AFFAIRE MIANOWICZ c. ALLEMAGNE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
AFFAIRE MIANOWICZ c. ALLEMAGNE (CtEDO, 2001)
SECȚIUNEA A PATRA
CAUZA
MIANOWICZ c. GERMANIA
(Cererea nr. 42505/98)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
18 octombrie 2001
DEFINITIVĂ
27/03/2002
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute la articolul
44 §
2 din Convenție. Poate suferi corectări de formă.
În cauza Mianowicz c. Germania,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), ședința într-o cameră compusă din:
D.
A.
Pastor Ridruejo,
președinte
,
G.
Ress
,
I.
Cabral Barreto
,
V.
Butkevych
,
D-na
N.
Vajić
,
D.
J.
Hedigan
,
M.
Pellonpää
,
judecători
,
și din
D. V.
Berger
,
grefier de secțiune,
După deliberări în camera de consiliu la 27 septembrie 2001,
Pronunță hotărârea adoptată la această dată
:
PROCEDURĂ
1.
La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 42505/98) îndreptată împotriva Republicii Federale Germania și de care un cetățean polonez, D. Thomasz Mianowicz («
reclamantul
»), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului («
Comisia
») la 30
martie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale («
Convenția
»).
2.
Reclamantul se reprezintă pe sine însuși în fața Curții. Guvernul german («
Guvernul
») este reprezentat de agentul său, D. Klaus Stoltenberg,
Ministerialdirigent
, din ministerul federal al justiției.
3.
Reclamantul susținea în special că durata procedurii în fața instanțelor de muncă nu corespundea cerinței «
termen rezonabil
» prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție. De asemenea, susținea că rezolvarea judiciară a contractului de muncă încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1
4.
Cererea a fost transmisă Curții la 1
noiembrie 1998, dată de intrare în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).
5.
Cererea a fost atribuită secțiunii a patra a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.
6.
Printr-o decizie din 28 septembrie 2000, camera a declarat petiția parțial admisibilă privind durata procedurii.
7.
Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise pe fond (articolul
59
§
1 din regulament). Observații au fost primite și de la guvernul polonez, care și-a exercitat dreptul de a interveni (articolele 36 § 1 din Convenție și 61 § 2 din regulament).
ÎN FAPT
8.
Reclamantul este cetățean polonez, născut în 1955 și rezidând la München. După ce a părăsit Polonia în 1981 din cauza sprijinului acordat sindicatului Solidarnosc, s-a mutat în Franța unde a obținut azil politic și a lucrat ca redactor la postul american Radio Free Europe/Radio Liberty (RFE/RL). De la 16 martie 1983, a lucrat pentru aceeași stație de radio la München.
9.
La 17 februarie 1988, RFE l-a concediat pe reclamant cu notificare (
ordentliche
Kündigung
) cu termen la 30 iunie 1988, din cauza absenților legate de boală (
krankheitsbedingte
Ausfälle
). Reclamantul a contestat această decizie în fața instanțelor de muncă (
Kündigungsschutzklage
).
A.
Seria întâi de proceduri
1.
În fața tribunalului de muncă din München
10.
La 24 februarie 1988, reclamantul a sesizat tribunalul de muncă (
Arbeitsgericht
) din München pentru a constata că concedierea din 17
februarie
1988 nu a reziliat contractul de muncă între părți.
11.
La 7 aprilie 1988, părțile au încheiat în fața acestui tribunal o înțelegere amiabilă reziliabilă constatând încetarea contractului de muncă la 30
iunie
1988 în schimbul plății unei indemnizații de 28
000
Mărci Germane (DM).
12.
La 16 aprilie 1988, reprezentantul reclamantului a denunțat această înțelegere amiabilă pe baza articolului 15 din legea asupra persoanelor grav handicapate (
Schwerbehindertengesetz
), care prevede că un concediu este nul (
nichtig
) dacă angajatorul procedează la concedierea unui salariat grav handicapat fără a obține în prealabil acordul biroului de asistenție socială (
Fürsorgestelle
). Or la 11 aprilie 1988, casa de pensii (
Versorgungsamt
) a constatat că reclamantul avea un grad de invaliditate de 40 %.
