respins opoziția (Einspruch) reclamantului din 7 aprilie 1998 la această decizie ca fiind inadmisibilă (unzulässig) sub motiv că reclamantul nu s-a făcut reprezentat de un avocat așa cum ceruia codul de procedură civilă. Pe 18 iunie 1998, curtea de apel din Bremen a confirmat această decizie. Pe 30 iunie 1998, tribunalul local a respins o nouă contestație a reclamantului din 29 mai 1998 la decizia sa pentru tardivitate. Pe 25 august 1998, Curtea Constituțională Federală, statuând în comitet de trei judecători, a decis să nu rețină contestația constitucională a reclamantului.

Procedura împotriva legii privind școala din Bremen După proceduri judecătorești între 1992 și 1994, mama copilului, prin scrisoare din 24 septembrie 1995, a autorizat școala fiicei sale să furnizeze reclamantului informații despre aceasta. De la această dată, reclamantul obține informații cu privire la rezultatele școlare ale fiicei sale. Pe 22 noiembrie 1995, senatorul pentru Afaceri Culturale, Știință, Arte și Sport (Senator für Bildung, Wissenschaft, Kunst und Sport) a informat reclamantul că școala nu putea transfera drepturi și obligații în domeniul școlii la persoane care nu dețin autoritatea parentală asupra copilului în cauză decât dacă persoana care exercită această autoritate consimțea. Pe 18 decembrie 1995, senatorul a respins o contestație ierarhică (Dienstaufsichtsbeschwerde) a reclamantului. El a precizat că deciziile judecătorești obligau doar mama copilului să autorizeze școala să furnizeze informațiile solicitate reclamantului. Pe 4 decembrie 1996, în cursul unei ședințe în fața tribunalului regional din Bremen, mama copilului a extins autorizarea dată școlii la orice informație privind participarea părinților la manifestări la școală. Tribunalul regional a trimis școlii o copie a procesului-verbal al ședinței care conținea declarațiile mamei. Între iunie și iulie 1998, reclamantul s-a adresat senatorului, apoi președintelui Senatelor din Bremen cu o cerere împotriva legii privind școala din Bremen (Bremer Schulgesetz) invocând încălcarea articolelor 8, 13 și 14 ale Convenției. Acestea au fost respinse. Pe 26 august 1998, reclamantul s-a adresat Curții Constituționale Federale cu o contestație constitucională împotriva acestor două scrisori și împotriva legii privind școala din Bremen. Pe 26 octombrie 1998, Curtea Constituțională Federală, statuând în comitet de trei judecători, a decis să nu rețină contestația. OBIECȚII 1. Reclamantul se plânge că durata procedurii privind amenda pentru nerespectarea deciziilor judecătorești a depășit termenul rezonabil prevăzut în art. 6 § 1 al Convenției. 2. Reclamantul este de părere că autoritățile germane ar fi trebuit să-i atribuie de la început autoritatea parentală comună asupra fiicei sale. În mod similar, nu i-au asigurat, de la întreruperea contactelor dintre fiica sa și el în august 1995, exercitarea dreptului de vizită la fiica sa pe care tribunalele germane i-l acordaseră anterior. El invocă articolele 8 și 14 ale Convenției și art. 5 al Protocolului nr.

El invocă de asemenea art. 3 al Convenției atât pentru el cât și pentru fiica sa. 3. El susține mai mult că nu a beneficiat de un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 al Convenției. Cel din urmă, jurisdicțiile germane nu au audiat experții pe care i-a desemnat și nu au ținut seama de rapoartele de expertiză privind atribuirea și exercitarea autorității parentale și a dreptului de vizită. Al doilea, în cadrul procedurii amenzii pentru nerespectarea deciziilor judecătorești, el consideră că audiția fiicei sale de către judecătorul referent în fața curții de apel din Bremen, pe 24 iunie 1997, era un interogatoriu care era contrar articolului 3 al Convenției. În plus, curtea de apel din Bremen nu ținuse o ședință publică și nu audise nici părțile nici Biroul pentru tineret. Al treilea, în cadrul procedurii privind prestația compensatorie, reclamantul a fost condamnat în absență și contestația sa a fost respinsă de tribunale. Al patrulea, se plânge că Curtea Constituțională Federală a refuzat să rețină contestațiile sale constituționale. 4. Invocând art. 13 al Convenției, reclamantul se plânge în sfârșit că nici un recurs național nu îi era deschis împotriva legii privind școala din Bremen. ÎN DREPT 1. Reclamantul susține că refuzul autorităților germane de a-i acorda autoritatea parentală comună asupra fiicei sale de la pronunțarea divorțului și de a-i asigura dreptul de vizită la fiica sa era contrar articolelor 8 și 14 ale Convenției și articolului 5 al Protocolului nr. 7. Curtea observă în primul rând că Germania neratificând Protocolul nr. 7, obiecția reclamantului nu ar putea fi examinată sub acel unghi. Cât la articolele 8 și 14 ale Convenției, ele sunt redactate după cum urmează: art. 8 (dreptul la respect pentru viața privată și familială) «1. Orice persoană are dreptul la respect pentru viața privată și familială, pentru locuința și pentru corespondența sa. 2. Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât atâta cât această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) pentru protecția sănătății sau a moralei, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora. » art. 14 (interzicerea discriminării) «Plăcerea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată, fără nici o deosebire, bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. » Cu toate acestea, cât la acordarea autorității parentale, Curtea observă că nu este solicitată să se pronunțe asupra punctului de a ști dacă faptele susținute de reclamant relevă aparența unei încălcări a dispozițiilor invocate. Într-adevăr, în conformitate cu art. 34 al Convenției, Curtea nu poate fi sesizată cu o cerere decât de o persoană care se pretinde victimă a unei încălcări de una din Înaltele Părți contractante. Curtea observă că tribunalul local din Bremen, printr-o decizie din 19 mai 1999, a acordat autoritatea parentală ambilor părinți. Ea observă în plus că în cursul procedurii în fața curții de apel din Bremen, reclamantul a declarat că consideră procedura ca fiind reglată. Ceterum, Curtea reamintește că nu are sarcina de a se substitui autorităților naționale competente, în principiu mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a evalua elementele pe care le dețin (hotărârile Elsholz c. Germania, nr. 25735/94, § 48, CEDO-2000-..., și Buscemi c. Italia, nr. 29569/95, 16 septembrie 1999, § 55). Ea observă în această privință că tribunalele germane au audiat de mai multe ori părinții, copilul și Biroul pentru tineret și au cerut opinia unui expert. Cât la dreptul de vizită și exercitarea acestuia, Curtea observă că părinții copilului, de la separarea lor în 1990, au instituit un program de vizite care a permis reclamantului să-și vadă fiica. Acest acord a fost confirmat și modificat de tribunalul local din Bremen de trei ori. Rezultă din decizii și ședințe în cursul acestor proceduri că, în ciuda unor dezacorduri între părinți privind dreptul de vizită, reclamantul a putut vedea fiica sa în mod regulat. Abia de la 23 august 1995 mama a refuzat orice contact între reclamant și fiica sa. Tribunalele au observat că în urma evenimentelor din 23 august 1995 care marcaseră copilul în așa fel încât să nu mai dorească să-și revadă tatăl, impunerea unei amenzi mamei nu constituia o măsură adecvată pentru a restabili exercitarea dreptului de vizită al reclamantului. Curtea observă apoi că tribunalul local, pe 9 aprilie 1997 a impus mamei o amendă sub motiv că nu facea tot ce era posibil pentru a face efectiv dreptul de vizită al reclamantului, refuzul copilului neavând mai nici un fundament. Curtea de apel a estimat în schimb, anulând această decizie, că refuzul copilului nu era imputabil mamei, ținând seama în special de vârsta copilului. Curtea reamintește că dacă art. 8 al Convenției presupune dreptul unui părent la măsuri propice pentru a-l reuni cu copilul și obligația autorităților naționale de a le lua (vezi, printre altele, hotărârea Olsson c. Suedia (nr. 2) din 27 noiembrie 1992, seria A nr. 250, pp. 35-36, § 90), acest drept nu are caracter absolut. Obligația autorităților naționale de a recurge la coerciție în materie trebuie limitată. Trebuie să țină seama de interesele și drepturile și libertățile acestor persoane, și în special de interesele superioare ale copilului și drepturile recunoscute de art. 8 al Convenției. Punctul decisiv constă în a ști dacă autoritățile naționale au luat, pentru a facilita regruparea, toate măsurile necesare care puteau fi în mod rezonabil așteptate de ele în caz (hotărârile Glaser c. Regatul Unit, nr. 32346/96, 19 septembrie 2000, § 66 și Nuutinen c. Finlanda, nr. 32842/96, 27 iunie 2000, § 128, și Hokkanen c. Finlanda din 23 septembrie 1994, seria A nr. 299-A, p. 22, § 58; vezi de asemenea Zuodar c. Elveția (dec.), nr. 27355/95, 7 septembrie 2000). Sub această privire, Curtea observă că tribunalul local, în cadrul procedurii privind custodia din 1998, pe inițiativa Biroului pentru tineret, a cerut opinia unui expert cu privire la chestiunea în special de a ști care era originea acestui refuz și cum să-l remedieze. În plus, în aceeași procedură, părinții au încheiat un acord în fața curții de apel care a instituit din nou un program de întâlniri între reclamant și fiica sa. La începutul anului 1999 în sfârșit, părinții s-au de acord cu o autoritate parentală comună care a fost confirmată de tribunalul local ulterior. Ținând seama, pe de o parte, de tensiunile dintre părinți pe care le mărturisesc în special plângerile depuse la parchetul din Bremen, și ținând seama, pe de altă parte, de eforturile întreprinse de tribunale în diferitele cauze pe care trebuie privite în ansamblu pentru a găsi o soluție la situație, Curtea consideră că autoritățile germane nu au încălcat dreptul reclamantului la respect pentru viața familială. Rezultă că această obiecție este manifest neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. 