AFFAIRE MIANOWICZ c. ALLEMAGNE

RESPONDENT

DEU

HOTĂRÂRE

13.10.2011

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Violation de l'art. 13

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2011
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE MIANOWICZ c. ALLEMAGNE (CtEDO, 2011)

HUDOC · oficial

CINCEA SECȚIUNEA A CINCEA PENTRU MIANOWICZ c. GERMANIA (solicitarea nr. 32637/08) HOTĂRÂREA acestei versiuni a fost rectificată în conformitate cu art. 81 din Regulamentul Curții la 15 decembrie 2011 STRASBURG 13 octombrie 2011 Această hotărâre este definitivă. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Mianowicz c. Germania, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care se află într-un comitet compus din Isabelle Berro-Lefevre, președinte, Mark Villiger, Ann Power, judecători, și Stephen Phillips, grefier adjunct al secțiunii, După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 septembrie 2011 a fost pronunțat la această dată, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se găsește o cerere (n 32637/08) îndreptată împotriva Republicii Federale Germania, printre care și un resortisant polonez, Tomasz Mianowicz ( U. Fuchs, avocat la Miesbach. La 15 septembrie 2011, reclamantul a informat Curtea că este reprezentat în prezent de domnul Philip Keller, avocat la München. Guvernul german (atît) este reprezentat de agentul său adjunct, dl Behrens, de la Ministerul Federal al Justiției. La 19 mai 2009, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice plângerile întemeiate pe durata procedurii și pe lipsa unei căi de atac în această privință guvernului. judecător ales în cadrul Germaniei în momentul comunicării parțiale a cererii, a fost împiedicată să intre în litigiu (art. 28 din Regulamentul de procedură al Curții). În consecință, guvernul l-a desemnat pe domnul Villiger, judecător ales în temeiul Liechtensteinului, pentru a se afla în locul său [art. 27 alineatul (2) din Convenție și art. 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, astfel cum se aplică la momentul respectiv]. Înștiințat la 29 mai 2009 de dreptul său de a prezenta observații, guvernul polonez nu și-a exprimat intenția de a participa la procedură. Reclamantul se opune examinării cererii de către un comitet. După ce a examinat la adresa reclamantului, Curtea o respinge. ÎN FAȚĂ CIRCONSTANCES DE LA L Acestea s-au născut în 1955 și își are reședința în München. La 16 martie 1983, reclamantul a început să lucreze ca editor la radioul american Radio Free Europe/Radio Liberty (denumit în continuare RFE/ RL 22 Ca 2079/88. În cursul procedurii, RFE/RL a solicitat rezoluția judiciară a contractului de muncă al ui ui pe care Curtea Federală a Muncii l-a respins în ultimă instanță la 7 martie 2002. Concedierea fusese anulată definitiv de instanța judecătorească la 7 iunie 1996. [1] Durata acestei proceduri a făcut obiectul hotărârii Mianowicz c. Germania 4555/98, 18 octombrie 2001) prin care Curtea a ajuns la concluzia că a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție și a alocat reclamantului 15 000 DEM (aproximativ 7 500 EUR) pentru daune morale. ianuarie 1995, având în vedere că secțiunea poloneză și-ar înceta activitatea la 30 iunie 1994 și că sediul RFE/RL ar fi transferat la Praga începând cu 1 ianuarie 1994 În ianuarie 1995, Comisia a precizat că concedierea era pronunțată în ipoteza în care acțiunea în protecție împotriva concedierii reclamantului din 1988 (punctul 8 de mai sus) avea să se încheie, iar contractul de muncă al reclamantului nu se va încheia la 30 iunie 1988. 10. La 12 iulie 1994, reclamantul sesizează instanța de muncă din München cu privire la o cerere, în special cu privire la constatarea că concedierea nu a rezolvat contractul său de muncă, la menținerea postului său, la plata compensațiilor și a salariilor și la acordarea unei pensii suplimentare. 11. La 26 august 1994, instanța muncii a suspendat în instanță cauza până la încheierea procedurii de concediere din 1988, care era pendinte în fața instanței judecătorești din Bavaria (punctul 8 de mai sus) și al cărei rezultat era decisiv pentru cauza în speță. Cazul a primit numărul de dosar 7a Ca 16489/97 13. La 27 iunie 2002, reclamantul a solicitat reluarea procedurii. RFE/RL a răspuns că cauza trebuia să rămână suspendată deoarece reclamantul a atacat consimțământul autorităților sociale de concediere a acesteia (necesitatea de muncă parțială a reclamantului). Această procedură fusese suspendată de Tribunalul Administrativ din München (a se vedea Mianowicz c. Germania, 41629/07, 13 octombrie 2011). 