13.
La 18 aprilie 1988, reclamantul a solicitat agenției pentru ocuparea forței de muncă din München să constate că era grav handicapat, lucru pe care aceasta l-a făcut la 20 aprilie 1988.
14.
Prin sentință din 27 iulie 1988, tribunalul de muncă din München, după ce a ținut o ședință, a respins cererea reclamantului, pe motiv că prevederile legii asupra persoanelor grav handicapate nu se aplicau în cazul de față, întrucât recunoașterea reclamantului ca persoană grav handicapată era posterioară notificării concedierii. De asemenea, a constatat că concedierea litigioasă a respectat condițiile prevăzute în legea asupra protecției împotriva concedierii.
15.
Reclamantul a atacat această sentință în fața curții de apel a muncii (
Landesarbeitsgericht
) din München .
2.
În fața curții de apel a muncii din München
16.
Printr-o decizie din 29 septembrie 1989, casa de pensii din München a recunoscut un grad de invaliditate de 50 % al reclamantului pentru perioada de la 1 ianuarie la 6 iunie 1988.
17.
Printr-o hotărâre din 18 decembrie 1989, notificată reprezentantului reclamantului la 30 decembrie 1990, curtea de apel a muncii din München, după ce a ținut ședințe la 26 ianuarie, 12 iunie și 30 noiembrie 1989, a considerat că concedierea din 17 februarie 1988 nu a reziliat contractul de muncă între părți, pe motiv că art. 15 din legea asupra persoanelor grav handicapate nu a fost respectat în cazul de față.
3.
În fața Curții Federale a Muncii
18.
La 16 august 1991, după ce a cerut în mod repetat curții de apel transmiterea dosarului, care a fost întârziată din cauza stării de sănătate a președintelui camerei curții de apel care a tratat cauza, și după o nouă cerere de revizuire a angajatorului, Curtea Federală a Muncii (
Bundesarbeitsgericht
) a anulat hotărârea din 18 decembrie 1989, pe motiv că condițiile prevăzute în legea asupra persoanelor grav handicapate nu se aplicau la situația particulară a reclamantului. A trimis cauza din nou în fața curții de apel a muncii din München.
19.
Reclamantul a depus un recurs constitutional împotriva acestei decizii.
4.
În fața Curții Constituționale Federale
20.
Printr-o decizie din 12 februarie 1992, Curtea Constituțională Federală (
Bundesverfassungsgericht
) , statuând în comitet de trei membri, nu a admis recursul, pe motiv că din cauza trimiterii cauzei din nou, încă nu exista epuizarea căilor de atac.
B.
Seria a doua de proceduri după prima trimitere din nou de către Curtea Federală a Muncii
1.
În fața curții de apel a muncii din München
21.
La 31 august 1992, curtea de apel a muncii din München a fixat ședința pentru 13 noiembrie 1992 și pronunțarea hotărârii (
Verkündungstermin
) pentru 21 ianuarie 1993.
22.
La 13 noiembrie 1992, curtea de apel a ținut prima ei ședință. Pronunțarea hotărârii a fost amânată o dată. La cererea angajatorului, a fost amânată o a doua dată.
23.
La 22 martie 1993, reclamantul a solicitat constatarea lipsei de imparțialitate a judecătorului; această cerere a fost respinsă la 19 aprilie 1993.
24.
Curtea de apel a fixat o nouă dată de ședință pentru 29 aprilie 1993, dar aceasta a fost amânată de două ori de judecătorul competent, o dată la cererea reclamantului, o a doua dată din cauza absenței unui judecător pensionar.
25.
La 9 iulie 1993, curtea de apel a ținut ultima ei ședință. Din procesul-verbal al acestei ședințe rezultă că curtea de apel a indicat că va fixa o dată pentru pronunțarea hotărârii.
26.
În februarie 1994 și 1995, reprezentantul reclamantului a solicitat curții de apel să accelereze procedura.
27.
La 25 octombrie 1995, reprezentantul reclamantului a solicitat redeschiderea procedurii din cauza unor fapte noi care ar fi apărut.
28.
