BAS contre la FRANCE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 53117/99 prezentate de Valery și Marie-Louise BAS împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 7 iunie 2001 într-o cameră compusă din dnii Fuhrmann președinte J.-P. Costa Loucaide Kūris Tulkens Sir Nicolas Bratza Traja judecători Dolle grefère de secțiune Având în vedere cererea prezentată mai sus Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 31 iulie 1999 și înregistrată la 1 decembrie 1999, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, după ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamanții, Valery și Marie-Louise Bas, sunt un cuplu de resortisanți francezi, născuți în 1911 și, respectiv, 1909 și care își au reședința în Auberives-sur-Vareze. Prin Hotărârea din 6 ianuarie 1973, a cărei valabilitate a fost prelungită cu cinci ani la data de 5 aprilie 1978, prefectul de la a declarat de interes public proiectul de achiziționare a terenurilor necesare pentru amenajarea zonei de activitate din Bourgoin-Vest, în cadrul creării noului oraș al l 1982 și, la 1 februarie 1983, judecătorul de la La data de 29 octombrie 1993, EPIDA îl sesizează pe judecător cu privire la exproprierea unei acțiuni în vederea stabilirii despăgubirilor datorate proprietarilor, inclusiv reclamanților. Prin hotărârea din 14 februarie 1994, judecătorul a fixat la 141 902 ′ suma datorată de către L În orice caz, sumele alocate au fost insuficiente. Prin Hotărârea din 10 octombrie 1994, instanța de apel a respins cererea de suspendare a acțiunii, a considerat că La data de 31 martie 1995, la EPIDA s-a îndreptat spre lac în executarea hotărârii. În același timp, a formulat un recurs în casație. La 26 iunie 1996, Curtea de Casație a Casa și a anulat hotărârea Curtea de apel pentru încălcarea Codului de proprietate, în măsura în care a declarat că maică-sa a avut calitate și putere pentru a desfasura procedura, în timp ce în ordonanta din 29 martie 1983 mentiona statul ca exproprietor. L La data de 10 octombrie 1996, această instanță a declarat EPIDA inadmisibilă în acțiunea sa, pe motiv că, în conformitate cu articolele L. 13-2 și următoarele din Codul de proprietate, acțiunea în vederea stabilirii despăgubirilor este deschisă la: expropriere, și anume în speță statului. Potrivit informațiilor comunicate de reclamanți, nici statului, nici acestora chiar nu au inițiat o nouă procedură și nu au efectuat alte demersuri în vederea stabilirii de despăgubiri. Suma plătită la 31 martie 1995 a fost înghețată într-un cont poștal. Procedura de retrocesiune În același timp, la 29 iulie 1993, reclamanții au sesizat Tribunalul de Mare Instanță din Bourgoin-Jallieu cu privire la o cerere de retrocesiune a terenului pe baza articolului L. 12-6 din Codul de proprietate. Martie 1995, instanța a acceptat cererea acestora și le-a respins cererea de daune-interese motivelor, pe de o parte, că înghețarea terenului timp de cinci ani, care corespundea unei prerogative de autoritate publică, era lipsită de caracter de vină și, pe de altă parte, că ei nu se puteau plânge de la data la care administrația a încheiat un ordin de expropriere, astfel încât, încă de la acea dată, puteau să le stabilească dreptul de a le reveni și, la expirarea termenului de cinci ani, să solicite retrocesiune. La 9 iunie 1997, instanța de apel a lui Grenoble a infirmat hotărârea și a declarat nefondată cererea de retrocesiune, reținând următoarele (...) declarația de interes public viza proiectul de achiziționare a clădirilor necesare pentru amenajarea zonei de activitate din Bourgoin-Vest, în cadrul creării noului oraș de la Se stabilește că, înainte de expirarea termenului legal, s-a realizat o mare parte a programului de amenajare a orașului d'Abeau și că, în cazul în care toate lucrările prevăzute în mai multe tranșe nu au fost finalizate, rețelele de canalizare, în special în limita anumitor parcele care au aparținut soților de Jos, au fost efectuate cu scopul de a oferi fondului destinația prevăzută de declarația de utilitate publică. Curtea de Casație a respins recursul în casarea reclamanților la 27 mai 1999, după cum urmează: Având în vedere faptul că toate parcelele expropriate pentru realizarea operațiunii, nu numai pentru parcelele care aparțin reclamantului pentru retrocesiune, ci și pentru cele care fac obiectul declarației de interes public (...) a ridicat în mod suveran, ținând cont de elementele prezentate de părțile la examinarea sa, că, înainte de expirarea termenului legal, o mare parte din programul de ansamblu de amenajare a l .Isle da Abeau a fost realizat și că, în cazul în care toate lucrările prevăzute în mai multe tranșe nu au fost finalizate, rețelele de canalizare în limita parcelelor care au aparținut soților Bas au fost create pentru a le oferi destinația prevăzută de declarația de utilitate publică, a dedus exact, motivând decizia sa, că cererea de retrocesiune nu a fost motivată. Dreptul și practica internă relevante Articolul L 13-2 În vederea stabilirii despăgubirilor, În termen de opt ani de la această notificare, proprietarul și proprietarul au obligația de a suna și de a face cunoscute fermierilor, chiriașilor, celor care au drepturi de emfiteoză, de reședință sau de utilizare și celor care pot solicita servitute. Celelalte părți interesate vor fi în întârziere să-și exercite drepturile prin publicitate colectivă și, în același termen de opt ani, să se facă