AFFAIRE MIANOWICZ c. ALLEMAGNE

AFFAIRE MIANOWICZ c. ALLEMAGNE (CtEDO, 2011)

CINCEA SECȚIUNEA A CINCEA CELEI DE LA MIANOWICZ c. GERMANIA (solicitarea nr. 41629/07) HOTĂRÂRE Această versiune a fost rectificată în conformitate cu art. 81 din Regulamentul Curții la 15 decembrie 2011 STRASBURG 13 octombrie 2011 Această hotărâre este definitivă. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Mianowicz c. Germania, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care se află într-un comitet compus din Isabelle Berro-Lefevre, președinte, Mark Villiger, Ann Power, judecători, și Stephen Phillips, grefier adjunct al secțiunii, După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 septembrie 2011, a luat hotărârea în acest sens, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se găsește o cerere (n 41629/07) îndreptată împotriva Republicii Federale Germania, printre care și un resortisant polonez, domnul Mianowicz ( La 19 mai 2009, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice plângerile întemeiate pe durata procedurii și pe lipsa unei acțiuni în acest sens guvernului. R. Jaeger, judecător ales în cadrul Germaniei în momentul comunicării parțiale a cererii, a fost împiedicată să se afle în litigiu (art. 28 din Regulamentul de procedură al Curții). În consecință, guvernul l-a desemnat pe domnul Villiger, judecător ales în temeiul Liechtensteinului, pentru a se afla în locul său [art. 27 alineatul (2) din convenție și art. 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, astfel cum este aplicabil la momentul respectiv]. Înștiințat la 29 mai 2009 de dreptul său de a prezenta observații, guvernul polonez nu și-a exprimat intenția de a participa la procedură. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA L mai 2009 Reclamantul s-a născut în 1955 și locuiește în München. Generarea cauzei la 16 martie 1983, reclamantul a început să lucreze ca editor la radio american Radio Free Europe/Radio Liberty (denumită în continuare RFE/RL) În 1988, în urma concedierii sale, reclamantul a inițiat o acțiune privind protecția împotriva concedierii în fața instanței muncii din München (n 22 Ca 2079/88. În cursul procedurii, RFE/RL a solicitat rezoluția judiciară a contractului de muncă al ui ui pe care Curtea Federală a Muncii l-a respins în ultimă instanță la 7 martie 2002. Concedierea fusese anulată definitiv de instanța judecătorească la 7 iunie 1996. [1] Durata acestei proceduri a făcut obiectul hotărârii Mianowicz c. Germania 4555/98, 18 octombrie 2001) prin care Curtea a ajuns la concluzia încălcării articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a alocat reclamantului 15 000 DEM (aproximativ 7 500 EUR) pentru daune morale. La 21 martie 1994, RFE/RL a solicitat autorităților sociale competente să își dea consimțământul pentru o nouă concediere a reclamantului. La 11 mai 1994, reclamantul și-a prezentat observațiile. La 6 iunie 1994, autoritățile sociale și-au dat consimțământul. La 22 iunie 1994, RFE/RL a emis concedierea (a se vedea Mianowicz c. Germania, 32637/08, 13 octombrie 2011). La 9 iulie 1994, reclamantul s-a opus respingerii de către autoritățile sociale de recurs la 7 august 1995. 10. La 20 septembrie 1995, reclamantul sesizează instanța administrativă din München cu privire la acțiunile împotriva deciziilor pronunțate (n M 6b K 95.4464). La 27 august 1996, RFE/RL a informat instanța că procedura de concediere din 1988 nu se încheiase încă. La 27 octombrie 1998, reclamantul a solicitat suspendarea (Ruhen) a procedurii. La 15 mai 1999, a solicitat instanței să reia procedura. La 16 septembrie 1999, Tribunalul Administrativ a dispus suspendarea (Aussetzung) La 9 noiembrie 2000, a declarat procedura reglementată statistic (statisticsch erledigt 12. La 5 iulie 2002, reclamantul a solicitat reluarea procedurii. La 9 noiembrie 2000, acesta a primit un nou număr (n M 15 K 02.3261 13. La 7 septembrie 2002, acesta a solicitat beneficiul ajutorului judiciar. La 14 mai 2003, Tribunalul Administrativ a rechemat instanța administrativă. 