Printr-o hotărâre din 7 iunie 1996 (cuprinzând doar dispozitivul), curtea de apel a muncii din München a modificat sentința tribunalului de muncă constatând că concedierea din 17 februarie 1988 nu a reziliat contractul de muncă între părți, și pronunțând rezolvarea (
Auflösung
) contractului de muncă al reclamantului la 30 iunie 1988 în schimbul plății unei indemnizații de 90 000 DM de către angajator; nu a autorizat apelul în revizuire (
Nichtzulassung der Revision
) în fața Curții Federale a Muncii.
29.
Motivarea scrisă a hotărârii a fost notificată reprezentantului reclamantului la 3 iunie 1997.
30.
La 29 iunie 1997, reclamantul a depus apel în fața Curții Federale a Muncii împotriva deciziei curții de apel a muncii de a nu autoriza apelul în revizuire.
31.
La 3 iulie 1997, reclamantul a depus un recurs constitutional împotriva hotărârii curții de apel a muncii din 7 iunie 1996 în fața Curții Constituționale Federale.
32.
Printr-o decizie din 18 septembrie 1997, Curtea Federală a Muncii a respins recursul reclamantului împotriva deciziei curții de apel din 7
iunie
1996 de a nu autoriza apelul în revizuire.
33.
La 30 octombrie 1997, reclamantul a sesizat curtea de apel a muncii din München cu o cerere de nulitate (
Nichtigkeitsklage
) în vederea redeschiderii procedurii, în conformitate cu legea asupra procedurii în fața instanțelor de muncă (
Arbeitsgerichtsgesetz
), pe motiv că compoziția curții de apel nu a fost conformă.
34.
La 18 noiembrie 1997, președintele camerei statuând în cauză s-a recuzat (
erklärte sich für befangen
), lucru care a fost acceptat printr-o decizie a curții de apel din 15
decembrie 1997.
35.
La 12 iunie 1998, părțile au încheiat o înțelegere amiabilă reziliabilă în fața curții de apel cu privire la încetarea contractului de muncă la 30
iunie 1998 în schimbul plății unei indemnizații de 400 000 DM.
36.
La 12 iulie 1998, reprezentantul reclamantului a denunțat înțelegerea amiabilă.
37.
Printr-o hotărâre intermediară (
Zwischenurteil
) din 25 septembrie 1998, curtea de apel a muncii din München (camera a unsprezecea), statuând cu privire la cererea de nulitate din 30 octombrie 1997, a anulat hotărârea din 7 iunie 1996 a aceleiași curți (camera a treia).
2.
În fața Curții Federale a Muncii
38.
La 20 noiembrie 1998, reprezentantul reclamantului a sesizat Curtea Federală a Muncii cu un apel în revizuire împotriva acestei hotărâri.
39.
La 2 decembrie 1999, Curtea Federală a Muncii a anulat în totalitate hotărârea curții de apel din München din 25 septembrie 1998; a anulat-o pe cea din 7 iunie 1996 în măsura în care privea rezolvarea judiciară a contractului de muncă al reclamantului în schimbul plății unei indemnizații, și a trimis această întrebare din nou în fața curții de apel a muncii din München.
3.
În fața Curții Constituționale Federale
40.
La 26 februarie 1999, Curtea Constituțională Federală, statuând în comitet de trei membri, nu a admis recursul constitutional al reclamantului format împotriva hotărârii Curții Federale a Muncii din 18
septembrie
1997, hotărârii curții de apel a muncii din München din 7
iunie
1996 și hotărârii Curții Federale a Muncii din 16 august 1991. În ceea ce privea cererea sa privind obținerea de daune-interese din cauza duratei excesive a procedurii, Curtea Constituțională a estimat că reclamantul trebuia să formuleze acțiunea în fața instanțelor civile.
C.
Seria a treia de proceduri după a doua trimitere din nou de către Curtea Federală a Muncii
41.
La data adoptării deciziei asupra admisibilității la 28
septembrie 2000, procedura era încă în curs de desfășurare, întrucât dosarul cauzei fusese transmis ministerului federal al Justiției pentru pregătirea cererei în fața Curții Europene.
42.
