AFFAIRE MIANOWICZ c. ALLEMAGNE

AFFAIRE MIANOWICZ c. ALLEMAGNE (CtEDO, 2011)

CINCEA SECȚIUNEA A CINCEA CEA DE A CINCEA CAUZA MIANOWICZ c. GERMANIA (solicitarea nr. 37111/04) HOTĂRÂREA acestei versiuni a fost rectificată în conformitate cu art. 81 din Regulamentul Curții la 15 decembrie 2011 STRASBURG 29 septembrie 2011 DEFINITIVF 29/12/2011 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Mianowicz c. Germania, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care se întrunește într-un comitet compus din Isabelle Berro-Lefevre, președinte, Mark Villiger, Ann Power, judecători, și Stephen Phillips, grefier adjunct al secțiunii, După ce a intenționat în camera Consiliului la 6 septembrie 2011, Rend la hotărâre, care a fost adoptat la această dată de procedură la originea cauzei se găsește o cerere (n 37111/04) îndreptată împotriva Republicii Federale Germania, printre care un resortisant polonez, Tomasz Mianowicz ( Bastian, avocat în barourile din Paris și München. Guvernul german (adică, . . .) este reprezentat de agentul său adjunct, J. Behrens, de la Ministerul Federal al Justiției. La 19 mai 2009, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice obiecțiunile întemeiate pe durata procedurii și pe lipsa de recurs în această privință guvernului. R. Jaeger, judecător ales în cadrul Germaniei în momentul comunicării parțiale a cererii, a fost împiedicată să intre în litigiu (art. 28 din Regulamentul de procedură al Curții). În consecință, guvernul l-a desemnat pe domnul Villiger, judecător ales în temeiul Liechtensteinului, pentru a se afla în locul său (art. 2 din Convenție și art. 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, astfel cum este aplicabil la momentul respectiv). Înștiințat la 29 mai 2009 de dreptul său de a prezenta observații, guvernul polonez nu și-a exprimat intenția de a participa la procedură. Reclamantul se opune examinării cererii de către un comitet. După ce a examinat la adresa reclamantului, Curtea o respinge. ÎN FAȚĂ CIRCONSTANCES DE LA L Acestea s-au născut în 1955 și își are reședința în München. La 16 martie 1983, reclamantul a început să lucreze ca editor la radioul american Radio Free Europe/Radio Liberty (denumit în continuare RFE/ RL 22 Ca 2079/88. În cursul procedurii, RFE/RL a solicitat rezoluția judiciară a contractului de muncă al ui ui pe care Curtea Federală a Muncii l-a respins în ultimă instanță la 7 martie 2002. Concedierea fusese anulată definitiv de instanța judecătorească la 7 iunie 1996. [1] Durata acestei proceduri a făcut obiectul hotărârii Mianowicz c. Germania 4550/98, 18 octombrie 2001) prin care Curtea a încheiat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a alocat reclamantului 15 000 DEM (aproximativ 7 500 EUR) pentru daune morale. Procedura în litigiu 10. La 20 decembrie 1990, reclamantul a emis un ordin de plată împotriva angajatorului său privind indemnizațiile de muncă pe timp de noapte pentru perioada cuprinsă între 1 iulie și 31 decembrie 1988 (aproximativ 1 950 EUR) și rambursarea cheltuielilor de călătorie la Paris (aproximativ 220 EUR). La 8 ianuarie 1991, Tribunalul Muncii din München a emis ordinul (n 27 Ca 915/91). La 18 februarie 1991, cu acordul părților, Tribunalul a suspendat procedura până la încheierea procedurii de concediere și de soluționare judiciară a contractului. 12. Procedura a primit un nou număr de dosar (27 Ca 7831/00). 13. La 29 noiembrie 2001, instanța muncii a pronunțat o hotărâre implicită și l-a exonerat pe reclamant de cererile sale 14. Prin hotărârea parțială din 20 iunie 2002, Tribunalul și-a confirmat hotărârea implicită din 29 noiembrie 2001 cu privire la o sumă de 365,68 EUR. Această hotărâre a devenit definitivă. 15. La 3 august 2002, reclamantul a introdus o acțiune constituțională împotriva acestei hotărâri, declarând, printre altele, durata excesivă a procedurii. La 18 martie 2004, Curtea Constituțională Federală nu a aprobat această acțiune (n 1 BvR 1442/02). 