Mianowicz împotriva Germaniei

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 42505/98) îndreptată împotriva Republicii Federale Germania și de care un cetățean polonez, D. Thomasz Mianowicz (« reclamantul »), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (« Comisia ») la 30 martie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul se reprezintă pe sine însuși în fața Curții. Guvernul german (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, D. Klaus Stoltenberg, Ministerialdirigent , din ministerul federal al justiției.

Reclamantul susținea în special că durata procedurii în fața instanțelor de muncă nu corespundea cerinței « termen rezonabil » prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție. De asemenea, susținea că rezolvarea judiciară a contractului de muncă încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1

Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, dată de intrare în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită secțiunii a patra a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Printr-o decizie din 28 septembrie 2000, camera a declarat petiția parțial admisibilă privind durata procedurii.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise pe fond (articolul 59 § 1 din regulament). Observații au fost primite și de la guvernul polonez, care și-a exercitat dreptul de a interveni (articolele 36 § 1 din Convenție și 61 § 2 din regulament). ÎN FAPT

Reclamantul este cetățean polonez, născut în 1955 și rezidând la München. După ce a părăsit Polonia în 1981 din cauza sprijinului acordat sindicatului Solidarnosc, s-a mutat în Franța unde a obținut azil politic și a lucrat ca redactor la postul american Radio Free Europe/Radio Liberty (RFE/RL). De la 16 martie 1983, a lucrat pentru aceeași stație de radio la München.

La 17 februarie 1988, RFE l-a concediat pe reclamant cu notificare ( ordentliche Kündigung ) cu termen la 30 iunie 1988, din cauza absenților legate de boală ( krankheitsbedingte Ausfälle ). Reclamantul a contestat această decizie în fața instanțelor de muncă ( Kündigungsschutzklage ). A. Seria întâi de proceduri 1. În fața tribunalului de muncă din München

La 24 februarie 1988, reclamantul a sesizat tribunalul de muncă ( Arbeitsgericht ) din München pentru a constata că concedierea din 17 februarie 1988 nu a reziliat contractul de muncă între părți.

La 7 aprilie 1988, părțile au încheiat în fața acestui tribunal o înțelegere amiabilă reziliabilă constatând încetarea contractului de muncă la 30 iunie 1988 în schimbul plății unei indemnizații de 28 000 Mărci Germane (DM).

La 16 aprilie 1988, reprezentantul reclamantului a denunțat această înțelegere amiabilă pe baza articolului 15 din legea asupra persoanelor grav handicapate ( Schwerbehindertengesetz ), care prevede că un concediu este nul ( nichtig ) dacă angajatorul procedează la concedierea unui salariat grav handicapat fără a obține în prealabil acordul biroului de asistenție socială ( Fürsorgestelle ). Or la 11 aprilie 1988, casa de pensii ( Versorgungsamt ) a constatat că reclamantul avea un grad de invaliditate de 40 %.

La 18 aprilie 1988, reclamantul a solicitat agenției pentru ocuparea forței de muncă din München să constate că era grav handicapat, lucru pe care aceasta l-a făcut la 20 aprilie 1988.

Prin sentință din 27 iulie 1988, tribunalul de muncă din München, după ce a ținut o ședință, a respins cererea reclamantului, pe motiv că prevederile legii asupra persoanelor grav handicapate nu se aplicau în cazul de față, întrucât recunoașterea reclamantului ca persoană grav handicapată era posterioară notificării concedierii. De asemenea, a constatat că concedierea litigioasă a respectat condițiile prevăzute în legea asupra protecției împotriva concedierii.

Reclamantul a atacat această sentință în fața curții de apel a muncii ( Landesarbeitsgericht ) din München . 2. În fața curții de apel a muncii din München

Printr-o decizie din 29 septembrie 1989, casa de pensii din München a recunoscut un grad de invaliditate de 50 % al reclamantului pentru perioada de la 1 ianuarie la 6 iunie 1988.

Printr-o hotărâre din 18 decembrie 1989, notificată reprezentantului reclamantului la 30 decembrie 1990, curtea de apel a muncii din München, după ce a ținut ședințe la 26 ianuarie, 12 iunie și 30 noiembrie 1989, a considerat că concedierea din 17 februarie 1988 nu a reziliat contractul de muncă între părți, pe motiv că art. 15 din legea asupra persoanelor grav handicapate nu a fost respectat în cazul de față. 3. În fața Curții Federale a Muncii

La 16 august 1991, după ce a cerut în mod repetat curții de apel transmiterea dosarului, care a fost întârziată din cauza stării de sănătate a președintelui camerei curții de apel care a tratat cauza, și după o nouă cerere de revizuire a angajatorului, Curtea Federală a Muncii ( Bundesarbeitsgericht ) a anulat hotărârea din 18 decembrie 1989, pe motiv că condițiile prevăzute în legea asupra persoanelor grav handicapate nu se aplicau la situația particulară a reclamantului. A trimis cauza din nou în fața curții de apel a muncii din München.

Reclamantul a depus un recurs constitutional împotriva acestei decizii. 4. În fața Curții Constituționale Federale

Printr-o decizie din 12 februarie 1992, Curtea Constituțională Federală ( Bundesverfassungsgericht ) , statuând în comitet de trei membri, nu a admis recursul, pe motiv că din cauza trimiterii cauzei din nou, încă nu exista epuizarea căilor de atac. B. Seria a doua de proceduri după prima trimitere din nou de către Curtea Federală a Muncii 1. În fața curții de apel a muncii din München

La 31 august 1992, curtea de apel a muncii din München a fixat ședința pentru 13 noiembrie 1992 și pronunțarea hotărârii ( Verkündungstermin ) pentru 21 ianuarie 1993.