Printr-o hotărâre din 13 decembrie 2000, curtea de apel din München a declarat, după ce a ținut o ședință, că contractul de muncă al reclamantului nu a fost reziliat prin concedierea din 17 februarie 1988, ci rezolvat la 30
iunie 1988 prin decizie judiciară, și a acordat reclamantului o indemnizație de 100
000
DM. Curtea de apel a precizat că, ținând seama de salariul lunar al reclamantului de 8 500 DM, această sumă corespundea practic sumei maxime prevăzute de art. 10 § 1 din legea asupra protecției împotriva concedierilor.
ÎN DREPT
I.
CU PRIVIRE LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE
43.
Reclamantul susține că durata procedurii nu corespunde cerinței termenului rezonabil prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție, a cărui parte relevantă este redactată astfel
:
«
Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)
»
A.
Cu privire la aplicabilitatea articolului 6 § 1
44.
Guvernul german consideră în special că durata procedurii nu poate fi calculată prin adunarea duratei în fața instanțelor ordinare și a duratei în fața Curții Constituționale Federale. Pune accent pe particularitățile procedurii în fața Curții Constituționale Federale înainte de a concluziona că aplicabilitatea articolului
6
din Convenție la acest tip de procedură este incompatibilă cu scopul Convenției.
45.
Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale constante, o procedură se încadrează în art. 6 § 1 din Convenție, chiar dacă se desfășoară în fața unei instanțe constituționale, dacă rezultatul acesteia este determinant pentru drepturi sau obligații de natură civilă (a se vedea în special hotărârile Süssmann c. Germania din 16 septembrie 1996,
Culegere de hotărâri și decizii
1996-IV, p. 1171, § 41, Pammel și Probstmeier c. Germania din 1
iulie
1997,
Culegere
1997-IV, și
Klein c. Germania
, nr. 33379/96, § 30). Or litigiile privind rezilierea contractului de muncă al reclamantului și rezolvarea judiciară a contractului de muncă în schimbul plății unei indemnizații erau de natură pecuniară și priveau indubitabil un drept de natură civilă în sensul articolului 6.
B.
Cu privire la respectarea articolului 6 § 1
Guvernul german consideră de asemenea că durata care trebuie luată în considerare sub aspectul articolului 6 § 1 în cazul de față este de 9 ani și 9 luni între sesizarea de către reclamant a tribunalului de muncă din München la 24
februarie
1988 și hotărârea curții de apel a muncii din München din 25
septembrie
1998, deoarece doar o parte a procedurii privind cererea de nulitate a reclamantului ar putea fi luată în considerare. În această privință, subliniază complexitatea mare a cauzei, deoarece privea interpretarea legii asupra persoanelor grav handicapate; ar fi demonstrată și prin faptul că reclamantul a inițiat 17
proceduri în fața tribunalului și curții de apel a muncii din München. Guvernul susține de asemenea că comportamentul reclamantului a contribuit la durata procedurii, prin denunțarea înțelegerii amiabile încheiate în fața tribunalului de muncă din München, cererile sale de asistență judiciară și de recuzare a magistraților. Menționează de asemenea cererile părților în vederea obținerii prelungirii termenelor pentru depunerea actelor. Guvernul recunoaște totuși că durata globală a procedurii a constituit o povară (
Belastung
) pentru reclamant, ținând seama de enjeu-ul litigiului, dar reamintește că acesta beneficiază gratuit de la 1
iulie 1988 de un apartament pus la dispoziție de angajator, și pentru care acesta din urmă plătește 1499,50 DM pe lună, adică
-
la
-
ziua
-
de
-
azi 211
429,50 DM.
47.
Reclamantul, pe de altă parte, contestă modul de calcul al duratei procedurii de către guvernul german și consideră că trebuie să includă toate etapele procedurii, inclusiv pe cele în fața Curții Constituționale Federale. Adaugă că cauza nu era deosebit de complexă și că ar fi putut fi judecată cu ani în urmă. Or, întârzierea în tratarea litigiului ar fi datorată exclusiv comportamentului instanțelor interne și în special comportamentului curții de apel a muncii din München.
48.