16. La 3 mai 2004, Tribunalul Muncii și-a dat hotărârea implicită finală prin care și-a confirmat hotărârea implicită din 29 noiembrie 2001 în ceea ce privește restul cererii reclamantului. 17. La 22 noiembrie 2004, instanța muncii și-a confirmat hotărârea implicită din 3 mai 2004 și l-a exonerat pe reclamant de celelalte cereri. Printr-o hotărâre din 25 august 2006, tribunalul de apel la locul de muncă a infirmat hotărârea Tribunalului Muncii din 22 noiembrie 2004, condamnând angajatorul să plătească reclamantului 1 942, 56 EUR și dobânzi și a imputat reclamantului restul cererii sale 19. La 17 ianuarie 2007, Curtea Federală a Muncii a respins cererea de obținere a ajutorului judiciar în vederea unei cereri de autorizare a recursului în casare, motivând că această cerere nu a avut o șansă suficientă de a. 20. La 29 noiembrie 2007, Curtea Constituțională Federală nu a aprobat acțiunea constituțională a reclamantului (n 1 BvR 1276/07). Mai sunt încă în curs de desfășurare mai multe proceduri privind cheltuielile de judecată în cursul cărora au fost formulate o serie de cereri și, în special, cereri de recuzare de către solicitant. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 22. Reclamantul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 23. Guvernul care a încălcat acest articol. Cu toate acestea, CESE subliniază că cauza a avut o anumită complexitate și trebuie văzută în contextul altor proceduri paralele pe care le-a inițiat reclamantul, care ar fi contribuit semnificativ la durată prin formularea unei serii de căi de atac, în special în ceea ce privește procedurile referitoare la cheltuielile judiciare. În cele din urmă, guvernul susține că cererea reclamantului se referea numai la indemnizații și, prin urmare, nu se referea la un litigiu în dreptul muncii care, potrivit jurisprudenței Curții, comanda o celeritate specială. 24. Curtea observă că perioada care trebuie luată în considerare a început la 20 decembrie 1990 și nu a încetat încă până în prezent. Prin urmare, procedura a durat deja mai mult de 20 de ani. în cazul a patru instanțe, inclusiv al procedurilor privind cheltuielile de judecată. Cu privire la admisibilitate 25. Curtea constată că acest . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII, . 27. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale cazului în speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (Dostal c. Republica Cehă, nr 52859/99, 25 mai 2004, și Kressin c. Germania, nr 21061/06, 22 decembrie 2009 28. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința termenului rezonabil În această privință, Comisia reamintește că faptul că durata prezentei proceduri se datorează parțial deciziei de suspendare a examinării până la încheierea procedurii de concediere și de soluționare judiciară a contractului (punctul 11 de mai sus) nu îi elimină caracterul excesiv, ci trebuie luat în considerare în cadrul articolului 41 din convenție ( Mianowicz c. Germania (n, nr. 7172/01, § 45, 11 iunie 2009). 29. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf. Reclamantul se plânge, de asemenea, de faptul că în Germania nu există nicio jurisdicție în care să se poată face o plângere cu privire la durata excesivă a procedurii. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 31. Guvernul recunoaște că reclamantul nu avea la dispoziție nici o acțiune efectivă care să-i permită să se plângă de durata procedurii în litigiu. El menționează proiectul de lege privind introducerea unei noi acțiuni în despăgubire în dreptul german. Cu privire la admisibilitatea 32. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. Pe fond 33. Curtea amintește că a constatat deja în mai multe rânduri absența unei căi de atac efective în dreptul german pentru a se plânge de durata excesivă a unei proceduri civile, în sensul articolului 6 din Convenție (Sürmeli c. Germania [GC], nr. 7552/01, § 115-116, CEDH 2006 VII, Herbst c. Germania, nr. 20027/02, §§ 65-68, 11 ianuarie 2007 și Rumpf c. Germania, n 46344/06, § 52, 2 septembrie 52, 34. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenție. III. ALTE GRIES SULEVES 35. În măsura în care reclamantul pare să ridice din nou anumite obiecții întemeiate pe art. 6 alineatul (1) din Convenție și pe Protocolul nr. 1, Curtea reamintește că, în decizia sa parțială din 19 mai 2009, a decis să aducă la cunoștința guvernului numai obiecțiile întemeiate pe durata procedurii și pe absența unei acțiuni efective, în sensul articolului 13 din Convenție, pentru a se plânge de durata unei proceduri și pentru a declara celelalte obiecții invocate inadmisibile. Prin urmare, nu este necesar să se cunoască din nou. IV. PE LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 36. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 37. Reclamantul solicită 4 881,61 EUR (EUR) pentru prejudicii materiale (la 31 iulie 2011), din care 706 EUR pentru cheltuieli de avocatură ale părții pârâte în procedura internă. 38. Pentru daune morale suferite ca urmare a duratei procedurii, reclamantul solicită 27 500 EUR. Această sumă constă în 25 500 EUR pentru 17 ani de procedură în tariful de 1 500 EUR pe an de durată și 2 000 EUR în plus pe an; și ....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... 500 EUR pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a altor încălcări ale Convenției în afara duratei excesive a procedurii (nelegătură a procedurii, lipsa accesului la justiție și lipsa unei căi de atac efective pentru a se apăra de încălcarea drepturilor sale convenționale). 39. În ceea ce privește prejudiciul material, guvernul contestă aceste pretenii. În ceea ce privește prejudiciul moral, acesta susține că constatarea unei încălcări constituie o satisfacie echitabilă suficientă. 40. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcările constatate și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. 41. În schimb, Comisia consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert. În ceea ce privește durata procedurii, Comisia consideră că, în măsura în care durata constatată a fost cauzată de suspendarea procedurii în litigiu în așteptarea unui litigiu privind acțiunea în protecție împotriva concedierii și a rezoluției judiciare a contractului în martie 2002 (punctul 11 de mai sus), constatarea încălcării constituie o satisfacție echitabilă suficientă ( Mianowicz menționat anterior, § 66. În ceea ce privește perioada de la această dată până în prezent și absența unei căi de atac efective, acționând în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului 2 000 EUR în acest sens. Reclamantul solicită 274,84 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne și 2 000 EUR pentru propriile cheltuieli efectuate în fața instanțelor interne și în fața Curții, fără a preciza natura acestora. De asemenea, solicită rambursarea a 3946, 80 EUR pentru cheltuielile de avocat în fața Curții. 43. Curtea amintește că un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea lor, necesitatea lor, adică în cazul în care se referă la încălcarea constatată și caracterul rezonabil al ratei lor. Având în vedere documentele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior și având în vedere faptul că observațiile reclamantului nu au vizat numai obiecțiunile pe care Curtea le-a adus la cunoștință de guvern (punctul 35 de mai sus), Curtea consideră că este rezonabil să se aloce în mod rezonabil suma de 2 600 EUR pentru procedura în fața Curții și 250 EUR pentru cheltuielile reclamantului. În această privință, Comisia amintește că, în cauzele de durată a procedurii, continuarea procedurii de investigare a unei cauze dincolo de termenul rezonabil Interese moratorii 45. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE ACESURI, CURȚA LA L 13 din Convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 2 000 EUR (două mii de euro) pentru daune morale suferite de reclamant și 2 850 EUR (două mii opt sute cincizeci de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 29 septembrie 2011, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Stephen Phillips Isabelle Berro-Lefevre Grefier Adjunct Președinte [1] Rectificat la 15 decembrie 2011. Data inițială: 25 septembrie 1998.