La 13 noiembrie 1992, curtea de apel a ținut prima ei ședință. Pronunțarea hotărârii a fost amânată o dată. La cererea angajatorului, a fost amânată o a doua dată.

La 22 martie 1993, reclamantul a solicitat constatarea lipsei de imparțialitate a judecătorului; această cerere a fost respinsă la 19 aprilie 1993.

Curtea de apel a fixat o nouă dată de ședință pentru 29 aprilie 1993, dar aceasta a fost amânată de două ori de judecătorul competent, o dată la cererea reclamantului, o a doua dată din cauza absenței unui judecător pensionar.

La 9 iulie 1993, curtea de apel a ținut ultima ei ședință. Din procesul-verbal al acestei ședințe rezultă că curtea de apel a indicat că va fixa o dată pentru pronunțarea hotărârii.

În februarie 1994 și 1995, reprezentantul reclamantului a solicitat curții de apel să accelereze procedura.

La 25 octombrie 1995, reprezentantul reclamantului a solicitat redeschiderea procedurii din cauza unor fapte noi care ar fi apărut.

Printr-o hotărâre din 7 iunie 1996 (cuprinzând doar dispozitivul), curtea de apel a muncii din München a modificat sentința tribunalului de muncă constatând că concedierea din 17 februarie 1988 nu a reziliat contractul de muncă între părți, și pronunțând rezolvarea ( Auflösung ) contractului de muncă al reclamantului la 30 iunie 1988 în schimbul plății unei indemnizații de 90 000 DM de către angajator; nu a autorizat apelul în revizuire ( Nichtzulassung der Revision ) în fața Curții Federale a Muncii.

Motivarea scrisă a hotărârii a fost notificată reprezentantului reclamantului la 3 iunie 1997.

La 29 iunie 1997, reclamantul a depus apel în fața Curții Federale a Muncii împotriva deciziei curții de apel a muncii de a nu autoriza apelul în revizuire.

La 3 iulie 1997, reclamantul a depus un recurs constitutional împotriva hotărârii curții de apel a muncii din 7 iunie 1996 în fața Curții Constituționale Federale.

Printr-o decizie din 18 septembrie 1997, Curtea Federală a Muncii a respins recursul reclamantului împotriva deciziei curții de apel din 7 iunie 1996 de a nu autoriza apelul în revizuire.

La 30 octombrie 1997, reclamantul a sesizat curtea de apel a muncii din München cu o cerere de nulitate ( Nichtigkeitsklage ) în vederea redeschiderii procedurii, în conformitate cu legea asupra procedurii în fața instanțelor de muncă ( Arbeitsgerichtsgesetz ), pe motiv că compoziția curții de apel nu a fost conformă.

La 18 noiembrie 1997, președintele camerei statuând în cauză s-a recuzat ( erklärte sich für befangen ), lucru care a fost acceptat printr-o decizie a curții de apel din 15 decembrie 1997.

La 12 iunie 1998, părțile au încheiat o înțelegere amiabilă reziliabilă în fața curții de apel cu privire la încetarea contractului de muncă la 30 iunie 1998 în schimbul plății unei indemnizații de 400 000 DM.

La 12 iulie 1998, reprezentantul reclamantului a denunțat înțelegerea amiabilă.

Printr-o hotărâre intermediară ( Zwischenurteil ) din 25 septembrie 1998, curtea de apel a muncii din München (camera a unsprezecea), statuând cu privire la cererea de nulitate din 30 octombrie 1997, a anulat hotărârea din 7 iunie 1996 a aceleiași curți (camera a treia). 2. În fața Curții Federale a Muncii

La 20 noiembrie 1998, reprezentantul reclamantului a sesizat Curtea Federală a Muncii cu un apel în revizuire împotriva acestei hotărâri.

La 2 decembrie 1999, Curtea Federală a Muncii a anulat în totalitate hotărârea curții de apel din München din 25 septembrie 1998; a anulat-o pe cea din 7 iunie 1996 în măsura în care privea rezolvarea judiciară a contractului de muncă al reclamantului în schimbul plății unei indemnizații, și a trimis această întrebare din nou în fața curții de apel a muncii din München. 3. În fața Curții Constituționale Federale

La 26 februarie 1999, Curtea Constituțională Federală, statuând în comitet de trei membri, nu a admis recursul constitutional al reclamantului format împotriva hotărârii Curții Federale a Muncii din 18 septembrie 1997, hotărârii curții de apel a muncii din München din 7 iunie 1996 și hotărârii Curții Federale a Muncii din 16 august 1991. În ceea ce privea cererea sa privind obținerea de daune-interese din cauza duratei excesive a procedurii, Curtea Constituțională a estimat că reclamantul trebuia să formuleze acțiunea în fața instanțelor civile. C. Seria a treia de proceduri după a doua trimitere din nou de către Curtea Federală a Muncii

La data adoptării deciziei asupra admisibilității la 28 septembrie 2000, procedura era încă în curs de desfășurare, întrucât dosarul cauzei fusese transmis ministerului federal al Justiției pentru pregătirea cererei în fața Curții Europene.

