AFFAIRE METZGER c. ALLEMAGNE

RESPONDENT

DEU

HOTĂRÂRE

31.05.2001

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE METZGER c. ALLEMAGNE (CtEDO, 2001)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA METZGER c. GERMANIA Cerere nr. 37591/97 hotărăște STRASBURG 31 mai 2001 DEFINITIVF 31/0 După ce s-a pronunțat în camera Consiliului la 10 mai 2001, acesta a fost adoptat la această dată de procedură la data inițială a cauzei (nr. 37591/97), îndreptat împotriva Republicii Federale Germania și al cărui resortisant al acestui stat, Günther Metzger, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului ( La 31 iulie 1997, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile omului). Reclamantul este reprezentat de dl Imme Roxin, avocat în baroul din München. Guvernul german ( mai mult decât atât) este reprezentat de agentul său, dl Klaus Stoltenberg, Ministerialdrigent de la Ministerul Federal al Justiției. Reclamantul susținea că durata procedurii penale inițiate împotriva sa nu răspundea la cerința privind termenul rezonabil de termen stabilit la art. 6 alineatul (1) din convenție. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la convenție [art. 2 din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită celei de-a patra secțiuni a Curții (art. 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 1 din regulament. Prin decizia din 27 aprilie 2000, camera a declarat cererea admisibilă. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din Regulamentul de procedură). În cadrul procedurii penale împotriva reclamantului, responsabilitatea sa de primar a fost angajată, deoarece abatoarele din oraș utilizaseră un mod de eliminare a deșeurilor din mediul înconjurător (umweltgefährdende Abfallbeseitigung) prin transferarea acestor deșeuri în conducte. abatoarele erau gestionate de oraș și depindeau de consiliul municipal (Magistrat) Consiliul municipal a decis să închidă abatoarele la 17 decembrie 1987 și, din cauza numeroaselor proteste susținute de această măsură, să le redeschidă la 7 ianuarie 1988, abatoarele au fost închise definitiv începând cu 31 august 1988. La 23 decembrie 1987, reprezentanți ai Parchetului din Darmstadt și ai Secțiunii pentru Mediu (Umweltgruppe) din cadrul poliției judiciare din oraș au efectuat o percheziție în abatoare prin prelevarea de probe din acestea. Rapoartele de competență aferente au fost depuse la 5 și 12 ianuarie 1988. 11. La 23 decembrie 1987, poliția judiciară a depus o plângere împotriva responsabililor orașului Darmstadt pentru eliminarea deșeurilor periculoase mediului înconjurător; aceasta și-a încheiat investigațiile printr-un raport depus la 15 aprilie 1988. 12. La 19 ianuarie 1988, Parchetul l-a informat pe reclamant că informațiile judiciare, atât cu privire la comportamentul său înainte de închiderea provizorie a abatoarelor la 17 decembrie 1987, cât și cu privire la cel ulterior redeschiderii abatoarelor la 7 ianuarie 1988, erau deschise împotriva sa. 13. La 4 iulie 1989, adică la 15 luni după depunerea plângerii, reclamantul și alți trei membri ai consiliului municipal au fost acuzați. Procedura de judecată 14. Prin decizia din 21 februarie 1990, tribunalul regional (Landgericht) din Darmstadt a refuzat să deschidă procedura pe fond (Hauptverfahren), pe motiv că acuzațiile reținute împotriva inculpaților nu erau suficiente. 15. La 16 iulie 1990, Curtea de Apel (Oberlandesgericht) ) din Frankfurt, la apel din partea Parchetului, a confirmat hotărârea Tribunalului cu privire la reproșul pe care l-au făcut inculpaților că nu au luat măsuri împotriva poluării până la 31 decembrie 1987, dar a considerat că reclamantul și ceilalți trei membri ai consiliului municipal, calificați ca coautori, puteau fi suspectați în mod legitim (hinreichender Tatverdacht) de a avea în mod deliberat ( 326 alin. (3) din Codul penal, între redeschiderea abatoarelor și închiderea definitivă a acestora. Prin urmare, instanța judecătorească din Hanau a deschis procedura pe fond. 16. La 25 martie 1991, procesul a avut loc în fața Tribunalului Regional din Hanau, care a avut loc la 27 martie, 3 aprilie, 8 aprilie și 15 aprilie 1991. Instanța a luat în considerare un refuz (Einstellung des Verfahrens), din cauza vinovăției minime (geringe Schuld) ) inculpații, în conformitate cu art. 153 alin. (2) din Codul de procedură penală, care prevede că instanța poate, cu acordul Parchetului, să pronunțe un refuz în cazul în care vinovăția inculpatului este minimă și sigilă nu are nici un interes public în urmărirea penală. Printr-o decizie din 9 decembrie 1991, tribunalul regional desemnează un expert pentru a determina dacă deșeurile din abatoarele deversate în conducte după 7 ianuarie 1988 erau susceptibile să polueze în mod semnificativ apele. 