cunoscute în mod liber, în caz contrar, vor fi decăzute de la toate drepturile la plată. Articolul L 13-3 L. Expropriere notifică valoarea ofertelor sale și îi invită pe exproprieți să facă cunoscut valoarea cererii lor. Articolul L 13-4 Judecătorul este sesizat prin scrisoare recomandată cu o cerere de aviz de primire adresată secretariatului instanței competente, fie prin expropriere, în orice moment după deschiderea anchetei, astfel cum se prevede la articolul L. 11-1, fie prin intermediul unei hotărâri de expropriere (...) Articolul L 12-6 În cazul în care clădirile expropriate în temeiul prezentului cod nu primesc în termen de cinci ani destinația prevăzută sau au încetat să mai primească această destinație, foștii proprietari sau titularii de drepturi universale ai acestora pot solicita retrocesiunea pentru o perioadă de 30 de ani de la data ordonanței de expropriere, cu excepția cazului în care este necesară o nouă declarație de utilitate publică. GRIEFS 1. Reclamanții invocă în esență în formularul de cerere (și citează în mod expres într-o scrisoare din 15 noiembrie 1999) art. 1 De la Protocolul 1 la Convenție, ei se plâng, pe de o parte, de faptul că dreptul lor de retrocesiune nu a fost recunoscut, în timp ce, la mai mult de 26 de ani de la declarația de interes public, parcelele expropriate nu au primit în mod intrinsec nici cea mai mică amenajare din partea autorității expropriante. ; pe de altă parte, având în vedere faptul că acțiunea L.P.I.D.A. a fost adoptată la 31 martie 1995, ei consideră că nu există drepturi legale și legale și că exproprierea și transferul de proprietate anterior sunt nule și neavenite. (2) De asemenea, acestea susțin încălcarea diverselor articole din Codul de proprietate, a principiului egalității cetățenilor, precum și a art. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În sensul acestei dispoziții, Curtea trebuie să verifice dacă a fost menținut un echilibru corect între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanelor (a se vedea Hotărârea Sporrong și Lönnroth c. Suedia din 23 septembrie 1982, seria A 52, p. 26, § 69). (a) Reclamanții se plâng în primul rând de faptul că cererea lor de retrocesiune a fost respinsă. În primul rând, Curtea observă că dreptul francez permite proprietarilor ale căror bunuri au fost expropriate de la aceasta să solicite retrocesiunea în cazul în care, în termen de cinci ani de la expropriere, aceste bunuri nu au primit destinația prevăzută. Reclamanții consideră în această privință că ar trebui să se aprecieze situația numai a terenurilor lor. Curtea arată că, potrivit interpretării date de Curtea de Casație, mai degrabă decât în ceea ce privește parcelele care aparțin reclamantului de retrocesiune, conformitatea realizărilor realizate cu obiectivele urmărite de declarația de utilitate publică trebuie să fie apreciată în raport cu ansamblul parcelelor expropriate pentru realizarea operațiunii, și nu numai pentru parcelele care aparțin reclamantului de retrocesiune. În acest caz, instanța de apel a constatat că o mare parte a programului pentru care fuseseră efectuate exproprierile fusese efectuată și că, în cazul în care nu se încheiaseră toate tranșele din acest domeniu, lucrările de recreere fuseseră efectuate în limita terenului reclamantului pentru a le oferi destinația prevăzută. În aceste condiții și având în vedere marja de apreciere de care dispun în acest domeniu autoritățile naționale, Curtea consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . (b) Reclamanții consideră că nu se poate considera corect și legal că acțiunea PEPIDA a fost declarată inadmisibilă. Cu toate acestea, Curtea consideră regretabil faptul că acțiunea în fixare a injuriilor a fost inițiată de către legislația europeană a drepturilor de autor, în timp ce aceasta ar fi trebuit introdusă de către stat. Cu toate acestea, Curtea constată că această eroare inițială de la EQUDA a fost partajată de două instanțe specializate, și anume instanța de expropriere și camera de exproprieri a instanței de apel. Curtea este, de asemenea, interogată cu privire la perioada de zece ani care a trecut între expropriere și sesizarea judecătorului de expropriere prin EPIDA. Cu toate acestea, din hotărârea pronunțată la 1 martie 1995 de către Tribunalul de Mare Instanță din Bourgoin-Jallieu rezultă că, de îndată ce a fost adoptat ordinul de expropriere, reclamanții puteau introduce o acțiune în fixare în afara dreptului de proprietate. În ceea ce privește plata unei sume definitive, Curtea constată că reclamanții pot în orice moment, și aceasta din momentul în care Tribunalul din 10 octombrie 1996, în lipsa unui acord amiabil cu statul pe care se pare că nu l-au căutat, sesizează instanța cu privire la exproprierea unei noi cereri. Prin urmare, nu au epuizat căile de atac interne în acest sens, în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție. 2. În cele din urmă, reclamanții susțin încălcarea diverselor articole din Codul de proprietate, a principiului egalității cetățenilor, precum și a articolului Declarației Universale a Drepturilor I Curtea reamintește doar în temeiul articolului 19 din Convenție, aceasta are competență numai pentru aplicarea Convenției și a protocoalelor sale. În consecință, aceaceasta este incompatibilă cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle W. F. Fuhmann Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 53117/99