CINQUIÈME SECTION

AFFAIRE

MIANOWICZ c. ALLEMAGNE

(Requête n

o

37111/04)

ARRÊT

Cette version a été rectifiée conformément à l'article 81

du règlement de la Cour le 15 décembre 2011

STRASBOURG

29 septembre 2011

DÉFINITIF

29/12/2011

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Mianowicz c. Allemagne,

La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant en un comité composé de

:

Isabelle Berro-Lefèvre,

présidente,

Mark Villiger,

Ann Power,

juges,

et de Stephen Phillips,

greffier adjoint

de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 septembre 2011,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

37111/04) dirigée contre la République fédérale d’Allemagne et dont un ressortissant polonais, M. Tomasz Mianowicz («

le requérant

»), a saisi la Cour le 24

septembre 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

Bastian, avocat aux barreaux de Paris et Munich. Le gouvernement allemand («

le Gouvernement

») est représenté par son agent adjoint, M. J. Behrens, du ministère fédéral de la Justice.

3.

Le 19 mai 2009, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer les griefs tirés de la durée de la procédure et de l’absence de recours à cet égard au Gouvernement.

4.

M

me

R. Jaeger,

juge élue au titre de Allemagne au moment de la communication partielle de la requête,

a été empêchée de siéger dans l’affaire (article 28 du règlement de la Cour). Le Gouvernement a en conséquence désigné

M. M. Villiger,

juge élu au titre du Liechtenstein, pour siéger à sa place (articles

27

§

2 de la Convention et 29 § 1 du règlement tel qu’en vigueur à l’époque).

5.

Informé le 29 mai 2009 de son droit de présenter des observations, le gouvernement polonais n’a pas exprimé l’intention de participer à la procédure.

6.

Le requérant s’est opposé à l’examen de la requête par un Comité. Après avoir examiné l’objection du requérant, la Cour la rejette.

EN FAIT

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

7.

Le requérant est né en 1955 et réside à Munich.

1.

La genèse de l’affaire

8.

Le 16 mars 1983, le requérant commença à travailler comme rédacteur à la radio américaine Radio Free Europe/Radio Liberty (ci-après «

RFE/RL

»).

9.

En 1988, à la suite de son licenciement, le requérant engagea une action relative à la protection contre le licenciement devant le tribunal du travail de Munich (n

o

22 Ca 2079/88). Au cours de la procédure, RFE/RL demanda la résolution judiciaire du contrat de travail de l’intéressé que la Cour fédérale du travail rejeta en dernier ressort le 7 mars 2002. Le licenciement avait été annulé de manière définitive par la cour d’appel du travail le 7 juin 1996.

[1]

La durée de cette procédure a fait l’objet de l’arrêt

Mianowicz c.

Allemagne

(n

o

42505/98, 18

octobre 2001) par lequel la Cour a conclu à la violation de l’article

6 § 1 de la Convention et a alloué au requérant 15

000 DEM (environ 7

500 EUR) pour dommage moral.

2.

La procédure litigieuse

10.

Le 20 décembre 1990, le requérant demanda l’émission d’une injonction à payer à l’encontre de son employeur relative à des indemnités de travail de nuit pour la période comprise entre le 1

er

juillet et le 31

décembre 1988 (environ 1 950 EUR) et le remboursement des frais d’un voyage à Paris (environ 220 EUR). Le 8 janvier 1991, le tribunal du travail de Munich émit l’injonction (n

o

27 Ca 915/91).

11.

Le 18 février 1991, à l’issue d’une audience, avec l’accord des parties, le tribunal suspendit la procédure en attendant l’issue de la procédure de licenciement et de résolution judiciaire du contrat.

12.

La procédure reçut un nouveau numéro de dossier (27 Ca 7831/00).

13.

Le 29 novembre 2001, le tribunal du travail rendit un jugement par défaut et débouta le requérant de ses demandes.

14.

Par un jugement partiel du 20 juin 2002, il confirma son jugement par défaut du 29 novembre 2001 relativement à un montant de 365,68 EUR. Ce jugement devint définitif.

15.

Le 3 août 2002, le requérant introduisit un recours constitutionnel contre ce jugement en dénonçant entre autres la durée excessive de la procédure. Le 18 mars 2004, la Cour constitutionnelle fédérale n’admit pas ce recours (n

o

1 BvR 1442/02).

16.