14. La 3 februarie 2003, instanța muncii a solicitat RFE/RL să răspundă în detaliu observațiilor reclamantului până la În martie 2003, și reclamantului să răspundă până la 7 aprilie 2003. El a informat părțile că alte observații și documente nu ar fi acceptate decât dacă nu întârziau procedura și dacă trimiterea cu întârziere ar fi justificată în mod corespunzător. În plus, a stabilit data unei ședințe la 2 iulie 2003 15. La 3 mai 2004, RFE/RL a emis o altă concediere cu titlu preventiv ( Vorsorglich 16. La 2 iunie 2004, reclamantul a prezentat o cerere suplimentară de constatare a faptului că această nouă concediere nu și-a rezolvat nici contractul de muncă (n 34 Ca 10917/94). La 13 noiembrie 2004, reclamantul și-a exprimat punctul de vedere cu privire la munca din Bavaria și i-a solicitat să îi acorde ajutorul judiciar pentru a-și îndeplini misiunea, ceea ce avocatul său a făcut două zile mai târziu. La 21 noiembrie 2005, instana de apel din Bavaria i-a acordat reclamantului ajutorul judiciar. În cursul procedurii, reclamantul a depus mai multe cereri de recuzare, dintre care unele au ajuns (a se vedea decizia de declarare parțială pronunțată în speță, punctul 3 de mai sus 20). La 2 februarie 2006, în cursul unei ședințe de judecată, părțile au informat instanța de apel că procedura privind consimțământul autorităților sociale de concediere a reclamantului în 1994 a fost pendinte în fața instanței administrative și că reclamantul a contestat, de asemenea, consimțământul său față de noua sa concediere în 2004 în fața autorităților administrative. Prin hotărârea din 19 iulie 2007, instanța de apel la locul de muncă a respins în esență cererea reclamantului, condamnând în același timp RFE/RL să informeze reclamantul, înainte de 29 septembrie 2007, cu privire la valoarea viitoarelor sale drepturi la pensie. La 16 octombrie 2007, reclamantul a solicitat Curții Federale a Muncii să îi acorde asistență judiciară în vederea depunerii unei cereri de autorizare a recursului în casare. 23. La 19 octombrie 2007, reclamantul sesizează Curtea Constituțională Federală a Uniunii Europene cu privire la o acțiune constituțională îndreptată în special împotriva hotărârii judecătorești din 19 iulie 2007. La 22 octombrie 2007, instanța de apel la locul de muncă a primit parțial o cerere din partea reclamantului care intenționa să corecteze partea de fapt a hotărârii și a stabilit valoarea litigiului la 86 400 EUR. Reclamantul și-a extins recursul constituțional la aceste decizii. 25. La 18 decembrie 2007, Curtea Constituțională Federală a refuzat să acorde reclamantului asistență judiciară și nu a acceptat recursul constituțional (n 1 BvR 3082/07). Curtea Constituțională a declarat recursul constituțional inadmisibil pentru neobosirea căilor de atac, cu condiția ca acesta să fi fost îndreptat împotriva sentinței instanței de muncă și a hotărârii Curții a Muncii. Cu condiția ca acțiunea să fie îndreptată și împotriva deciziilor instanței de apel din 22 octombrie 2007, nu a existat niciun indiciu al încălcării drepturilor fundamentale garantate de legea fundamentală. 26. La 18 martie 2008, Curtea Federală a Muncii a acordat reclamantului ajutorul judiciar 27. La 28 august 2008, Curtea Federală a Muncii a respins cererea reclamantului de a autoriza recursul în casation. 28. La 11 februarie 2009, Curtea Constituțională Federală nu a aprobat acțiunea constituțională a reclamantului împotriva deciziei Curții Federale a Muncii, a hotărârii Curții Supreme a Muncii și a Tribunalului Muncii (n 1 BvR 2886/08). 