Guvernul polonez consideră de asemenea că durata procedurilor litigioase a depășit termenul rezonabil cerut de art. 6 § 1. Susține în special că cauza nu era deosebit de complexă, că au existat perioade de inactivitate imputabile curții de apel a muncii din München, în timp ce litigiile privind dreptul muncii necesită o diligență deosebită din partea instanțelor interne.
49.
Curtea observă că procedura a început la 24 februarie 1988, data sesizării de către reclamant a tribunalului de muncă din München, și s-a încheiat prin hotărârea curții de apel a muncii din München din 13
decembrie
Procedura a durat prin urmare aproape doisprezece ani și zece luni.
50.
Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază conform circumstanțelor cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și comportamentul autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, hotărârea
Metzger c. Germania
, nr. 37591/97, § 36).
51.
Ea consideră că în cazul de față cauza prezenta o anumită complexitate, cu privire la interpretarea legii asupra protecției împotriva concedierilor și a legii asupra persoanelor grav handicapate.
52.
În ceea ce privește comportamentul reclamantului, chiar dacă a existat o anumită întârziere datorată denunțărilor înțelegerii amiabile, cererilor de asistență judiciară și de recuzare a magistraților, această întârziere nu era semnificativă în cazul de față în comparație cu durata globală a procedurii.
53.
Quanto al comportamentul instanțelor interne, Curtea observă că cele mai mari întârzieri erau cauzate de procedura în fața curții de apel a muncii din München, care a cunoscut două perioade de stagnare: una întâi, între pronunțarea orală a hotărârii acestei curți la 18
decembrie
1989 și notificarea sa scrisă la 30 decembrie 1990, adică o perioadă de peste 12
luni (§17 de mai sus), și una a doua, între ședința din 9
iulie
1993 și pronunțarea hotărârii acestei curți la 7 iunie 1996, adică o perioadă de doi ani și unsprezece luni (paragrafele 25 și 28 de mai sus).
54.
Curtea reamintește în acest sens că art. 6 § 1 din Convenție obligă statele contractante să-și organizeze sistemul judecătoresc în așa fel încât instanțele să poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale, inclusiv obligația de a judeca cauzele într-un timp rezonabil (a se vedea, printre multe altele, hotărârea Metzger menționată mai sus, § 42). În cazul de față, procedura arată întârzieri excesive, care sunt imputabile autorităților naționale.
55.
În plus, o diligență deosebită este necesară pentru conflictele de muncă care, privind puncte care sunt de o importanță capitală pentru situația profesională a unei persoane, trebuie rezolvate cu o celeritate deosebită (a se vedea, de exemplu, hotărârea Buchholz c. Germania din 6 mai 1981, seria A nr. 42, p. 16, § 50, și p. 17, § 52, și
Leclerq c.
Franța
, nr. 38398/97, 28.11.2000).
56.
Ținând seama de circumstanțele cauzei, care necesită o evaluare globală, Curtea consideră că durata procedurii litigioase este excesivă și nu îndeplinește condiția termenului rezonabil. De aceea, a existat încălcare a articolului
6 §
1 din Convenție.
II.
CU PRIVIRE LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 ȘI A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENȚIE
57.
Reclamantul consideră că procedura privind protecția împotriva concedierii (
Kündigungsschutzverfahren
) și cea privind rezolvarea judiciară a contractului de muncă în schimbul unei indemnizații (
gerichtliche Auflösung des Arbeitsverhältnisses gegen Abfindung
) au încălcat drepturile sale garantate de Convenție. Adaugă că rezolvarea judiciară a contractului de muncă a prejudiciat drepturile sale garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1 și de art. 14 din Convenție.
58.
Curtea reamintește că dispune de plena jurisdicție pentru a judeca fondul litigiului, conform cum este delimitat de decizia sa asupra admisibilității; în cadrul délimitat astfel, poate examina orice chestiune de fapt sau de drept care apare în cursul instanței deschise în fața ei (hotărârile
Iatridis c. Grecia
[GC], nr. 31107/96, § 69, CEDO 1999-II, și
Erdagöz c.
Turcia din 22 octombrie 1997,
Culegere de hotărâri și decizii
1997
-
VI, pp.