2. Reclamantul se plânge că, în cadrul procedurii amenzii pentru nerespectarea deciziilor judecătorești, cauza sa nu a fost auzită într-un termen rezonabil, prevăzut în art. 6 § 1 al Convenției a cărui parte relevantă este redactată după cum urmează: «Orice persoană are dreptul să aibă cauza sa auzită (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)» Potrivit reclamantului, ținând seama de obiectul litigiului, și anume măsurilor tendind să fac posibil exercitarea dreptului de vizită pe care jurisdicțiile i l-au acordat prin impunerea unei amenzi mamei copilului, perioada care a trecut între prima cerere de impunere a unei amenzi în august 1995 și decizia Curții Constituționale Federale în august 1999, și anume patru ani, a depășit cu mult caracterul rezonabil. Curtea observă că reclamantul a depus o primă cerere de impunere a unei amenzi mamei copilului pe 23 august 1995. Ea observă că, presupunând că art. 6 § 1 al Convenției este aplicabil cauzei, tribunalele germane, în ultimă instanță curtea de apel din Bremen prin decizia sa din 14 februarie 1996, au cunoscut din aceasta într-un termen de aproximativ șase luni, ceea ce nu pretează deloc la critică. Ea observă apoi că reclamantul a depus mai multe cereri ulterioare, din care ultima din 26 decembrie 1996, în timp ce jurisdicțiile sesizate nu-și dădeau încă deciziile respective. De aceea, depunerea acestor cereri nu ar putea determina începutul celei de-a doua proceduri referitoare la amendă. Curtea observă deci că perioada de luat în considerare a început pe 27 iunie 1996 cu depunerea celei de-a șasea cereri de impunere a unei amenzi a reclamantului. Procedura s-a încheiat pe 3 august 1999, data deciziei Curții Constituționale Federale de a nu reține contestația constitucională a reclamantului, ceea ce reprezintă o durată de aproximativ trei ani și o lună. Curtea reamintește că durata «rezonabilă» a unei proceduri trebuie apreciată în funcție de circumstanțele cauzei și cu ajutorul următoarelor criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente și cota litigiului pentru interesatul (vezi recent hotărârile Kosmopolis S.A. c. Grecia, nr. 40434/98, 29 martie 2001, § 23, Klein c. Germania, nr. 33379/96, 27 iulie 2000, § 36, și Comingersoll S.A. c. Portugalia [GC], nr. 35382/97, § 19, CEDO 2000-...). Curtea observă că tribunalul local din Bremen, de la depunerea cererii în iunie 1996, și după ce a ținut două ședințe, a dat curs cererii reclamantului pe 9 aprilie 1997, și că curtea de apel din Bremen, după ce a audiat copilul, a anulat această decizie pe 5 august 1997. Ea observă apoi că cauza a fost ulterior în curs în fața Curții Constituționale Federale pentru aproximativ doi ani. Curtea reamintește că, în domeniul relațiilor dintre părent și copil, postulatul unei proceduri rezonabil rapide reveste o importanță deosebită (hotărârile Glaser și Nuutinen, precitate, § 93 și respectiv § 110). Cu toate acestea, ea estimează că durata procedurii în fața jurisdicțiilor obișnuite nu ar putea pretinde la critică în măsura în care, în contrast cu procedurile civile în care tribunalele sunt chemate să cunoască fapte trecute, deciziile în cauză privau o situație în evoluție de la separarea soților, căreia tribunalele trebuiau să găsească soluții adecvate de natură să protejeze nu doar drepturile și interesele părinților, ci mai ales pe ale copilului a cărui bunăstare trebuia să ocupi un loc preponderent (cf. Comisia, nr. 16260/90, decizie din 9 iulie 1992; vezi și hotărârea Nuutinen, precitate, § 128). În special, trebuie reamintit că existau mai multe proceduri în curs în fața jurisdicțiilor din Bremen privind aceeași problemă fundamentală, și anume separarea soților și consecințele juridice care decurg din aceasta, și în cursul cărora au avut loc numeroase ședințe, audieri, schimburi de scrisori și observații și cereri de recuzare. Cât la durata procedurii de doi ani în fața Curții Constituționale Federale, Curtea estimează că aceasta nu ar putea, oricât de lungă ar fi fost, trece drept excesivă, chiar dacă poate fi considerată drept fiind maximul acceptabil în materie de drept familial. Curtea reamintește că o parte a procedurii poate fi mai lungă fără a aduce atingere articolului 6 § 1 al Convenției în măsura în care procedura în ansamblu reveste o durată rezonabilă (hotărârile Nuutinen precitate, § 110, și Pretto și alții c. Italia din 8 decembrie 1983, seria A nr. 71, p. 16, § 37). După ce a examinat faptele cauzei în lumina circumstanțelor, Curtea este de părere că nu a existat depășire a «termenului rezonabil» în sensul articolului 6 § 1 al Convenției. Rezultă că această obiecție este manifest neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. 