présentée par Valéry et Marie-Louise BAS

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 7 juin 2001

en une chambre composée de

MM.

W.

Fuhrmann

,

président

,

J.-P.

Costa

,

L.

Loucaides

,

P.

Kūris

,

M

me

F.

Tulkens

,

Sir

Nicolas

Bratza

,

M.

K.

Traja

,

juges

,

et

de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 31 juillet 1999 et enregistrée le 1

er

décembre 1999,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

EN FAIT

Les requérants, Valery et Marie-Louise Bas, sont un couple de ressortissants français, nés respectivement, en 1911 et 1909 et résidant à Auberives-sur-Varèze.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les requérants étaient propriétaires de terrains sis sur le territoire de la commune de Bourgoin-Jallieu.

Par arrêté du 6 janvier 1973, dont la validité fut prolongée de cinq ans le 5 avril 1978, le préfet de l’Isère déclara d’utilité publique le projet d’acquisition des terrains nécessaires à l’aménagement de la zone d’activité de Bourgoin-Ouest, dans le cadre de la création de la ville nouvelle de l’Isle d’Abeau.

Le préfet prit un arrêté de cessibilité des terrains en cause le 6

décembre

1982 et, le 1er février 1983, le juge de l’expropriation du département de l’Isère rendit une ordonnance d’expropriation au profit de l’Etablissement public d’Aménagement de la Ville nouvelle de l’Isle d’Abeau (ci-après l’EPIDA). Le 29 mars 1983, il adopta une ordonnance rectificative selon laquelle l’expropriation était prononcée au profit de l’État.

Procédure en fixation des indemnités

Le 29 octobre 1993, l’EPIDA saisit le juge de l’expropriation d’une requête en fixation des indemnités dues aux propriétaires, dont les requérants.