Printr-o hotărâre din 13 decembrie 2000, curtea de apel din München a declarat, după ce a ținut o ședință, că contractul de muncă al reclamantului nu a fost reziliat prin concedierea din 17 februarie 1988, ci rezolvat la 30 iunie 1988 prin decizie judiciară, și a acordat reclamantului o indemnizație de 100 000 DM. Curtea de apel a precizat că, ținând seama de salariul lunar al reclamantului de 8 500 DM, această sumă corespundea practic sumei maxime prevăzute de art. 10 § 1 din legea asupra protecției împotriva concedierilor. ÎN DREPT I.

Guvernul german consideră în special că durata procedurii nu poate fi calculată prin adunarea duratei în fața instanțelor ordinare și a duratei în fața Curții Constituționale Federale. Pune accent pe particularitățile procedurii în fața Curții Constituționale Federale înainte de a concluziona că aplicabilitatea articolului 6 § 1 din Convenție la acest tip de procedură este incompatibilă cu scopul Convenției.

Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale constante, o procedură se încadrează în art. 6 § 1 din Convenție, chiar dacă se desfășoară în fața unei instanțe constituționale, dacă rezultatul acesteia este determinant pentru drepturi sau obligații de natură civilă (a se vedea în special hotărârile Süssmann c. Germania din 16 septembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-IV, p. 1171, § 41, Pammel și Probstmeier c. Germania din 1 iulie 1997, Culegere 1997-IV, și Klein c. Germania , nr. 33379/96, § 30). Or litigiile privind rezilierea contractului de muncă al reclamantului și rezolvarea judiciară a contractului de muncă în schimbul plății unei indemnizații erau de natură pecuniară și priveau indubitabil un drept de natură civilă în sensul articolului 6. B. Cu privire la respectarea articolului 6 § 1

Guvernul german consideră de asemenea că durata care trebuie luată în considerare sub aspectul articolului 6 § 1 în cazul de față este de 9 ani și 9 luni între sesizarea de către reclamant a tribunalului de muncă din München la 24 februarie 1988 și hotărârea curții de apel a muncii din München din 25 septembrie 1998, deoarece doar o parte a procedurii privind cererea de nulitate a reclamantului ar putea fi luată în considerare. În această privință, subliniază complexitatea mare a cauzei, deoarece privea interpretarea legii asupra persoanelor grav handicapate; ar fi demonstrată și prin faptul că reclamantul a inițiat 17 proceduri în fața tribunalului și curții de apel a muncii din München. Guvernul susține de asemenea că comportamentul reclamantului a contribuit la durata procedurii, prin denunțarea înțelegerii amiabile încheiate în fața tribunalului de muncă din München, cererile sale de asistență judiciară și de recuzare a magistraților. Menționează de asemenea cererile părților în vederea obținerii prelungirii termenelor pentru depunerea actelor. Guvernul recunoaște totuși că durata globală a procedurii a constituit o povară ( Belastung ) pentru reclamant, ținând seama de enjeu-ul litigiului, dar reamintește că acesta beneficiază gratuit de la 1 iulie 1988 de un apartament pus la dispoziție de angajator, și pentru care acesta din urmă plătește 1499,50 DM pe lună, adică - la - ziua - de - azi 211 429,50 DM.

Reclamantul, pe de altă parte, contestă modul de calcul al duratei procedurii de către guvernul german și consideră că trebuie să includă toate etapele procedurii, inclusiv pe cele în fața Curții Constituționale Federale. Adaugă că cauza nu era deosebit de complexă și că ar fi putut fi judecată cu ani în urmă. Or, întârzierea în tratarea litigiului ar fi datorată exclusiv comportamentului instanțelor interne și în special comportamentului curții de apel a muncii din München.

Guvernul polonez consideră de asemenea că durata procedurilor litigioase a depășit termenul rezonabil cerut de art. 6 § 1. Susține în special că cauza nu era deosebit de complexă, că au existat perioade de inactivitate imputabile curții de apel a muncii din München, în timp ce litigiile privind dreptul muncii necesită o diligență deosebită din partea instanțelor interne.

Curtea observă că procedura a început la 24 februarie 1988, data sesizării de către reclamant a tribunalului de muncă din München, și s-a încheiat prin hotărârea curții de apel a muncii din München din 13 decembrie 2000. Procedura a durat prin urmare aproape doisprezece ani și zece luni.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază conform circumstanțelor cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și comportamentul autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, hotărârea Metzger c. Germania , nr. 37591/97, § 36).

Ea consideră că în cazul de față cauza prezenta o anumită complexitate, cu privire la interpretarea legii asupra protecției împotriva concedierilor și a legii asupra persoanelor grav handicapate.

În ceea ce privește comportamentul reclamantului, chiar dacă a existat o anumită întârziere datorată denunțărilor înțelegerii amiabile, cererilor de asistență judiciară și de recuzare a magistraților, această întârziere nu era semnificativă în cazul de față în comparație cu durata globală a procedurii.

Quanto al comportamentul instanțelor interne, Curtea observă că cele mai mari întârzieri erau cauzate de procedura în fața curții de apel a muncii din München, care a cunoscut două perioade de stagnare: una întâi, între pronunțarea orală a hotărârii acestei curți la 18 decembrie 1989 și notificarea sa scrisă la 30 decembrie 1990, adică o perioadă de peste 12 luni (§17 de mai sus), și una a doua, între ședința din 9 iulie 1993 și pronunțarea hotărârii acestei curți la 7 iunie 1996, adică o perioadă de doi ani și unsprezece luni (paragrafele 25 și 28 de mai sus).