3. Cât la celelalte obiecții ridicate de reclamant sub unghiul articolelor 6 § 1, 13 și 3 ale Convenției, aceasta și în numele fiicei sale, Curtea, ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa, nu observă nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele sale. Ea reamintește, în special, că dacă Convenția garantează în articolul său 6 dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează totuși admisibilitatea probelor sau aprecierea lor, materie care revine deci în primul rând dreptului intern și jurisdicțiilor naționale (vezi, printre altele, hotărârea Elsholz c. Germania precitată, § 66) și Garcia Ruiz c. Spania, nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). Cât la procedura împotriva legii privind școala din Bremen, Curtea constată că reclamantul nu s-a opus la nici un moment scrisorilor senatorului pentru Afaceri Culturale, Știință, Arte și Sport din Bremen în fața jurisdicțiilor administrative. În măsura în care reclamantul a atacat direct legea în fața Curții Constituționale Federale, termenul legal de un an de la promulgarea legii pe 29 decembrie 1994 a fost depășit. Privind procedura privind prestația compensatorie în urma divorțului, Curtea observă că tribunalul local din Bremen a respins contestația reclamantului ca fiind inadmisibilă sub motiv că reclamantul nu s-a făcut reprezentat de un avocat așa cum ceruia legea. Reclamantul nu a deci satisfăcut condiția, prevăzută în art. 35 § 1 al Convenției, de epuizare a căilor de atac interne care îi erau deschise în dreptul german. Sub acest punct, Curtea reamintește că nu există epuizare dacă un recurs intern a fost respins din cauza nerespectării unei formalități de reclamant (Comisia, decizii nr. 41250/98 din 21 octombrie 1998, Decisions and Reports (DR) 94, p. 163 și nr. 23256/94 din 29 iunie 1994, DR 78, p. 139). Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4 al Convenției. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Antonio Pastor Ridruejo Grefier Președinte

La procédure d’amende pour non-respect de décisions judiciaires En 1990, les époux instaurèrent un mode de visite selon lequel l’enfant passait les mercredis après-midi et deux week-ends par mois chez le requérant. Le 5 février 1992, devant le tribunal d’instance de Brême, ils firent état de leur accord sur le mode instauré. Le 20 juillet 1992, le tribunal d’instance de Brême, après avoir entendu à plusieurs reprises les parents et l’Office de la jeunesse ( Jugendamt ), confirma cet accord. En novembre 1994, le requérant saisit le tribunal d’instance de Brême. D’après le requérant, la mère l’avait empêché de voir sa fille. Le 28 novembre 1994, après avoir entendu un expert au sujet du droit de visite, le tribunal confirma le droit de visite du requérant tel qu’il avait été convenu et fixa une amende ( Zwangsgeld ) en cas de non-respect par la mère. Après avoir entendu l’enfant, les parents et l’Office de la jeunesse, le même tribunal modifia, le 11 mai 1995, sa décision du 28 novembre 1994 et étendit le droit de visite à la nuit du mercredi au jeudi. Le 23 août 1995, après une violente dispute entre les parents en présence de leur fille, la mère refusa tout contact du requérant avec sa fille. Le même jour, le requérant saisit le tribunal d’instance de Brême d’une demande tendant à infliger à la mère de l’enfant une amende pour non-respect du droit de visite. Par la suite, il introduisit deux autres demandes en ce sens. Le 6 septembre 1995 eut lieu une rencontre du requérant avec sa fille dans les locaux de l’Office de la jeunesse. Le 11 septembre 1995, le requérant introduisit une autre demande tendant à l’infliction d’une amende. Le 27 septembre 1995, le tribunal d’instance de Brême entendit l’enfant, puis, le 1er novembre 1995, les parents. Le 22 novembre 1995 eut lieu une autre audience au cours de laquelle l’enfant et les parents furent entendus. Par une décision du 18 décembre 1995, le tribunal d’instance de Brême rejeta les demandes du requérant au motif que le refus de l’enfant de voir son père à la suite des événements du 23 août 1995 n’était pas imputable à la mère. Le requérant reçut la décision le 23 décembre 1995. Le 26 décembre 1995, le requérant saisit de nouveau le tribunal d’instance d’une demande tendant à l’infliction d’une amende. Le 15 janvier 1996, le requérant saisit la cour d’appel ( Oberlandesgericht ) de Brême d’un recours contre la décision du tribunal d’instance du 18 décembre 1995. Le 29 janvier 1996, le requérant formula une demande de récusation contre le juge aux affaires familiales au tribunal d’instance pour inactivité. Le 14 février 1996, la cour d’appel de Brême rejeta le recours du requérant au motif que, compte tenu de l’âge de l’enfant (dix ans) et de son refus catégorique de revoir son père en raison des événements du 23 août 1995, il n’était pas possible d’infliger à la mère de l’enfant une amende. Le 18 mars 1996, le requérant rappela au tribunal d’instance de Brême sa demande du 26 décembre 1995. Le 23 mars 1996, il répéta son rappel en informant en outre le tribunal qu’il ne pouvait être présent à l’audience fixée le 27 mars 1996 en raison de ses vacances. Le 29 mars 1996, un rapport de l’Office de la jeunesse fit état de ce que la mère avait invité sa fille à maintes reprises à aller voir son père, ce que l’enfant confirma. Le 14 avril 1996, le requérant informa le tribunal d’instance qu’il ne se présenterait pas à l’audience si le tribunal n’entendait pas un expert nommé par le requérant. Le 30 avril 1996, le tribunal fixa une audience au 29 mai 1996. Le 27 juin 1996, le requérant saisit le tribunal d’instance d’une autre demande tendant à l’infliction d’une amende