14. La 27 iunie 2003, el s-a plâns de inactivitatea instanței administrative. La 4 iulie 2003, instanța administrativă a respins această cerere. La 8 septembrie 2003, instanța administrativă din Bavaria a declarat inadmisibilă acțiunea reclamantului. Acțiunea constituțională a reclamantului împotriva deciziei instanței de recurs administrativ și durata procedurii privind ajutorul judiciar nu se aplică (n 1 BvR 2144/0315). La 2 decembrie 2003, Tribunalul Administrativ a respins cererea de ajutor judiciar pe motiv că reclamantul nu și-a dovedit lipsa de libertate. La 16 martie 2004, instanța administrativă a respins acțiunea reclamantului. 16. La 10 noiembrie 2004, tribunalul administrativ a respins mai multe cereri de recuzare a reclamantului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 25 ianuarie 2007, Curtea Constituțională Federală a declarat inadmisibilă acțiunea constituțională a reclamantului împotriva acestei decizii (n 1 BvR 2821/04). 17. Prin hotărârea din 12 mai 2005, Tribunalul Administrativ a primit cererea reclamantului și a anulat consimțământul autorităților sociale față de noua concediere. În perioada 22 martie - 20 iulie 2006, reclamantul a recuzat patru judecători ai Tribunalului Administrativ de Apel care a respins aceste cereri. La 22 august și 4 septembrie 2006, Curtea Constituțională Federală a declarat inadmisibile acțiunile constituționale ale reclamantului (n 1 BvR 1799/06 și 2047/06). 20. Prin hotărârea din 28 iulie 2006, Curtea de apel administrativă a infirmat hotărârea Tribunalului Administrativ, a respins cererea reclamantului și a impus acestuia plata cheltuielilor de judecată și a cheltuielilor de judecată ale RFE/RL. Ea nu a autorizat recursul în casation. 21. La 4 septembrie și 6 octombrie 2006, un auxiliar de justiție (Rechtspfleger) a stabilit cheltuielile procedurii. 22. La 13 noiembrie 2006, instanța administrativă a respins cererea reclamantului de rectificare a hotărârii sale. Acțiunea constituțională a reclamantului a fost declarată inadmisibilă (n 1 BvR 14/07). La 22 noiembrie 2006, instanța administrativă a respins recursul reclamantului împotriva stabilirii cheltuielilor. 24. La 11 decembrie 2006, Curtea Federală Administrativă a respins cererea reclamantului de a autoriza recursul în casare și a refuzat să îi acorde ajutorul judiciar pe motiv că recursul avut în vedere nu a avut suficiente șanse de a ajunge la 25. La 14 februarie 2007, Curtea Constituțională Federală a declarat inadmisibilă acțiunea constituțională a reclamantului îndreptată împotriva deciziei Curții Federale Administrative (n 1 BvR 166/07). 26. La 26 februarie și 20 aprilie 2007, Tribunalul Administrativ a respins cererile de recuzare și o acțiune în audierea reclamantului. La 27 iunie 2007, Curtea Constituțională Federală a declarat inadmisibilă acțiunea împotriva acestor decizii (n 1 BvR 1449/0727). La 20 august 2007, instanța administrativă a respins recursul recurentului împotriva deciziei Tribunalului Administrativ din 22 noiembrie 2006 privind stabilirea cheltuielilor. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 28. Reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil Astfel cum este prevăzut în art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 29. Cu toate acestea, el subliniază faptul că cauza a avut o anumită complexitate și trebuie văzută în contextul celorlalte proceduri paralele pe care le-a inițiat reclamantul. Pe de altă parte, acesta ar fi contribuit în mod semnificativ la durată prin formularea a mai mult de șapte acțiuni constituționale la Curtea Constituțională Federală și a unui număr considerabil de cereri de recuzare la adresa aproape tuturor judecătorilor în cauză. Guvernul este de părere că decizia instanței administrative de a suspenda procedura până la încheierea procedurii de concediere și de soluționare judiciară a fost rezonabilă. În ceea ce privește durata procedurii de la reluarea acesteia, acesta nu a înregistrat nicio perioadă de inactivitate care să permită criticizarea. Curtea ia notă de faptul că perioada care trebuie luată în considerare a început la 9 iulie 1994, dată a opoziției administrative a reclamantului, și s-a încheiat la 20 august 2007, data deciziei instanței administrative de a respinge acțiunea reclamantului împotriva deciziei Tribunalului Administrativ din 22 noiembrie 2006 privind cheltuielile; prin urmare, a durat mai mult de 13 ani. ani, pentru patru instanțe, inclusiv procedura administrativă preliminară și procedura privind cheltuielile. Cu privire la admisibilitatea 31. Curtea constată că acest at nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de imputare. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 32. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. Pe de altă parte, o diligență specială este necesară pentru soluționarea litigiilor de muncă (Ruotolo c. Italia , Hotărârea din 27 februarie 1992, seria A n 230-D, p. 39, § 17). 33. Curtea a tratat în mod repetat cazuri în care aspecte similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (Mianowicz menționat anterior, Dostál c. Republica Cehă, nr. 52859/99, 25 mai 2004, Mianowicz c. Germania (n, n 7172/01, 11 iunie 2009 și Kressin c. Germania, n 21061/06, 22 decembrie 2009). 34. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea constată că dacă, în pofida faptului că rezultatul său era decisiv pentru validitatea celei de a doua concedieri a reclamantului, durata procedurii de contestare de la reluarea sa în 2002 până la încheierea sa în 2007 nu poate fi considerată nerațională în sine, durata totală a procedurii în cauză este excesivă și nu satisface cerința În această privință, Comisia reamintește că faptul că durata se datorează în mare parte deciziei instanței administrative de a suspenda examinarea până la încheierea procedurii de concediere și de soluționare judiciară a contractului (punctul 7 de mai sus) nu îi elimină caracterul excesiv, ci trebuie luat în considerare în cadrul articolului 41 din convenție (Mianowicz (n) § 45. 35. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA LEGEA ARTICOLUL 13 DIN CONVENȚIA 36. Reclamantul se plânge, de asemenea, de faptul că în Germania nu există nicio jurisdicție în care se poate ajunge la adresa sa pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 37. Guvernul recunoaște că reclamantul nu avea la dispoziție nici o acțiune efectivă care să-i permită să se plângă de durata procedurii în litigiu. El menționează proiectul de lege privind introducerea unei noi acțiuni în despăgubire în dreptul german. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. Pe fond 39. Curtea amintește că a constatat deja în mai multe rânduri absența unei căi de atac efective în dreptul german pentru a se plânge de durata excesivă a unei proceduri civile, în sensul articolului 6 din Convenție (Sürmeli c. Germania [GC], nr. 75529/01, § 115-116, CEDH 2006 VII, Herbst c. Germania, nr. 20027/02, §§ 65-68, 11 ianuarie 2007 și Rumpf c. Germania, 46344/06, § 52, 2 septembrie 2010). 40. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenție. III. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă mai mult decât mai mult decât este posibil din cauza consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 42. Reclamantul nu a prezentat observații sau o cerere de satisfacție echitabilă, dar a solicitat, cu cinci zile înainte de expirarea termenului pentru prezentarea observațiilor ca răspuns la observațiile guvernului, acordarea de asistență judiciară pentru a-și putea apăra cauza. Președintele camerei căreia i-a fost atribuită inițial cererea (punctul 3 de mai sus) a respins această cerere. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să se dea reclamantului de sumă în acest titlu. PE CES, CURȚA LA L a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenție. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 13 octombrie 2011, în temeiul articolului 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Stephen Phillips Isabelle Berro-Lefevre grefier adjunct președinte [1] Rectificat la 15 decembrie 2011. Data inițială: 25 septembrie 1998.