2310-2311, §§ 31-36). Cu toate acestea, observă că doar reclamația reclamantului trasă din art. 6 § 1 și privind durata procedurii a fost declarată admisibilă prin decizia din 28 septembrie 2000.
59.
Curtea nu are prin urmare mai mult competență pentru a cunoaște reclamațiile privind art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 14 din Convenție (hotărârile Helmers c. Suedia din 29 octombrie 1991, seria A nr. 212-A, § 25, și Airey c.
Irlanda din 9 octombrie 1979, seria A nr. 32, § 17).
III.
CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
60.
Potrivit articolului 41 din Convenție,
«
Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții Contractante nu permite ștergerea decât în mod incomplet a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, după caz, o satisfacție echitabilă.
»
A.
Prejudiciu
61.
Reclamantul susține că durata excesivă a procedurii a prejudiciat în mod direct dreptul său la respectul bunurilor sale. El estimează în mod provizoriu cuantumul prejudiciului material al său la
în special:
-
1
490
000
DM pentru pierderea salariilor de la 30 iulie 1988,
-
132 000
DM pentru pierderea drepturilor de pensie,
-
110
000
DM pentru indemnizația prevăzută de planul social al întreprinderii,
-
79
954
DM pentru indemnizația garantată de convenția colectivă,
-
15
400
DM pentru valoarea alocațiilor plătite de angajator, etc.
La aceste sume se adaugă pierderea dreptului de a locui în apartamentul de serviciu.
62.
Reclamantul consideră în plus că a suferit un prejudiciu moral semnificativ din cauza consecințelor pe care durata procedurii le-a avut asupra sănătății sale psihice și fizice, și o lasă pe Curt de a o evalua.
63.
Nici guvernul german, nici guvernul polonez nu se pronunță cu privire la această întrebare.
64.
Curtea consideră că prejudiciul material invocat de reclamant nu-și găsește cauza în încălcarea constatată, dar estimează că reclamantul a suferit cu siguranță o prejudiciere morală în urma duratei procedurii litigioase. Ținând seama de circumstanțele cauzei și statuând în echitate conform cum cere art. 41, i acordă 15
000
DM la acest titlu.
B.
Cheltuieli și costuri
65.
Reclamantul cere, de asemenea în mod provizoriu, 18
150,04
DM pentru cheltuieli și costuri, din care 15
342,50
DM drept onorariile unui avocat, pentru
D-na
Lenz, care a reprezentat reclamantul la începutul procedurii în fața Curții, 2
106
DM pentru cheltuielile de deplasare și 585
DM pentru cheltuielile de traducere, sume la care se adaugă cheltuielile de poștă și fotocopiere și o compensație pentru timpul investit pentru prezentarea cauzei sale Curții.
66.
Nici guvernul german, nici guvernul polonez nu formulează obiecții cu privire la aceste cereri.
67.
Conform jurisprudenței sale constante, Curtea nu acordă rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se raportează la încălcarea constatată, au fost realmente și în mod necesar suportate, și sunt rezonabile din punct de vedere al tariful (a se vedea, printre multe altele, hotărârea Pammel c. Germania din 1 iulie 1997,
Culegere
de hotărâri și decizii
1997
-
IV, § 82). În ceea ce privește onorariile de avocat, Curtea reamintește că nu este obligată de tarifele și practicile interne, chiar dacă se poate inspira din acestea.
Statuând în echitate, Curtea decide să acorde reclamantului suma de 5
000
DM.
C.
Dobânzi de întârziere
68.
Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Germania la data adoptării prezentei hotărâri este de 8,62
% pe an.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE,
1.
Declară
că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție;
2.
Declară
că nu are competență pentru a examina reclamațiile privind art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 14 din Convenție
;
3.
Declară
a)
că
Statul pârât trebuie să vireze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului
44
§
2 din Convenție, următoarele sume
: 15
000 (cincisprezece
mii) Mărci Germane pentru prejudiciu moral și 5 000 (cinci
mii) Mărci Germane pentru cheltuieli și costuri
;
b)
că aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă de 8,62
% pe an de la data expirării termenului respectiv și până la plată
;
3.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.
Facut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 18 octombrie 2001 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Vincent
Berger
Antonio
Pastor Ridruejo
Grefier
Președinte