en vue de pouvoir passer les vacances d’été avec sa fille. Le 7 juillet 1996, le requérant présenta une demande d’aide judiciaire. Le 16 juillet 1996, le tribunal la renvoya au requérant au motif qu’il n’existait pas de demande tendant à l’infliction d’une amende datant du 27 juin 1996. Le 25 juillet 1996, le requérant déposa de nouveau sa demande du 27 juin 1996. Le 19 août 1996, le parquet de Brême refusa d’ouvrir une nouvelle information judiciaire contre le juge au tribunal d’instance chargé des dossiers du requérant. Le 18 septembre et le 16 octobre 1996 eurent lieu des audiences devant le tribunal d’instance au cours desquelles furent entendus l’Office de la jeunesse, l’enfant et ses parents. Le 2 novembre 1996, le requérant introduisit une nouvelle demande de récusation pour inactivité contre le juge aux affaires familiales au tribunal d’instance de Brême. Le 31 décembre 1996, le requérant fit une nouvelle demande tendant à l’infliction d’une amende. Le 9 avril 1997, le tribunal d’instance de Brême fit droit aux demandes du requérant et infligea à la mère de l’enfant une amende de 1000 DEM. Le tribunal releva notamment que le refus de l’enfant n’avait plus de fondement, les événements du 23 août 1995 n’ayant plus été invoqués comme raison, et que la mère avait l’obligation de faire en sorte que le requérant puisse voir sa fille. Le 20 juin 1997, le parquet de Brême classa la dernière des quatre informations judiciaires contre le requérant à l’origine desquelles se trouvait la mère. Le 5 août 1997, après avoir fait entendre l’enfant par le juge rapporteur dans l’affaire, la cour d’appel de Brême fit droit au recours de la mère de l’enfant et infirma la décision du tribunal d’instance. Elle releva notamment que le refus de l’enfant qui, compte tenu de son âge, était capable d’aller voir son père tout seul, n’était pas imputable à la mère. Celle-ci respectait ses obligations découlant de la décision du tribunal d’instance du 20 juillet 1992, à savoir de rendre sa fille au père lors des heures de visite fixées. Le 23 août 1997, le requérant saisit la Cour constitutionnelle fédérale ( Bundesverfassungsgericht ). Celle-ci, le 3 août 1999, statuant en comité de trois juges, décida de ne pas retentir le recours du requérant.

La procédure relative à l’autorité parentale sur T. Le 16 novembre 1995, le requérant saisit le tribunal d’instance de Brême d’une demande d’attribution de l’autorité parentale ( Sorgerecht ). Le 18 septembre 1996 eut lieu une première audience. Le 11 novembre 1996, le tribunal d’instance désigna un expert. Celui-ci rendit son rapport le 15 juillet 1997. Sur demande du requérant, le tribunal invita l’expert à compléter son rapport et à répondre à certaines questions que le requérant avait soulevées. L’expert releva notamment que la cessation des contacts entre le requérant et sa fille trouvait son origine avant tout dans le comportement des deux parents et que l’enfant manifestait clairement sa volonté de ne pas revoir son père. Entre février et mai 1998 eurent lieu cinq audiences auxquelles participèrent les parties, l’enfant, l’Office de la jeunesse et l’expert désigné. Au cours de ces audiences l’enfant informa le tribunal qu’il ne voulait pas de contact avec son père, en ajoutant que sa mère l’invitait à le voir. Le 25 juin 1998, le tribunal d’instance de Brême refusa de modifier l’attribution de l’autorité parentale. Il était d’avis, à l’instar de l’expert et l’Office de la jeunesse, que l’intérêt de l’enfant s’y opposait. Le 16 octobre 1998, devant la cour d’appel de Brême, les parties conclurent un accord réglant le droit de visite du requérant et déclarèrent que la procédure était ainsi terminée ( erledigt ). Le 19 mai 1999, à la suite d’un accord entre les parents, le tribunal d’instance de Brême attribua le droit de garde aux deux parents. Le 3 août 1999, la Cour constitutionnelle fédérale, statuant en comité de trois juges, décida de ne pas retenir le recours constitutionnel du requérant qui était dirigé contre l’accord conclu devant la cour d’appel de Brême et contre la décision du tribunal d’instance.

La procédure relative à la prestation compensatoire à la suite du divorce Le 18 mars 1998, le tribunal d’instance de Brême condamna le requérant en son absence ( Versäumnisurteil ) à payer une certaine somme d’argent à son ex-épouse à titre de prestation compensatoire à la suite du divorce ( Verfahren über den Zugewinnausgleich ). Le 13 mai 1998, le tribunal d’instance rejeta l’opposition ( Einspruch ) du requérant du 7 avril 1998 contre cette décision comme étant irrecevable ( unzulässig ) au motif que le requérant ne s’était pas fait représenter par un avocat comme l’exigeait le code de la procédure civile. Le 18 juin 1998, la cour d’appel de Brême confirma cette décision. Le 30 juin 1998, le tribunal d’instance rejeta un nouveau recours du requérant du 29 mai 1998 contre sa décision pour tardiveté. Le 25 août 1998, la Cour constitutionnelle fédérale, statuant en comité de trois juges, décida de ne pas retenir le recours constitutionnel du requérant.