CINQUIÈME SECTION

AFFAIRE

MIANOWICZ c. ALLEMAGNE

(Requête no 41629/07)

ARRÊT

Cette version a été rectifiée conformément à l'article 81

du règlement de la Cour le 15 décembre 2011

STRASBOURG

13 octobre 2011

Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Mianowicz c. Allemagne,

La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant en un Comité composé de

:

Isabelle Berro-Lefèvre,

présidente,

Mark Villiger,

Ann Power,

juges,

et de Stephen Phillips,

greffier adjoint

de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 septembre 2011,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

41629/07) dirigée contre la République fédérale d’Allemagne et dont un ressortissant polonais, M. Mianowicz («

le requérant

»), a saisi la Cour le 11 septembre 2007 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement allemand («

le Gouvernement

») est représenté par son agent adjoint, M. J. Behrens, du ministère fédéral de la Justice.

3.

Le 19 mai 2009, la Cour a déclaré la requête partielllement irrecevable et a décidé de communiquer les griefs tirés de la durée de la procédure et de l’absence de recours à cet égard au Gouvernement.

4.

M

me

R. Jaeger, juge élue au titre de Allemagne au moment de la communication partielle de la requête, a été empêchée de siéger dans l’affaire (article 28 du règlement de la Cour). Le Gouvernement a en conséquence désigné M. M. Villiger, juge élu au titre du Liechtenstein, pour siéger à sa place (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement tel qu’en vigueur à l’époque).

5.

Informé le 29 mai 2009 de son droit de présenter des observations, le gouvernement polonais n’a pas exprimé l’intention de participer à la procédure.

EN FAIT

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

6.

Le requérant est né en 1955 et réside à Munich.

1.

La genèse de l’affaire

7.

Le 16 mars 1983, le requérant commença à travailler comme rédacteur à la radio américaine Radio Free Europe/Radio Liberty (ci-après «

RFE/RL

»). En 1988, à la suite de son licenciement, le requérant engagea une action relative à la protection contre le licenciement devant le tribunal du travail de Munich (n

o

22 Ca 2079/88). Au cours de la procédure, RFE/RL demanda la résolution judiciaire du contrat de travail de l’intéressé que la Cour fédérale du travail rejeta en dernier ressort le 7 mars 2002. Le licenciement avait été annulé de manière définitive par la cour d’appel du travail le 7 juin 1996.

[1]

La durée de cette procédure a fait l’objet de l’arrêt

Mianowicz c. Allemagne

(n

o

42505/98, 18 octobre 2001) par lequel la Cour a conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention et a alloué au requérant 15

000 DEM (environ 7

500 EUR) pour dommage moral.

2.

La procédure litigeuse

8.

Le 21 mars 1994, RFE/RL demanda aux autorités sociales compétentes de donner leur consentement à un nouveau licenciement du requérant. Le 11 mai 1994, le requérant présenta ses observations. Le 6 juin 1994, les autorités sociales donnèrent leur consentement. Le 22 juin 1994, RFE/RL prononça le licenciement (voir

Mianowicz c. Allemagne,

n

o

32637/08, 13 octobre 2011).

9.

Le 9 juillet 1994, le requérant fit opposition que les autorités sociales de recours rejetèrent le 7 août 1995.

10.

Le 20 septembre 1995, le requérant saisit le tribunal administratif de Munich d’un recours contre les décisions rendues (n

o

M 6b K 95.4464).

11.

Le 27 août 1996, RFE/RL informa le tribunal que la procédure de licenciement de 1988 n’était pas encore terminée. Le 27 octobre 1998, le requérant demanda la suspension (

Ruhen

) de la procédure. Le 15 mai 1999, il demanda au tribunal de reprendre la procédure. Le 16 septembre 1999, le tribunal administratif ordonna la suspension (

Aussetzung

) de la procédure en attendant l’issue de la procédure de licenciement. Le 9 novembre 2000, il déclara la procédure statistiquement réglée (

statistisch erledigt

).

12.

Le 5 juillet 2002, le requérant demanda la reprise de la procédure. Celle-ci reçut un nouveau numéro (n

o

M 15 K 02.3261).

13.

Le 7 septembre 2002, il demande le bénéfice de l’aide judiciaire. Le 14 mai 2003, il fit un rappel au tribunal administratif.