18. Pe 24 noiembrie 1992, expertul în raportul său, care cuprindea 17 pagini. 19. Printr-o hotărâre din 2 august 1993, Tribunalul Regional din Hanau, după 16 zile în care au fost ascultați 40 de martori, precum și expertul, și în cursul căreia reclamantul a prezentat 38 de oferte de probă (Beweintreäge) și 2 cereri de recuzare a magistraților (Befangenheitsanträge) i-a relaxat pe inculpați. 20. În aceeași zi, Parchetul s-a ocupat de Casație în fața Curții Federale de Justiție ( Bundesgerichtshof 21). Prin hotărârea din 18 noiembrie 1994, Curtea Federală de Justiție a anulat hotărârea Tribunalului Regional din Hanau pe motiv că acesta din urmă nu i-a fost prezentat în termenul prevăzut de lege și a trimis cauza în fața Tribunalului Regional din Darmstadt 22. Înainte de inițierea procesului, reclamantul a solicitat să beneficieze de un refuz, pe motiv că termenul rezonabil prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție era depășit. 23. La 25 ianuarie 1995, Parchetul a pus capăt urmăririi penale împotriva celorlalți membri ai consiliului municipal, care aveau același titlu ca și reclamantul votat pentru redeschiderea abatoarelor la 7 ianuarie 1988, din cauza vinovăției lor minime, în conformitate cu art. 153 alin. 24. printr-o hotărâre din 8 noiembrie 1995, Tribunalul Regional din Darmstadt, după 23 de zile în care au fost ascultați 38 de martori și 2 experți și în cursul căreia reclamantul a prezentat 14 oferte de probă și 6 cereri de recuzare a magistraților, l-a condamnat pe acesta din urmă pentru tentativă de eliminare a deșeurilor care nu sunt de natură ecologică (verschetă) umweltgefährdende Abfallbeseitigung ) și i-a dat un avertisment însoțit de o sentință condiționată de eliberare condiționată de 250 Deutsch Mark (DM) pe zi timp de 60 de zile (Verwarnung mit Strafvorbehalt 25. Instanța regională a precizat că nu a fost exclus faptul că durata procedurii penale împotriva reclamantului și a cărei responsabilitate nu a fost asumată, a constituit o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție și că, chiar dacă acest lucru nu ar justifica o nejudiciare, aceasta ar justifica o atenuare considerabilă a pedepsei (erhebliche Strafmilderung 26. Prin hotărârea din 20 noiembrie 1996, Curtea Federală de Justiție, în recursul în casarea Parchetului, a modificat verdictul și l-a recunoscut pe reclamant vinovat că a comis o încălcare a dreptului comunitar de eliminare a deșeurilor periculoase pentru mediu (vollendete umweltgefährdende Abfallbeseitigung), menținând în același timp pedeapsa. Comisia a respins recursul reclamantului pe motiv că, deși au existat întârzieri în procedură care nu îi erau imputabile, termenul care s-a scurs între momentul în care a fost săvârșită încălcarea dreptului comunitar și hotărârea atacată rămânea mult mai mic decât cel în alte cauze similare. Astfel, pedeapsa pronunțată ținea seama în mod suficient de întârzierile care au avut loc. 27. La 13 februarie 1997, Curtea Constituțională Federală ( Bundesverfassungsgericht), hotărând în cadrul comitetului a trei membri, a refuzat să examineze acțiunea reclamantului împotriva hotărârii Tribunalului Regional și a hotărârii Curții Federale de Justiție. Reclamantul susține că durata procedurii penale inițiate împotriva sa a depășit termenul rezonabil prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva sa este întemeiată. Perioada care urmează să fie luată în considerare 29. Reclamantul plasează punctul de plecare al procedurii la 23 decembrie 1987, data depunerii plângerii sau cel târziu la 19 ianuarie 1988, data la care instanța judecătorească din statul