Curtea reamintește în acest sens că art. 6 § 1 din Convenție obligă statele contractante să-și organizeze sistemul judecătoresc în așa fel încât instanțele să poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale, inclusiv obligația de a judeca cauzele într-un timp rezonabil (a se vedea, printre multe altele, hotărârea Metzger menționată mai sus, § 42). În cazul de față, procedura arată întârzieri excesive, care sunt imputabile autorităților naționale.

În plus, o diligență deosebită este necesară pentru conflictele de muncă care, privind puncte care sunt de o importanță capitală pentru situația profesională a unei persoane, trebuie rezolvate cu o celeritate deosebită (a se vedea, de exemplu, hotărârea Buchholz c. Germania din 6 mai 1981, seria A nr. 42, p. 16, § 50, și p. 17, § 52, și Leclerq c. Franța , nr. 38398/97, 28.11.2000).

Ținând seama de circumstanțele cauzei, care necesită o evaluare globală, Curtea consideră că durata procedurii litigioase este excesivă și nu îndeplinește condiția termenului rezonabil. De aceea, a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II. CU PRIVIRE LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 ȘI A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENȚIE

Reclamantul consideră că procedura privind protecția împotriva concedierii ( Kündigungsschutzverfahren ) și cea privind rezolvarea judiciară a contractului de muncă în schimbul unei indemnizații ( gerichtliche Auflösung des Arbeitsverhältnisses gegen Abfindung ) au încălcat drepturile sale garantate de Convenție. Adaugă că rezolvarea judiciară a contractului de muncă a prejudiciat drepturile sale garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1 și de art. 14 din Convenție.

Curtea reamintește că dispune de plena jurisdicție pentru a judeca fondul litigiului, conform cum este delimitat de decizia sa asupra admisibilității; în cadrul délimitat astfel, poate examina orice chestiune de fapt sau de drept care apare în cursul instanței deschise în fața ei (hotărârile Iatridis c. Grecia [GC], nr. 31107/96, § 69, CEDO 1999-II, și Erdagöz c. Turcia din 22 octombrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VI, pp. 2310-2311, §§ 31-36). Cu toate acestea, observă că doar reclamația reclamantului trasă din art. 6 § 1 și privind durata procedurii a fost declarată admisibilă prin decizia din 28 septembrie 2000.

Curtea nu are prin urmare mai mult competență pentru a cunoaște reclamațiile privind art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 14 din Convenție (hotărârile Helmers c. Suedia din 29 octombrie 1991, seria A nr. 212-A, § 25, și Airey c. Irlanda din 9 octombrie 1979, seria A nr. 32, § 17). III.

Reclamantul susține că durata excesivă a procedurii a prejudiciat în mod direct dreptul său la respectul bunurilor sale. El estimează în mod provizoriu cuantumul prejudiciului material al său la în special: - 1 490 000 DM pentru pierderea salariilor de la 30 iulie 1988, - 132 000 DM pentru pierderea drepturilor de pensie, - 110 000 DM pentru indemnizația prevăzută de planul social al întreprinderii, - 79 954 DM pentru indemnizația garantată de convenția colectivă, - 15 400 DM pentru valoarea alocațiilor plătite de angajator, etc. La aceste sume se adaugă pierderea dreptului de a locui în apartamentul de serviciu.

Reclamantul consideră în plus că a suferit un prejudiciu moral semnificativ din cauza consecințelor pe care durata procedurii le-a avut asupra sănătății sale psihice și fizice, și o lasă pe Curt de a o evalua.

Nici guvernul german, nici guvernul polonez nu se pronunță cu privire la această întrebare.

Curtea consideră că prejudiciul material invocat de reclamant nu-și găsește cauza în încălcarea constatată, dar estimează că reclamantul a suferit cu siguranță o prejudiciere morală în urma duratei procedurii litigioase. Ținând seama de circumstanțele cauzei și statuând în echitate conform cum cere art. 41, i acordă 15 000 DM la acest titlu. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere, de asemenea în mod provizoriu, 18 150,04 DM pentru cheltuieli și costuri, din care 15 342,50 DM drept onorariile unui avocat, pentru D-na Lenz, care a reprezentat reclamantul la începutul procedurii în fața Curții, 2 106 DM pentru cheltuielile de deplasare și 585 DM pentru cheltuielile de traducere, sume la care se adaugă cheltuielile de poștă și fotocopiere și o compensație pentru timpul investit pentru prezentarea cauzei sale Curții.

Nici guvernul german, nici guvernul polonez nu formulează obiecții cu privire la aceste cereri.