La procédure contre la loi relative à l’école de Brême A la suite de procédures judiciaires entre 1992 et 1994, la mère de l’enfant, par une lettre du 24 septembre 1995, autorisa l’école de sa fille à donner au requérant des renseignements sur celle-ci. Depuis cette date, le requérant obtient des informations quant aux résultats scolaires de sa fille. Le 22 novembre 1995, le sénateur pour les Affaires culturelles, la Science, les Arts et le Sport ( Senator für Bildung, Wissenschaft, Kunst und Sport ) informa le requérant que l’école ne pouvait transférer des droits et obligations dans le domaine de l’école à des personnes n’étant pas investies de l’autorité parentale sur l’enfant concerné que si la personne exerçant cette autorité y consentait. Le 18 décembre 1995, le sénateur rejeta un recours hiérarchique ( Dienstaufsichtsbeschwerde ) du requérant. Il précisa que les décisions judiciaires n’obligeaient que la mère de l’enfant à autoriser l’école à fournir les informations demandées au requérant. Le 4 décembre 1996, lors d’une audience devant le tribunal régional de Brême, la mère de l’enfant étendit l’autorisation donnée à l’école à toute information concernant la participation des parents à des manifestations à l’école. Le tribunal régional envoya à l’école une copie du procès-verbal de l’audience contenant les déclarations de la mère. Entre juin et juillet 1998, le requérant saisit le sénateur, puis le président du Sénat de Brême d’une requête contre la loi relative à l’école de Brême ( Bremer Schulgesetz ) en invoquant la violation des articles 8, 13 et 14 de la Convention. Elle furent rejetées. Le 26 août 1998, le requérant saisit la Cour constitutionnelle fédérale d’un recours constitutionnel contre ces deux dernières lettres et contra la loi relative à l’école de Brême. Le 26 octobre 1998, la Cour constitutionnelle fédérale, statuant en comité de trois juges, décida de ne pas retenir le recours. GRIEFS 1. Le requérant se plaint de ce que la durée de la procédure concernant l’amende pour non-respect de décisions judiciaires a dépassé le délai raisonnable prévu à l’article 6 § 1 de la Convention. 2. Le requérant est d’avis que les autorités allemandes eussent dû lui attribuer dès le début l’autorité parentale conjointe sur sa fille. De même, elles ne lui ont pas assuré, depuis l’interruption des contacts entre sa fille et lui en août 1995, l’exercice du droit de visite à sa fille que les tribunaux allemands lui avait été accordé auparavant. Il invoque les articles 8 et 14 de la Convention et l’article 5 du Protocole n°

Il invoque aussi l’article 3 de la Convention aussi bien pour lui que pour sa fille. 3. Il soutient en outre de ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Premièrement, les juridictions allemandes n’ont pas entendu les experts qu’il a nommés et n’ont pas tenu compte des rapports d’expertise concernant l’attribution et l’exercice de l’autorité parentale et du droit de visite. Deuxièmement, dans le cadre de la procédure d’amende pour non-respect de décisions judiciaires, il estime que l’audition de sa fille par le juge rapporteur devant la cour d’appel de Brême, le 24 juin 1997, était un interrogatoire qui était contraire à l’article 3 de la Convention. En outre, la cour d’appel de Brême, n’avait pas tenu une audience publique et n’avait entendu ni les parties ni l’Office de la jeunesse. Troisièmement, dans le cadre de la procédure relative à la prestation compensatoire, le requérant a été condamné en son absence et son recours a été rejeté par les tribunaux . Quatrièmement, il se plaint de ce que la Cour constitutionnelle fédérale a refusé de retenir ses recours constitutionnels. 4. Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint enfin de ce qu’aucun recours national ne lui était ouvert contre la loi relative à l’école de Brême. EN DROIT 1. Le requérant allègue que le refus des autorités allemandes de lui accorder l’autorité parentale conjointe sur sa fille dès le prononcé du divorce et de lui assurer le droit de visite à sa fille était contraire aux articles 8 et 14 de la Convention ainsi qu’à l’article 5 du Protocole n° 7. La Cour relève de prime d’abord que l’Allemagne n’ayant pas ratifié le Protocole n° 7, le grief du requérant ne saurait être examiné sous cet angle. Quant aux articles 8 et 14 de la Convention, ils sont libellés comme suit : Article 8 (droit au respect de la vie privée et familiale) « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » Article 14 (interdiction de discrimination) « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. » Cependant, quant à l’octroi de l’autorité parentale, la Cour note qu’elle n’est pas appelée à se prononcer sur le point de savoir si les faits allégués par le requérant révèlent l’apparence d’une violation des dispositions invoquées. En effet, aux termes de l’article 34 de la Convention, la Cour ne peut être saisie d’une requête que par une personne qui se prétend victime d’une violation par l’une des Hautes Parties contractantes. La Cour note que le tribunal d’instance de Brême, par une décision du 19 mai 1999, a accordé l’autorité parentale aux deux parents. Elle note en outre qu’au cours de la procédure devant la cour d’appel de Brême, le requérant a déclaré qu’il considérait la procédure comme étant réglée. Par ailleurs, la Cour