14.

Le 27 juin 2003, il se plaignit de l’inactivité du tribunal administratif. Le 4 juillet 2003, le tribunal administratif rejeta cette demande. Le 8 septembre 2003, la cour d’appel administrative de Bavière déclara irrecevable le recours du requérant. Le recours constitutionnel du requérant contre la décision de la cour d’appel administrative et la durée de la procédure concernant l’aide judiciaire n’aboutit pas (n

o

1 BvR 2144/03).

15.

Le 2 décembre 2003, le tribunal administratif rejeta la demande d’aide judiciaire au motif que le requérant n’avait pas prouvé son indigence. Le 16 mars 2004, la cour d’appel administrative rejeta le recours du requérant.

16.

Le 10 novembre 2004, le tribunal administratif rejeta plusieurs demandes de récusation du requérant estimant qu’il n’y avait pas de motifs objectifs de mettre en doute l’impartialité des juges concernés. Le fait que la demande de l’aide judiciaire n’avait pas été traitée avec la célérité souhaitable ne constituait pas un motif de partialité. Le 25 janvier 2007, la Cour constitutionnelle fédérale déclara irrecevable le recours constitutionnel du requérant contre cette décision (n

o

1 BvR 2821/04).

17.

Par un jugement du 12 mai 2005, le tribunal administratif accueillit la demande du requérant et annula le consentement des autorités sociales au nouveau licenciement.

18.

RFE/RL interjeta appel de ce jugement.

19.

Entre les 22 mars et 20 juillet 2006, le requérant récusa quatre juges de la cour administrative d’appel qui rejeta ces demandes. Les 22 août et 4

septembre 2006, la Cour constitutionnelle fédérale déclara irrecevables les recours constitutionnels du requérant (n

os

1 BvR 1799/06 et 2047/06).

20.

Par un arrêt du 28 juillet 2006, la cour d’appel administrative infirma le jugement du tribunal administratif, rejeta la demande du requérant et imposa à celui-ci le paiement des frais de justice et des dépens de RFE/RL. Elle n’autorisa pas le pourvoi en cassation.

21.

Le 4 septembre et 6 octobre 2006, un auxiliaire de justice (

Rechtspfleger

) fixa les frais de la procédure.

22.

Le 13 novembre 2006, la cour d’appel administrative rejeta la demande du requérant tendant à la rectification de son arrêt. Le recours constitutionnel du requérant fut déclaré irrecevable (n

o

1 BvR 14/07).

23.

Le 22 novembre 2006, le tribunal administratif rejeta le recours du requérant contre la fixation des frais.

24.

Le 11 décembre 2006, la Cour fédérale administrative rejeta la demande du requérant tendant à l’autorisation du pourvoi en cassation et refusa de lui accorder l’aide judiciaire au motif que le pourvoi envisagé n’avait pas de chances suffisantes d’aboutir.

25.

Le 14 février 2007, la Cour constitutionnelle fédérale déclara irrecevable le recours constitutionnel du requérant dirigé contre la décision de la Cour fédérale administrative (n

o

1 BvR 166/07).

26.

Les 26 février et 20 avril 2007, le tribunal administratif rejeta des demandes de récusation et un recours en audition du requérant. Le 27 juin 2007, la Cour constitutionnelle fédérale déclara irrecevable le recours contre ces décisions (n

o

1 BvR 1449/07).

27.

Le 20 août 2007, la cour d’appel administrative rejeta le recours du requérant contre la décision du tribunal administratif du 22 novembre 2006 concernant la fixation des frais.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

28.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

29.

Le Gouvernement admet qu’il y a eu violation de cet article. Il souligne cependant que l’affaire revêtait une certaine complexité et doit être vue dans le contexte des autres procédures parallèles que le requérant a engagées. Celui-ci aurait par ailleurs contribué de manière significative à la durée en formulant notamment plus de sept recours constitutionnels à la Cour constitutionnelle fédérale et un nombre considérable de demandes de récusation à l’égard de presque tous les juges saisis de son affaire. Le Gouvernement est d’avis que la décision du tribunal administratif de suspendre la procédure en attendant l’issue de la procédure de licenciement et de résolution judiciaire était raisonnable. En ce qui concerne la durée de la procédure depuis sa reprise, il n’observe aucune période d’inactivité prêtant à la critique. La procédure ne commandait par ailleurs pas une célérité particulière.