Conform jurisprudenței sale constante, Curtea nu acordă rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se raportează la încălcarea constatată, au fost realmente și în mod necesar suportate, și sunt rezonabile din punct de vedere al tariful (a se vedea, printre multe altele, hotărârea Pammel c. Germania din 1 iulie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - IV, § 82). În ceea ce privește onorariile de avocat, Curtea reamintește că nu este obligată de tarifele și practicile interne, chiar dacă se poate inspira din acestea. Statuând în echitate, Curtea decide să acorde reclamantului suma de 5 000 DM. C. Dobânzi de întârziere

Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Germania la data adoptării prezentei hotărâri este de 8,62 % pe an. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 2. Declară că nu are competență pentru a examina reclamațiile privind art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 14 din Convenție ; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să vireze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume : 15 000 (cincisprezece mii) Mărci Germane pentru prejudiciu moral și 5 000 (cinci mii) Mărci Germane pentru cheltuieli și costuri ; b) că aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă de 8,62 % pe an de la data expirării termenului respectiv și până la plată ; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Facut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 18 octombrie 2001 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Vincent Berger Antonio Pastor Ridruejo Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 42505/98) dirigée contre la République fédérale d’Allemagne et dont un ressortissant polonais, M. Thomasz Mianowicz (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 30 mars 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant se représente lui-même devant la Cour. Le gouvernement allemand (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Klaus Stoltenberg, Ministerialdirigent , du ministère fédéral de la justice.

Le requérant alléguait en particulier que la durée de la procédure devant les juridictions du travail ne répondait pas à l’exigence du « délai raisonnable » tel que prévu à l’article 6 § 1 de la Convention. Il soutenait également que la résolution judiciaire de son contrat du travail méconnaissait l’article 1 du Protocole n° 1

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la quatrième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 28 septembre 2000, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable quant à la durée de la procédure.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). Des observations ont également été reçues du gouvernement polonais, qui avait exercé son droit d’intervenir (articles 36 § 1 de la Convention et 61 § 2 du règlement). EN FAIT

Le requérant est un ressortissant polonais, né en 1955 et résidant à Munich. Après avoir quitté la Pologne en 1981 en raison de son soutien au syndicat Solidarnosc, il se rendit en France où il obtint l’asile politique et travailla comme rédacteur à la radio américaine Radio Free Europe/Radio Liberty (RFE/RL). A partir du 16 mars 1983, il travailla pour la même station de radio à Munich.

Le 17 février 1988, RFE licencia le requérant avec préavis ( ordentliche Kündigung ) au 30 juin 1988, en raison des absences dues à sa maladie ( krankheitsbedingte Ausfälle ). Le requérant contesta cette décision devant les juridictions du travail ( Kündigungsschutzklage ). A. La première série de procédures 1. Devant le tribunal du travail de Munich

Le 24 février 1988, le requérant saisit le tribunal du travail ( Arbeitsgericht ) de Munich afin qu’il constate que le licenciement du 17 février 1988 n’avait pas résilié le contrat de travail entre les parties.

Le 7 avril 1988, les parties conclurent devant ce tribunal un règlement amiable révocable constatant la cessation du contrat de travail au 30 juin 1988 moyennant le versement d’une indemnité de 28 000 Deutsch Mark (DM).

Le 16 avril 1988, le représentant du requérant dénonça ce règlement amiable en se fondant sur l’article 15 de la loi sur les personnes gravement handicapées ( Schwerbehindertengesetz ), qui prévoit qu’un licenciement est nul ( nichtig ) si l’employeur procède au licenciement d’un salarié gravement handicapé sans avoir auparavant obtenu l’accord du bureau d’aide sociale ( Fürsorgestelle ). Or le 11 avril 1988, la caisse de retraite ( Versorgungsamt ) avait constaté que le requérant avait un taux d’invalidité de 40 %.

Le 18 avril 1988, le requérant demanda à l’agence pour l’emploi de Munich de constater qu’il était gravement handicapé, ce que cette dernière fit le 20 avril 1988.

Par un jugement du 27 juillet 1988, le tribunal du travail de Munich, après avoir tenu une audience, rejeta la demande du requérant, au motif que les dispositions de la loi sur les personnes gravement handicapées ne s’appliquaient pas en l’espèce, car la reconnaissance du requérant en tant que personne gravement handicapée était postérieure à la notification de son licenciement. Il constata également que le licenciement litigieux avait respecté les conditions énoncées dans la loi sur la protection contre le licenciement.

Le requérant interjeta appel de ce jugement auprès de la cour d’appel du travail ( Landesarbeitsgericht ) de Munich . 2. Devant la cour d’appel du travail de Munich

Par une décision du 29 septembre 1989, la caisse de retraite de Munich reconnut un taux d’invalidité de 50 % du requérant pour la période allant du 1er janvier au 6 juin 1988.

Par un arrêt du 18 décembre 1989, notifié au représentant du requérant le 30 décembre 1990, la cour d’appel du travail de Munich, après avoir tenu des audiences les 26 janvier, 12 juin et 30 novembre 1989, considéra que le licenciement du 17 février 1988 n’avait pas résilié le contrat de travail entre les parties, au motif que l’article 15 de la loi sur les personnes gravement handicapées n’avait pas été respecté en l’espèce. 3. Devant la Cour fédérale du travail

Le 16 août 1991, après avoir à plusieurs reprises demandé à la cour d’appel la transmission du dossier, qui fut retardée en raison de l’état de santé du président de la chambre de la cour d’appel qui avait traité l’affaire, et après une nouvelle demande en révision de l’employeur, la Cour fédérale du travail ( Bundesarbeitsgericht ) annula l’arrêt du 18 décembre 1989, au motif que les conditions énoncées dans la loi sur les personnes gravement handicapées ne s’appliquaient pas à la situation particulière du requérant. Elle renvoya l’affaire devant la cour d’appel du travail de Munich.