rappelle qu’elle n’a point pour tâche de se substituer aux autorités nationales compétentes, en principe mieux placées que le juge international pour évaluer les éléments dont elles disposent (arrêts Elsholz c. Allemagne , n° 25735/94, § 48, CEDH-2000-... , et Buscemi c. Italie , n° 29569/95, 16 septembre 1999, § 55). Elle relève à cet égard que les tribunaux allemands ont entendu à plusieurs reprises les parents, l’enfant et l’Office de la jeunesse et ont demandé l’avis d’un expert. Pour ce qui est du droit de visite et son exercice, la Cour note que les parents de l’enfant, dès leur séparation en 1990, ont instauré un mode de visite qui a permis au requérant de voir sa fille. Cet accord a été confirmé et modifié par les tribunal d’instance de Brême à trois reprises. Il ressort des décisions et audiences au cours de ces procédures qu’en dépit de différends entre les parents quant au droit de visite, le requérant a pu voir sa fille régulièrement. Ce n’est qu’à partir du 23 août 1995 que la mère refusa tout contact entre le requérant et sa fille. Les tribunaux ont relevé qu’en raison des événements du 23 août 1995 qui avaient marqué l’enfant de manière à ne plus vouloir revoir son père, l’infliction d’une amende à la mère ne constituait pas une mesure appropriée pour rétablir l’exercice du droit de visite du requérant. La Cour note ensuite que le tribunal d’instance, le 9 avril 1997 infligea à la mère une amende au motif qu’elle ne faisait pas tout son possible pour rendre effectif le droit de visite du requérant, le refus de l’enfant n’ayant plus aucun fondement. La cour d’appel estima en revanche, en infirmant cette décision, que le refus de l’enfant n’était pas imputable à la mère, compte tenu notamment de l’âge de l’enfant. La Cour rappelle que si l’article 8 de la Convention implique le droit d’un parent à des mesures propres à le réunir avec son enfant et l’obligation des autorités nationales de les prendre (voir, parmi d’autres, l’arrêt Olsson c. Suède (n° 2) du 27 novembre 1992, série A n° 250, pp. 35-36, § 90), ce droit ne revêt pas un caractère absolu. L’obligation des autorités nationales de recourir à la coercition en la matière doit être limitée. Il leur faut tenir compte des intérêts et des droits et libertés de ces mêmes personnes, et notamment des intérêts supérieurs de l’enfant et des droits que lui reconnaît l’article 8 de la Convention. Le point décisif consiste à savoir si les autorités nationales ont pris, pour faciliter le regroupement, toutes les mesures nécessaires que l’on pouvait raisonnablement exiger d’elles en l’occurrence (arrêts Glaser c. Royaume-Uni , n° 32346/96, 19 septembre 2000, § 66 et Nuutinen c. Finlande , n° 32842/96, 27 juin 2000, § 128, et Hokkanen c. Finlande du 23 septembre 1994, série A n° 299-A, p. 22, § 58 ; voir également Zuodar c. Suisse (déc.), n° 27355/95, 7 septembre 2000). A cet égard, la Cour relève que le tribunal d’instance, dans le cadre de la procédure relative au droit de garde en 1998, sur initiative de l’Office de la jeunesse, a demandé l’avis d’un expert sur la question notamment de savoir quelle était l’origine de ce refus et comment y remédier. En outre, dans la même procédure, les parents conclurent un accord devant la cour d’appel instaurant de nouveau un mode de rencontre entre le requérant et sa fille. Au début de l’année 1999 enfin, les parents se mirent d’accord sur une autorité parentale conjointe qui a été confirmée par le tribunal d’instance par la suite. Eu égard, d’une part, aux tensions entre les parents dont témoignent notamment les plaintes déposées auprès du parquet de Brême, et compte tenu, d’autre part, des efforts entrepris par les tribunaux dans les différentes affaires qu’il convient de regarder dans leur ensemble pour trouver une solution à la situation, la Cour considère que les autorités allemandes n’ont pas méconnu le droit du requérant au respect de sa vie familiale. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. 2. Le requérant se plaint de ce que, dans le cadre de la procédure d’amende pour non-respect de décisions judiciaires, sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable, prévu à l’article 6 § 1 de la Convention dont la partie pertinente est libellée comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » D’après le requérant, compte tenu de l’objet du litige, à savoir des mesures tendant à rendre possible l’exercice du droit de visite que les juridictions lui avaient accordé en infligeant à la mère de l’enfant une amende, le laps de temps écoulé entre la première demande tendant à l’infliction d’une amende en août 1995 et la décision de la Cour constitutionnelle fédérale en août 1999, c’est-à-dire quatre ans, a largement dépassé le caractère raisonnable. La Cour note que le requérant a introduit une première demande tendant à l’infliction d’une amende à la mère de l’enfant le 23 août 1995. Elle relève que, à supposer que l’article 6 § 1 de la Convention soit applicable à l’espèce, les tribunaux allemands, en dernier ressort la cour d’appel de Brême par sa décision du 14 février 1996, en ont connu dans un délai de six mois environ, ce qui ne prête nullement à la critique. Elle relève ensuite que le requérant a introduit plusieurs demandes subséquentes, dont la dernière en date du 26 décembre 1996, alors que les