29. La 20 februarie 2009, Tribunalul Muncii a stabilit cheltuielile procedurii. La 12 martie 2009, reclamantul a introdus o cale de atac împotriva acestei decizii. După decizia Tribunalului Muncii de a nu remedia această acțiune, dosarul a fost transferat la tribunalul judecătoresc al muncii. La 27 iulie 2009, reclamantul a recuzat pe unul dintre judecătorii Curții de apel a muncii sesizate cu cauza sa. Continuarea acestei proceduri nu este cunoscută. În ceea ce privește VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 30. Reclamantul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil mai puțin decât este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestații cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 31. Guvernul recunoaște că, în ceea ce privește dreptul la muncă, cauza a comandat o celeritate specială și că a avut loc o încălcare a acestui articol. Cu toate acestea, el subliniază faptul că cauza a avut o anumită complexitate și trebuie văzută în contextul celorlalte proceduri paralele pe care le-a inițiat reclamantul. Pe de altă parte, acesta ar fi contribuit în mod semnificativ la durată prin introducerea a două cereri de rectificare, a două acțiuni constituționale și a mai multor cereri de recuzare a judecătorilor sesizati în cauza sa. În plus, guvernul este de părere că decizia Tribunalului Muncii, de comun acord cu părțile, de a suspenda procedura până la încheierea procedurii de concediere și de soluționare judiciară, a fost rezonabilă, cu atât mai mult cu cât nu era indicat să se pronunțe cu privire la validitatea (i) concedierii reclamantului înainte de a se stabili dacă primul l În ceea ce privește durata procedurii de la reluarea acesteia (punctul 13 de mai sus), Ön Õ nu are loc nicio perioadă de inactivitate care să acorde criticii 32. Curtea ia notă de faptul că perioada care trebuie luată în considerare a început la 12 iulie 1994 și nu se încheiase încă în iulie 2009, în ceea ce privește procedura privind cheltuielile și, prin urmare, a durat mai mult de 15 ani, pentru patru instanțe. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. Pe fond 34. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. Pe de altă parte, o diligență specială se impune pentru soluționarea litigiilor de muncă (Ruoto c. Italia , Hotărârea din 27 februarie 1992, seria A n 230-D, p. 39 § 17). 35. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (Mianowicz citată anterior, Dostál c. Republica Cehă , n 52859/99, 25 mai 2004, Mianowicz c. Germania (n , n 7172/01 , 11 iunie 2009 și Kressin c. Germania , n 21061/06, 22 decembrie 2009). 36. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței de termen rezonabil În această privință, Comisia reamintește că faptul că durata este parțial datorată deciziei instanței muncii de a suspenda examinarea până la încheierea procedurii de concediere și de soluționare judiciară a contractului (punctul 8 de mai sus) nu îi elimină caracterul excesiv, ci trebuie luat în considerare în cadrul articolului 41 din convenție (Mianowicz). § 45. 37. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PRIVIND VIOLAȚIA DE LA LEGEA ARTICOLUL 13 DIN CONVENȚIA 38. Reclamantul se plânge, de asemenea, de faptul că în Germania nu există nicio jurisdicție în care să se poată adresa pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 39. Guvernul recunoaște că reclamantul nu avea la dispoziție nici o acțiune efectivă care să-i permită să se plângă de durata procedurii în litigiu. El menționează proiectul de lege privind introducerea unei noi acțiuni în despăgubire în dreptul german. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. Pe fond 41. Curtea amintește că a constatat deja în mai multe rânduri absența unei căi de atac efective în dreptul german pentru a se plânge de durata excesivă a unei proceduri civile, în sensul articolului 6 din Convenție (Sürmeli c. Germania [GC], nr. 75529/01, § 115-116, CEDH 2006 VII, Herbst c. Germania, nr. 20027/02, §§ 65-68, 11 ianuarie 2007 și Rumpf c. Germania, 46344/06, § 52, 2 septembrie 2010). 42. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenție. III. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 44. Reclamantul nu a prezentat nici o cerere de satisfacție echitabilă în termenul stabilit în acest scop, dar a solicitat o prelungire cu opt săptămâni înainte de expirarea termenului respectiv. Președintele camerei căreia i s-a atribuit cererea inițial (punctul 3 de mai sus) a respins datoria. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să se acorde reclamantului o sumă în acest sens. PE CES, CURȚA ÎN LÂNGĂ, Declară restul restanței admisibile A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenție. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 13 octombrie 2011, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Stephen Phillips Isabelle Berro-Lefevre Grefier Adjunct Președinte [1] Rectificat la 15 decembrie 2011. Data inițială: 25 septembrie 1998.