membru în cauză deschide o informație judiciară împotriva sa. 30. Guvernul contestă data de începere a procedurii, pe care o consideră a putea fi stabilită cel mai devreme la 1 septembrie 1988, deoarece acesta a fost comportamentul reclamantului între momentul redeschiderii abatoarelor și data închiderii definitive a acestora la 31 august 1988, care a făcut obiectul condamnării sale. Curtea amintește că perioada care trebuie luată în considerare în temeiul articolului 6 alineatul (1) începe imediat ce o persoană este acuzată în mod oficial sau atunci când suspiciunile cu care este supusă au un impact semnificativ asupra situației sale, din cauza măsurilor luate de autoritățile de urmărire penală (hotărârea Ecklec. Germania din 15 iulie 1982, seria A 51, p. 33 alineatul 73). Astfel, poate avea loc o dată anterioară sesizării instanței de judecată, în special cea (...) a arestării, a inculpării sau a inițierii investigațiilor preliminare (...). În cazul în care acuzația în sensul art. 6 alin. (1) se poate defini, în general, ca fiind notificarea oficială a autorității competente, a reproșului că a comis o infracțiune, aceasta poate, în anumite cazuri, să cuprindă alte măsuri care implică o astfel de reproșare și să aibă, de asemenea, consecințe importante asupra situației suspectului. Italia din 10 decembrie 1982, seria A nr. 57, p. 13, § 34). 32. În speță, Curtea arată că informațiile judiciare deschise împotriva reclamantului se refereau atât la comportamentul său înainte de închiderea provizorie a abatoarelor la 17 decembrie 1987, cât și după redeschiderea acestora la 7 ianuarie 1988 (punctul 12 de mai sus). Prin urmare, Comisia consideră că punctul de plecare al perioadei care urmează să fie luată în considerare este cel târziu la 19 ianuarie 1988, data la care procurorul a informat reclamantul cu privire la deschiderea unei informații judiciare împotriva sa. 34. În conformitate cu jurisprudența sa bine stabilită cu privire la această chestiune, procedura în fața Curții Constituționale trebuie, de asemenea, să fie luată în considerare în cazul în care, așa cum s-a întâmplat în speță, decizia Curții Constituționale federale poate afecta rezultatul litigiului în fața instanțelor ordinare (a se vedea în special Hotărârea Gast și Popp c. Germania, nr. 29357/95, § 70, CEDH 2000-II). 35. Prin urmare, procedura s-a încheiat la 13 februarie 1997, data deciziei Curții Constituționale Federale și a durat în total puțin peste nouă ani. Caracterul rezonabil al duratei procedurii 36. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se efectuează o procedură în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Peliculară și Sassi c. Franța, nr. 25444/94, § 67, CEDH 1999-II). 37. Guvernul susține în esență că procedura era de o complexitate și de o magnitudine excepțională și că multe întrebări, cum ar fi cea privind importanța poluării apelor din orașul Darmstadt ca urmare a deversării deșeurilor, necesită consultarea mai multor autorități, experți și martori. În plus, reclamantul ar fi, de asemenea, responsabil pentru o parte din lungimea procedurii. 38. Reclamantul reține că procedura nu a fost deosebit de complexă, și el impune o mare parte a întârzierii în desfășurarea procedurii de comportament al autorităților competente. 39. Curtea consideră că cauza avea o anumită complexitate, deoarece se referea la dreptul penal al mediului (Umweltstrafrecht) : în speță, este vorba mai întâi despre demonstrarea realității și amplorii poluării apelor orașului Darmstadt prin intermediul unui expert. Pe de altă parte, mulți martori și experți au fost audiați în cursul celor 16 zile și 23 de zile petrecute în fața tribunalului regional Darmstadt (punctele 19 și 24 de mai sus) 40. În ceea ce privește comportamentul reclamantului, chiar dacă a existat o anumită întârziere legată de numeroasele oferte de probe și cereri de recuzare a magistraților formulate de acesta în cursul audierilor, această întârziere nu a fost semnificativă în speță, deoarece durata totală a audierilor a fost de numai 8 luni. 41. În ceea ce privește comportamentul autorităților judiciare, Curtea constată că instanța judecătorească a trecut printr-o