30.

La Cour note que la période à considérer a débuté le 9 juillet 1994, date de l’opposition administrative du requérant, et s’est terminée le 20

août

2007, date de la décision de la cour d’appel administrative de rejeter le recours du requérant contre la décision du tribunal administratif du 22

novembre 2006 portant sur les frais. Elle a donc duré un peu plus de 13

ans, pour quatre instances y compris la procédure administrative préliminaire et la procédure portant sur les frais.

A.

Sur la recevabilité

31.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

32.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). Par ailleurs, une diligence particulière s’impose pour le contentieux du travail (

Ruotolo c. Italie

, arrêt du 27 février 1992, série A n

o

230-D, p. 39, § 17).

33.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (

Mianowicz

précité,

Dostál c. République tchèque

, n

o

52859/99, 25 mai 2004,

Mianowicz c. Allemagne (n

o

2)

, n

o

71972/01

, 11

juin 2009, et

Kressin c. Allemagne

, n

o

21061/06, 22 décembre 2009).

34.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour relève estime que si, en dépit du fait que son issue était déterminante pour la validité du deuxième licenciement du requérant, la durée de la procédure litigeuse depuis sa reprise en 2002 jusqu’à son achèvement en

2007 ne saurait être considérée comme déraisonnable en soi, la durée totale de la procédure litigieuse s’avère excessive et ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

». Elle rappelle à cet égard que le fait que la durée est en grande partie due à la décision du tribunal administratif de suspendre son examen en attendant l’issue de la procédure de licenciement et de résolution judiciaire du contrat (paragraphe 7 ci-dessus), ne lui enlève pas son caractère excessif mais doit être pris en considération dans le cadre de l’article 41 de la Convention (

Mianowicz (n

o

2)

précité, § 45).

35.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION

36.

Le requérant se plaint également du fait qu’en Allemagne il n’existe aucune juridiction à laquelle l’on puisse s’adresser pour se plaindre de la durée excessive de la procédure. Il invoque l’article 13 de la Convention qui est ainsi libellé

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

37.

Le Gouvernement concède que le requérant n’avait à sa disposition aucun recours effectif lui permettant de se plaindre de la durée de la procédure litigieuse. Il fait état du projet de loi portant introduction d’un nouveau recours en indemnisation en droit allemand.

A.

Sur la recevabilité

38.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

39.

La Cour rappelle qu’elle a déjà constaté à plusieurs reprises l’absence d’un recours effectif en droit allemand pour se plaindre de la durée excessive d’une procédure civile, au sens de l’article 6 de la Convention (

Sürmeli c. Allemagne

[GC], n

o

75529/01, §§ 115-116, CEDH 2006

‑

VII,

Herbst c. Allemagne

, n

o

20027/02, §§ 65-68, 11 janvier 2007, et

Rumpf c. Allemagne

, n

o

46344/06, § 52, 2 septembre 2010).

40.

Partant, il y a eu violation de l’article 13 de la Convention.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

41.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

42.

Le requérant n’a présenté ni des observations ni une demande de satisfaction équitable, mais a sollicité, cinq jours avant l’expiration du délai pour la présentation des observations en réponse à celles du Gouvernement, l’octroi de l’assistance judiciaire afin de pouvoir défendre sa cause. Le président de la chambre à laquelle la requête était initialement attribuée (paragraphe 3 ci-dessus) a rejeté cette demande. La Cour estime dès lors qu’il n’y a pas lieu d’octroyer au requérant de somme à ce titre.

PAR CES MOTIFS, LA COUR À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

le restant de la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 octobre 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Stephen Phillips

Isabelle Berro-Lefèvre

Greffier adjoint

Présidente

[1]

Rectifié le 15 décembre 2011. Date initiale

: 25 septembre 1998.