Le requérant forma un recours constitutionnel contre cette décision. 4. Devant la Cour constitutionnelle fédérale

Par une décision du 12 février 1992, la Cour constitutionnelle fédérale ( Bundesverfassungsgericht ) , statuant en comité de trois membres, ne retint pas le recours, au motif qu’en raison du renvoi de l’affaire, il n’y avait pas encore eu épuisement des voies de recours. B. La deuxième série de procédures après le premier renvoi par la Cour fédérale du travail 1. Devant la cour d’appel du travail de Munich

Le 31 août 1992, la cour d’appel du travail de Munich fixa l’audience au 13 novembre 1992 et le prononcé de l’arrêt ( Verkündungstermin ) au 21 janvier 1993.

Le 13 novembre 1992, la cour d’appel tint sa première audience. Le prononcé de l’arrêt fut ajourné une première fois. A la demande de l’employeur, il le fut une seconde fois.

Le 22 mars 1993, le requérant demanda de constater la partialité du juge ; cette demande fut rejetée le 19 avril 1993.

La cour d’appel fixa une nouvelle date d’audience au 29 avril 1993, mais elle fut reportée à deux reprises par le juge compétent, une première fois à la demande du requérant, une seconde fois en raison de l’absence d’un juge honoraire.

Le 9 juillet 1993, la cour d’appel tint sa dernière audience. Il ressort du procès-verbal de cette audience que la cour d’appel indiqua qu’elle allait fixer une date pour le prononcé de l’arrêt.

En février 1994 et 1995, le représentant du requérant demanda à la cour d’appel d’accélérer la procédure.

Le 25 octobre 1995, le représentant du requérant demanda la réouverture de la procédure en raison de faits nouveaux qui seraient apparus.

Par un arrêt du 7 juin 1996 (comprenant uniquement le dispositif), la cour d’appel du travail de Munich modifia le jugement du tribunal du travail en constatant que le licenciement du 17 février 1988 n’avait pas résilié le contrat de travail entre les parties, et en prononçant la dissolution ( Auflösung ) du contrat de travail du requérant au 30 juin 1988 contre le versement d’une indemnité de 90 000 DM par l’employeur ; il n’autorisa pas de recours en révision ( Nichtzulassung der Revision ) devant la Cour fédérale du travail.

La motivation écrite de l’arrêt fut notifiée au représentant du requérant le 3 juin 1997.

Le 29 juin 1997, le requérant forma un recours devant la Cour fédérale du travail contre la décision de la cour d’appel du travail de ne pas autoriser un recours en révision.

Le 3 juillet 1997, le requérant forma un recours constitutionnel contre l’arrêt de la cour d’appel du travail du 7 juin 1996 devant la Cour fédérale constitutionnelle.

Par une décision du 18 septembre 1997, la Cour fédérale du travail rejeta le recours du requérant contre la décision de la cour d’appel du 7 juin 1996 de ne pas autoriser un recours en révision.

Le 30 octobre 1997, le requérant saisit la cour d’appel du travail de Munich d’une demande en nullité ( Nichtigkeitsklage ) en vue de la réouverture de la procédure, conformément à la loi sur la procédure devant les juridictions du travail ( Arbeitsgerichtsgesetz ), au motif que la composition de la cour d’appel n’avait pas été conforme.

Le 18 novembre 1997, le président de la chambre statuant dans l’affaire se récusa ( erklärte sich für befangen ), ce qui fut accepté par une décision de la cour d’appel du 15 décembre 1997.

Le 12 juin 1998, les parties conclurent un règlement amiable révocable devant la cour d’appel sur la cessation du contrat de travail au 30 juin 1998 moyennant le versement d’une indemnité de 400 000 DM.

Le 12 juillet 1998, le représentant du requérant dénonça le règlement amiable.

Par un arrêt intermédiaire ( Zwischenurteil ) du 25 septembre 1998, la cour d’appel du travail de Munich (onzième chambre), statuant sur la demande en nullité du 30 octobre 1997, annula l’arrêt du 7 juin 1996 de cette même cour (troisième chambre). 2. Devant la Cour fédérale du travail

Le 20 novembre 1998, le représentant du requérant saisit la Cour fédérale du travail d’un recours en révision contre cet arrêt.

Le 2 décembre 1999, la Cour fédérale du travail annula en totalité l’arrêt de la cour d’appel de Munich du 25 septembre 1988 ; elle annula celui du 7 juin 1996 pour autant qu’il concernait la résolution judiciaire du contrat de travail du requérant moyennant le versement d’une indemnité, et renvoya cette question devant la cour d’appel du travail de Munich. 3. Devant la Cour constitutionnelle fédérale

Le 26 février 1999, la Cour constitutionnelle fédérale, statuant en comité de trois membres, ne retint pas le recours constitutionnel du requérant formé contre l’arrêt de la Cour fédérale du travail du 18 septembre 1997, l’arrêt de la cour d’appel du travail de Munich du 7 juin 1996 et l’arrêt de la Cour fédérale de travail du 16 août 1991. Pour ce qui était de sa demande relative à l’obtention de dommages-intérêts en raison de la durée excessive de la procédure, la Cour constitutionnelle estima que le requérant devait porter son action devant les juridictions civiles. C. La troisième série de procédures après un second renvoi par la Cour fédérale du travail

Au moment de l’adoption de la décision sur la recevabilité le 28 septembre 2000, la procédure était encore pendante, étant donné que le dossier de l’affaire avait été transmis au ministère fédéral de la Justice pour la préparation de la requête devant la Cour européenne.