perioadă de latență de 15 luni între depunerea raportului poliției și acuzarea reclamantului (punctul 13 de mai sus). În ceea ce privește procedura în fața instanțelor din fond, Curtea constată întârzieri nejustificate, în special între acuzarea reclamantului și hotărârea Tribunalului regional din Darmstadt de a refuza inițierea procedurii pe fond (6 luni - alineatele (13) și (14) de mai sus) și între decizia de suspendare a procedurii și numirea expertului de către instanța regională (8 luni - alineatele (16) și (17) de mai sus). Comisia remarcă în special întârzierea de doi ani și trei luni datorată anulării de către Curtea Federală de Justiție a hotărârii Tribunalului Regional pentru viciul de procedură, pe motiv că acesta din urmă nu i-a fost predat în termenul prevăzut de lege (punctul 21 de mai sus). 42. Curtea amintește în această privință că art. 6 alineatul (1) din convenție obligă statele contractante să își organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele și instanțele să poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale, inclusiv obligația de a soluționa cauzele în termene rezonabile (a se vedea, printre multe altele, hotărârea Peliosé și Sassi menționată anterior, punctul 74). În speță, procedura arată întârzieri excesive, care sunt imputabile autorităților naționale. 43. Având în vedere toate aceste elemente, Curtea consideră că este depășită termenul rezonabil al termenului de întârziere, a cărui respectare este necesară la art. 6 alineatul (1) din Convenție. 44. Prin urmare, a existat o încălcare a acestui articol în ceea ce privește durata procedurii. II. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă mai mult decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Prejudiciul moral 46. Reclamantul consideră că prejudiciul moral pe care l-a suferit din cauza efectelor pe care durata procedurii le-a avut asupra activității sale profesionale și asupra sănătății sale fizice și pe termen mediu este de cel puțin 20 000 DM 47. Guvernul nu se pronunță asupra acestei chestiuni. 48. Curtea apreciază că reclamantul a suferit o eroare morală certă ca urmare a duratei procedurii în litigiu. Având în vedere circumstanțele cauzei și hotărând în mod echitabil în conformitate cu prevederile articolului 41, aceasta îi acordă 10 000 DM în acest sens. Prospături și cheltuieli de judecată 49. L 780,50 DM în scopul procedurii în Germania, care include întocmirea unui raport de competență privind existența unei eventuale încălcări a art. 6 alin. (1) până la 15 099, 50 DM și 18 160, 42 DM în cadrul procedurii în fața Curții Europene. 50. Guvernul nu formulează obiecții cu privire la aceste cereri. 51. În conformitate cu jurisprudența sa constantă, Curtea nu a acordat rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată numai în măsura în care acestea se referă la încălcarea constatată, au fost suportate efectiv și în mod necesar, și sunt rezonabile în ceea ce privește rata lor (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Pammel c. Germania din 1 iulie 1997, Recuperare 1997-IV, § 82. În ceea ce privește onorariile de avocat, Curtea reamintește că nu este legată de baremele și practicile interne, chiar dacă aceasta poate să invoce. Curtea constată că cheltuielile suportate de reclamant în fața instanțelor germane se raportau, începând cu acțiunea introdusă împotriva deciziei Tribunalului Regional, și la problema duratei procedurii. Curtea decide să acorde reclamantului suma de 15 000 DM. Interese moratorii 52. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Germania la data adoptării prezentei hotărâri este de 8,42% l an. DE CES , CURTEA, ÎN LUANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție; a declarat că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: 10 000 (zece mii) Deutsch mărci pentru daune morale și 15 000 (quinze mii) Deutsch mărci pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 8, 42% l an începând cu Expirarea termenului respectiv și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză și apoi comunicat în scris la 31 mai 2001 în temeiul articolului 77 § 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Antonio Pastor Ridruejo Președinte