Le 3 mai 2004, le tribunal du travail rendit son jugement par défaut final par lequel il confirma son jugement par défaut du 29 novembre 2001 en ce qui concernait le restant de la demande du requérant.

17.

Le 22 novembre 2004, le tribunal du travail confirma son jugement par défaut du 3 mai 2004 et débouta le requérant de ses autres demandes.

18.

Par un arrêt du 25 août 2006, la cour d’appel du travail infirma le jugement du tribunal du travail du 22 novembre 2004, condamna l’employeur à payer au requérant 1

942, 56 EUR et intérêts, et débouta le requérant du restant de sa demande.

19.

Le 17 janvier 2007, la Cour fédérale du travail rejeta la demande tendant à l’obtention de l’aide judiciaire en vue d’une demande d’autorisation de pourvoi en cassation motif que cette demande n’avait pas de chance suffisante d’aboutir.

20.

Le 29 novembre 2007, la Cour constitutionnelle fédérale n’admit pas le recours constitutionnel du requérant (n

o

1 BvR 1276/07).

21.

Différentes procédures concernant des frais de justice sont encore pendantes à ce jour au cours desquelles un certain nombre de demandes et en particulier des demandes de récusation ont été formulées par le requérant.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

22.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

23.

Le Gouvernement admet qu’il y a eu violation de cet article. Il souligne toutefois que l’affaire revêtait une certaine complexité et doit être vue dans le contexte des autres procédures parallèles que le requérant a engagées. Celui-ci aurait par ailleurs contribué de manière significative à la durée en formulant une multitude de recours, notamment en ce qui concerne les procédures relatives aux frais judiciaires. Le Gouvernement fait valoir enfin que la demande du requérant concernait uniquement des indemnités et ne portait dès lors pas sur un contentieux en droit du travail qui, d’après la jurisprudence de la Cour, commandait une célérité particulière.

24.

La Cour note que la période à considérer a débuté le 20

décembre 1990 et n’a pas encore pris fin à ce jour. La procédure a donc déjà duré plus de 20

ans, pour quatre instances y compris les procédures portant sur les frais de justice.

A.

Sur la recevabilité

25.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

26.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII, ).

27.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article

6 §

1 de la Convention (

Dostál c. République tchèque

, n

o

52859/99, 25 mai 2004, et

Kressin c. Allemagne

, n

o

21061/06, 22

décembre

2009).

28.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

». Elle rappelle à cet égard que le fait que la durée de la présente procédure est en partie due à la décision de suspendre son examen en attendant l’issue de la procédure de licenciement et de résolution judiciaire du contrat (paragraphe

11 ci-dessus), ne lui enlève pas son caractère excessif mais doit être pris en considération dans le cadre de l’article 41 de la Convention (

Mianowicz c. Allemagne (n

o

2)

, n

o

71972/01

, § 45, 11 juin 2009).

29.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION

30.

Le requérant se plaint également du fait qu’en Allemagne il n’existe aucune juridiction à laquelle l’on puisse s’adresser pour se plaindre de la durée excessive de la procédure. Il invoque l’article 13 de la Convention ainsi libellé

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

».

31.

Le Gouvernement concède que le requérant n’avait à sa disposition aucun recours effectif lui permettant de se plaindre de la durée de la procédure litigieuse. Il fait état du projet de loi portant introduction d’un nouveau recours en indemnisation en droit allemand.

A.

Sur la recevabilité

32.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

33.

La Cour rappelle qu’elle a déjà constaté à plusieurs reprises l’absence d’un recours effectif en droit allemand pour se plaindre de la durée excessive d’une procédure civile, au sens de l’article 6 de la Convention (

Sürmeli c. Allemagne

[GC], n

o

75529/01, §§ 115-116, CEDH

2006

‑

VII,

Herbst c. Allemagne

, n

o

20027/02, §§ 65-68, 11

janvier

2007, et

Rumpf c. Allemagne

, n

o

46344/06, § 52, 2

septembre

2010).

34.

Partant, il y a eu violation de l’article 13 de la Convention.

III.

LES AUTRES GRIEFS SOULEVES

35.