Par un arrêt du 13 décembre 2000, la cour d’appel de Munich déclara, après avoir tenu une audience, que le contrat de travail du requérant n’était pas résilié par le licenciement du 17 février 1988, mais résolu au 30 juin 1988 par décision judiciaire, et accorda au requérant une indemnité de 100 000 DM. La cour d’appel précisa que, compte tenu du salaire mensuel du requérant de 8 500 DM, ce montant correspondait pratiquement à la somme maximale prévue par l’article 10 § 1 de la loi sur la protection contre les licenciements. EN DROIT I.

Le gouvernement allemand estime notamment que la durée de la procédure ne saurait être calculée en additionnant celle devant les juridictions ordinaires et celle devant la Cour constitutionnelle fédérale. Il met l’accent sur les particularités de la procédure devant la Cour constitutionnelle fédérale avant de conclure que l’applicabilité de l’article 6 § 1 de la Convention à ce type de procédure est incompatible avec l’objet de la Convention.

La Cour rappelle que d’après sa jurisprudence constante, une procédure relève de l’article 6 § 1 de la Convention, même si elle se déroule devant une juridiction constitutionnelle, si son issue est déterminante pour des droits ou obligations de caractère civil (voir notamment les arrêts Süssmann c. Allemagne du 16 septembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, p. 1171, § 41, Pammel et Probstmeier c. Allemagne du 1er juillet 1997, Recueil 1997-IV, et Klein c. Allemagne , n° 33379/96, § 30). Or les litiges relatifs à la résiliation du contrat de travail du requérant et à la résolution judiciaire de son contrat de travail moyennant le versement d’une indemnité étaient de nature pécuniaire et concernaient indubitablement un droit de caractère civil au sens de l’article 6. B. Sur l’observation de l’article 6 § 1

Le gouvernement allemand considère par ailleurs que la durée à considérer sous l’angle de l’article 6 § 1 en l’espèce est de 9 ans et 9 mois entre la saisine du tribunal du travail de Munich par le requérant le 24 février 1988 et l’arrêt de la cour d’appel du travail de Munich du 25 septembre 1998, car seule une partie de la procédure relative à la demande en nullité du requérant pourrait être prise en compte. A cet égard, il souligne la grande complexité de l’affaire, car elle avait trait à l’interprétation de la loi sur les personnes gravement handicapées ; elle serait également démontrée par le fait que le requérant a intenté 17 procédures devant le tribunal et la cour d’appel du travail de Munich. Le Gouvernement soutient également que le comportement du requérant a contribué à la durée de la procédure, par la dénonciation du règlement amiable conclu devant le tribunal du travail de Munich, ses demandes d’aide judiciaire et de récusation de magistrats. Il évoque également les demandes des parties en vue d’obtenir la prolongation des délais pour le dépôt des mémoires. Le Gouvernement reconnaît cependant que la durée globale de la procédure a constitué une charge ( Belastung ) pour le requérant, compte tenu de l’enjeu du litige, mais rappelle que ce dernier bénéficie gratuitement depuis le 1 er juillet 1988 d’un appartement mis à disposition par son employeur, et pour lequel ce dernier verse 1499,50 DM par mois, c’est ‑ à ‑ dire à ce jour 211 429,50 DM.

Le requérant, quant à lui, conteste le mode de calcul de la durée de la procédure par le gouvernement allemand et considère qu’il faut y inclure toutes les étapes de la procédure, y compris celles devant la Cour constitutionnelle fédérale. Il ajoute que l’affaire n’était pas particulièrement complexe et qu’elle aurait pu être tranchée il y a des années. Or le retard dans le traitement du litige serait dû exclusivement au comportement des juridictions internes et notamment à celui de la cour d’appel du travail de Munich.

Le gouvernement polonais considère également que la durée des procédures litigieuses a dépassé le délai raisonnable exigé par l’article 6 § 1. Il soutient notamment que l’affaire n’était pas particulièrement complexe, qu’il y eu des périodes d’inactivité imputables à la cour d’appel du travail de Munich, alors les litiges portant sur le droit du travail requièrent une diligence particulière de la part des juridictions internes.

La Cour note que la procédure a débuté le 24 février 1988, date de la saisine par le requérant du tribunal du travail de Munich, et qu’elle s’est achevée par l’arrêt de la cour d’appel du travail de Munich du 13 décembre 2000. La procédure a donc duré près de douze ans et dix mois.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Metzger c. Allemagne , n° 37591/97, § 36).

Elle considère qu’en l’espèce l’affaire présentait une certaine complexité, s’agissant de l’interprétation de la loi sur la protection contre le licenciement ainsi que de la loi sur les personnes gravement handicapées.

Pour ce qui est du comportement du requérant, même s’il y eut un certain retard dû à des dénonciations de règlement amiable, de demandes d’aide judiciaire et de récusation de magistrats, ce retard n’était pas significatif en l’espèce au regard de la durée globale de la procédure.

Quant au comportement des juridictions internes, la Cour note que les retards les plus importants étaient causés par la procédure devant la cour d’appel du travail de Munich, qui connut deux périodes de stagnation : une première, entre le prononcé oral de l’arrêt de cette cour le 18 décembre 1989 et sa notification écrite le 30 décembre 1990, soit une période de plus de 12 mois (paragraphe 17 ci-dessus), et une seconde, entre l’audience du 9 juillet 1993 et le prononcé de l’arrêt de cette cour le 7 juin 1996, soit une période de deux ans et onze mois (paragraphes 25 et 28 ci-dessus).