juridictions saisies n’avaient pas encore rendu leurs décisions respectives. Partant, l’introduction de ces demandes ne sauraient déterminer le début de la seconde procédure relative à l’amende. La Cour note ainsi que la période à prendre en considération a débuté le 27 juin 1996 avec l’introduction de la sixième demande tendant à l’infliction d’une amende du requérant. La procédure s’est achevée le 3 août 1999, date de la décision de la Cour constitutionnelle fédérale de ne pas retenir le recours constitutionnel du requérant, ce qui représente une durée de trois ans et un mois environ. La Cour rappelle que la durée « raisonnable » d’une procédure doit s’apprécier suivant les circonstances de la cause et à l’aide des critères suivants : la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour l’intéressé (voir dernièrement les arrêts Kosmopolis S.A. c. Grèce , n° 40434/98, 29 mars 2001, § 23 , Klein c. Allemagne , n° 33379/96, 27 juillet 2000, § 36 , et Comingersoll S.A. c. Portugal [GC], n° 35382/97, § 19, CEDH 2000-...). La Cour note que le tribunal d’instance de Brême, depuis l’introduction de la demande en juin 1996, et après avoir tenu deux audiences, donna suite à la demande du requérant le 9 avril 1997, et que la cour d’appel de Brême, après avoir entendu l’enfant, infirma cette décision le 5 août 1997. Elle relève ensuite que l’affaire fut pendante par la suite devant la Cour constitutionnelle fédérale pendant environ deux ans. La Cour rappelle que, dans le domaine des relations entre parent et enfant, le postulat d’une procédure raisonnablement rapide revêt une importance particulière (arrêts Glaser et Nuutinen , précités, § 93 et § 110 respectivement). Elle estime néanmoins que la durée de la procédure devant les juridictions ordinaires ne saurait prêter à la critique dans la mesure où, contrairement à des procédures civiles dans lesquelles les tribunaux sont appelés à connaître de faits passés, les décisions en cause concernaient une situation évolutive depuis la séparation des époux, à laquelle les tribunaux devaient trouver des solutions adéquates de nature à préserver non seulement les droits et intérêts des parents, mais avant tout ceux de l’enfant dont le bien-être devait avoir une place prépondérante (cf. Commission, n° 16260/90, décision du 9 juillet 1992 ; voir aussi l’arrêt Nuutinen , précité, § 128). En particulier, il convient de rappeler qu’il y avait plusieurs procédures en cours devant les juridictions de Brême portant sur le même problème de fond, à savoir la séparation des époux et les conséquences juridiques en découlant, et au cours desquelles eurent lieu nombre d’audiences, d’auditions, d’échanges de lettres et d’observations et de demandes de récusation. En ce qui concerne la durée de la procédure de deux ans devant la Cour constitutionnelle fédérale, la Cour estime qu’elle ne saurait, pour longue qu’elle ait été, passer pour excessive, même si elle peut être considérée comme étant le maximum acceptable en matière de droit de la famille. La Cour rappelle qu’une partie de la procédure peut être plus longue sans porter atteinte à l’article 6 § 1 de la Convention dans la mesure où la procédure dans son ensemble revêt une durée raisonnable (arrêts Nuutinen précité, § 110, et Pretto et autres c. Italie du 8 décembre 1983, série A n° 71, p. 16, § 37). Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des circonstances la Cour est d’avis qu’il n’y a pas eu dépassement du « délai raisonnable » au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. 3. En ce qui concerne les autres griefs soulevés par le requérant sous l’angle des articles 6 § 1, 13 et 3 de la Convention, ce dernier aussi au nom de sa fille, la Cour, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. Elle rappelle, en particulier, que si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (voir, parmi autres, l’arrêt Elsholz c. Allemagne précité, § 66) et Garcia Ruiz c. Espagne , n° 30544/96, § 28, CEDH 1999-I). Pour ce qui est de la procédure contre la loi relative à l’école de Brême, la Cour constate que le requérant ne s’est à aucun moment opposé aux lettres du sénateur pour les Affaires culturelles, la Science, les Arts et le Sport de Brême devant les juridictions administratives. Dans la mesure où le requérant a attaqué la loi directement devant la Cour constitutionnelle fédérale, le délai légal d’un an à partir de la promulgation de la loi le 29 décembre 1994 a été dépassé. Concernant la procédure relative à la prestation compensatoire à la suite du divorce, la Cour note que le tribunal d’instance de Brême a rejeté le recours du requérant comme étant irrecevable au motif que le requérant ne s’était pas fait représenter par un avocat comme l’exigeait la loi. Le requérant n’a dès lors pas satisfait à la condition, posée à l’article 35 § 1 de la Convention, d’épuiser les voies de recours internes qui lui étaient ouvertes en droit allemand. Sur ce point, la Cour rappelle qu’il n’y pas d’épuisement si un recours interne a été rejeté en raison du non-respect d’une formalité par le requérant (Commission, décisions n° 41250/98 du 21 octobre 1998, Décisions et Rapports (DR) 94, p. 163 et n° 23256/94 du 29 juin 1994, DR 78, p. 139 ). Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Vincent Berger Antonio Pastor Ridruejo Greffier Président