Dans la mesure où le requérant semble soulever de nouveau certains griefs tirés de l’article 6 § 1 de la Convention et du Protocole n

o

1, la Cour rappelle que, dans sa décision partielle du 19 mai 2009, elle a décidé de ne porter à la connaissance du Gouvernement que les griefs tirés de la durée de la procédure et de l’absence d’un recours effectif, au sens de l’article 13 de la Convention, pour se plaindre de la durée d’une procédure, et de déclarer les autres griefs soulevés irrecevables.

Partant, il n’y a pas lieu d’en connaître de nouveau.

IV.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

36.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

37.

Le requérant réclame 4 881,61 euros (EUR) au titre du préjudice matériel (au 31 juillet 2011) dont 706 EUR pour des frais d’avocats de la partie adverse dans la procédure interne.

38.

Au titre de dommage moral subi en raison de la durée de la procédure, le requérant réclame 27 500 EUR. Cette somme se compose de 25

500 EUR correspondant à 17 ans de procédure au tarif de 1

500 EUR par année de durée, et de 2

000 EUR supplémentaires puisqu’il s’agissait en l’espèce d’une procédure prud’homale qui requerrait une célérité particulière.

Le requérant réclame en outre d’autres 27

500 EUR pour le dommage moral subi du fait des autres violations de la Convention en dehors de la durée excessive de la procédure (iniquité de la procédure, défaut d’accès aux tribunaux et absence de recours effectifs pour se défendre de la violation de ses droits conventionnels).

39.

En ce qui concerne le dommage matériel, le Gouvernement conteste ces prétentions. Pour ce qui est du dommage moral, il soutient que le constat d’une violation constitue une satisfaction équitable suffisante.

40.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre les violations constatées et le dommage matériel allégué et rejette cette demande.

41.

En revanche, elle estime que le requérant a subi un tort moral certain. En ce qui concerne la durée de la procédure, elle considère que dans la mesure où la durée observée a été provoquée par la suspension de la procédure litigieuse dans l’attente de l’issu du litige relatif à l’action en protection contre le licenciement et la résolution judiciaire du contrat en mars 2002 (paragraphe 11 ci-dessus), le constat de violation constitue une satisfaction équitable suffisante (

Mianowicz

(n

o

2)

précité, § 66). Pour ce qui est de la période depuis cette date allant jusqu’à ce jour et de l’absence d’un recours effectif, statuant en équité, la Cour accorde au requérant 2

000

EUR à ce titre.

B.

Frais et dépens

42.

Le requérant demande 274,84 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes, et 2 000 EUR pour ses propres frais engagées devant les juridictions internes et devant la Cour, sans préciser leur nature. Il demande également le remboursement de 3946, 80 EUR pour les frais d’avocat engagés devant la Cour.

43.

Le Gouvernement n’a pas pris position à cet égard.

44.

La Cour rappelle qu’un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité, c’est-à-dire où ils se rapportent à la violation constatée, et le caractère raisonnable de leur taux. Compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés et eu égard au fait que les observations du requérant n’ont pas porté uniquement sur les griefs que la Cour avait portés à la connaissance du Gouvernement (paragraphe 35 ci

‑

dessus), la Cour estime raisonnable d’allouer en l’occurrence la somme de 2

600 EUR pour la procédure devant la Cour et 250 EUR pour les frais du requérant. Sur ce point, elle rappelle que dans les affaires de durée de procédure le prolongement de l’examen d’une cause au-delà du «

délai raisonnable

» entraîne une augmentation des frais à la charge de l’intéressé (

Sürmeli

précité, § 148). Partant, elle accorde 2 850 EUR au requérant au titre de frais et dépens.

C.

Intérêts moratoires

45.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

le restant de la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention

;

4.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, 2

000 EUR (deux mille euros) pour dommage moral subi par le requérant et 2 850 EUR (deux mille huit cent cinquante euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 septembre 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Stephen Phillips

Isabelle Berro-Lefèvre

Greffier adjoint

Présidente

[1]

Rectifié le 15 décembre 2011. Date initiale

: 25 septembre 1998.