La Cour rappelle à cet égard que l’article 6 § 1 de la Convention oblige les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de telle sorte que les cours et tribunaux puissent remplir chacune de ses exigences, y compris l’obligation de trancher les causes dans des délais raisonnables (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Metzger précité, § 42). En l’espèce, la procédure fait apparaître des retards excessifs, qui sont imputables aux autorités nationales.

De plus, une diligence particulière est requise pour les conflits du travail qui, portant sur des points qui sont d’une importance capitale pour la situation professionnelle d’une personne, doivent être résolus avec une célérité toute particulière (voir, par exemple, arrêt Buchholz c. Allemagne du 6 mai 1981, série A n° 42, p. 16, § 50, et p. 17, § 52, et Leclerq c. France , n° 38398/97, 28.11.2000).

Eu égard aux circonstances de la cause, qui commandent une évaluation globale, la Cour considère que la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à la condition du délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II. SUR LA VIOLATION ALLEGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N° 1 ET DE L’ARTICLE 14 DE LA CONVENTION

Le requérant estime que la procédure relative à la protection contre le licenciement ( Kündigungsschutzverfahren ) et celle portant sur la résolution judiciaire de son contrat de travail moyennant une indemnisation ( gerichtliche Auflösung des Arbeitsverhältnisses gegen Abfindung ) ont méconnu ses droits garantis par la Convention. Il ajoute que la résolution judiciaire de son contrat de travail a porté atteinte à ses droits garantis par l’article 1 du Protocole n°1 ainsi que par l’article 14 de la Convention.

La Cour rappelle qu’elle dispose de la plénitude de juridiction pour statuer sur le fond du litige, tel qu’il est délimité par sa décision sur la recevabilité ; à l’intérieur du cadre ainsi tracé, elle peut traiter toute question de fait ou de droit qui surgit pendant l’instance engagée devant elle (arrêts Iatridis c. Grèce [GC], n° 31107/96, § 69, CEDH 1999-II, et Erdagöz c. Turquie du 22 octobre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VI, pp. 2310-2311, §§ 31-36). Or, elle note que seul le grief du requérant tiré de l’article 6 § 1 et concernant la durée de la procédure a été déclaré recevable par décision du 28 septembre 2000.

La Cour n’a donc plus compétence pour connaître des griefs relatifs à l’article 1 du Protocole n°1 et à l’article 14 de la Convention (arrêts Helmers c. Suède du 29 octobre 1991, série A n° 212-A, § 25, et Airey c. Irlande du 9 octobre 1979, série A n° 32, § 17). III.

Le requérant soutient que la durée excessive de la procédure a directement porté atteinte à son droit au respect de ses biens. Il estime à titre provisoire le montant de son dommage matériel à notamment : - 1 490 000 DM pour perte de salaires à compter du 30 juillet 1988, - 132 000 DM pour perte de ses droits de retraite, - 110 000 DM pour l’indemnité prévue par le plan social de l’entreprise, - 79 954 DM pour l’indemnité garantie par la convention collective, - 15 400 DM pour le montant des allocations versées par l’employeur, etc. A ces sommes vient s’ajouter la perte de son droit d’habiter son appartement de fonction.

Le requérant considère en outre qu’il a souffert d’un préjudice moral important en raison des incidences que la durée de la procédure a eue sur sa santé psychique et physique, et laisse à la Cour le soin de l’évaluer.

Ni le gouvernement allemand ni le gouvernement polonais ne se prononcent sur cette question.

La Cour considère que le préjudice matériel allégué par le requérant ne trouve pas sa cause dans la violation constatée, mais estime que le requérant a subi un tort moral certain du fait de la durée de la procédure litigieuse. Compte tenu des circonstances de la cause et statuant en équité comme le veut l’article 41, elle lui octroie 15 000 DM à ce titre. B. Frais et dépens

Le requérant réclame, également à titre provisoire, 18 150,04 DM pour frais et dépens, dont 15 342,50 DM à titre d’honoraires d’avocat, pour M e Lenz, qui représentait le requérant au début de la procédure devant la Cour, 2 106 DM pour les frais de déplacement et 585 DM pour les frais de traduction, sommes auxquelles viennent s’ajouter les frais de port et de photocopies ainsi qu’un dédommagement pour le temps investi pour la présentation de sa cause à la Cour.

Ni le gouvernement allemand ni le gouvernement polonais ne formulent d’objections sur ces demandes.

D’après sa jurisprudence constante, la Cour n’accorde le remboursement des frais et dépens que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée, ont été réellement et nécessairement encourus, et sont raisonnables quant à leur taux (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Pammel c. Allemagne du 1er juillet 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ IV, § 82). Quant aux honoraires d’avocat, la Cour rappelle qu’elle n’est pas liée par les barèmes et pratiques internes, même si elle peut s’en inspirer. Statuant en équité, la Cour décide d’octroyer au requérant la somme de 5 000 DM. C. Intérêts moratoires

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Allemagne à la date d ’ adoption du présent arrêt est de 8,62 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit qu’elle n’a pas compétence pour examiner les griefs relatifs à l’article 1 du Protocole n°1 et à l’article 14 de la Convention ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : 15 000 (quinze mille) Deutsch marks pour dommage moral et 5 000 (cinq mille) Deutsch marks pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 8,62 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 octobre 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Antonio Pastor Ridruejo Greffier Président