Par jugement du 14 février 1994, le juge fixa à 141 902 FF la somme due par l’EPIDA aux requérants, qui firent appel devant la cour d’appel de Grenoble, en soutenant notamment que l’EPIDA, qui n’était pas le bénéficiaire de l’ordonnance d’expropriation, était irrecevable à agir en fixation de l’indemnité d’expropriation, qu’il y avait lieu de surseoir à statuer dans l’attente de la décision sur leur demande de rétrocession (cf.

ci

‑

dessous) et qu’en tout état de cause les sommes allouées étaient insuffisantes.

Par arrêt du 10 octobre 1994, la cour d’appel rejeta la demande de sursis à statuer, jugea que l’EPIDA avait qualité et pouvoir pour diligenter la procédure et réduisit à 109 000 FF l’indemnité due aux requérants.

Le 31 mars 1995, l’EPIDA versa l’indemnité en exécution de l’arrêt. Parallèlement, il forma un pourvoi en cassation.

Le 26 juin 1996, la Cour de cassation cassa et annula

l’arrêt

de la cour d’appel pour violation du Code de l’expropriation, en ce qu’il avait déclaré que l’EPIDA avait qualité et pouvoir pour diligenter la procédure, alors que l’ordonnance du 29 mars 1983 mentionnait l’État comme expropriant. L’affaire fut renvoyée devant la cour d’appel de Chambéry.

Le 10 octobre 1996, cette juridiction déclara l’EPIDA irrecevable en son action, au motif qu’en application des articles L. 13-2 et suivants du Code de l’expropriation, l’action en vue de la fixation des indemnités est ouverte à l’expropriant, à savoir en l’espèce à l’État.

Selon les informations communiquées par les requérants, ni l’État ni eux

‑

mêmes n’ont engagé de nouvelle procédure ni accompli d’autres démarches en vue de la fixation d’indemnités. La somme versée le 31

mars

1995 a été gelée sur un compte postal.

Procédure de rétrocession

Parallèlement, le 29 juillet 1993, les requérants avaient saisi le tribunal de grande instance de Bourgoin-Jallieu d’une demande en rétrocession des terrains sur le fondement de l’article L. 12-6 du Code de l’Expropriation.

Le 1

er

mars 1995, le tribunal fit droit à leur demande et rejeta par ailleurs leur demande de dommages-intérêts aux motifs, d’une part, que le gel des terrains pendant cinq ans correspondant à une prérogative de puissance publique, il était dépourvu de caractère fautif et, d’autre part, qu’ils ne pouvaient se plaindre de l’inertie de l’administration postérieurement à l’ordonnance d’expropriation, puisqu’ils pouvaient, dès cette date, faire fixer l’indemnité leur revenant et, dès l’expiration du délai de cinq ans, demander la rétrocession.

Le 9 juin 1997, la cour d’appel de Grenoble infirma le jugement et déclara non fondée la demande en rétrocession, en retenant ce qui suit

:

«

(...) la déclaration d’utilité publique visait le projet d’acquisition des immeubles nécessaires à l’aménagement de la zone d’activité de Bourgoin-Ouest, dans le cadre de la création de la ville nouvelle de l’Isle d’Abeau (...)

Il est établi qu’avant l’expiration du délai légal, une grande partie du programme d’ensemble d’aménagement de la ville d’Abeau a été réalisée et que, si tous les travaux prévus en plusieurs tranches n’ont pas été achevés, les réseaux d’assainissement, en particulier en limite de certaines parcelles ayant appartenu aux époux Bas, ont bien été effectués dans le but de donner au fonds la destination prévue par la déclaration d’utilité publique.

»

La Cour de cassation rejeta le pourvoi en cassation des requérants le 27

mai 1999, dans les termes suivants

:

«

Attendu qu’ayant retenu, à bon droit, que la conformité des réalisations effectuées avec les objectifs poursuivis par la déclaration d’utilité publique devait s’apprécier au regard de l’ensemble des parcelles expropriées pour la réalisation de l’opération et non pas seulement pour les parcelles appartenant au demandeur à la rétrocession, la cour d’appel (...) a souverainement relevé, au vu des éléments soumis par les parties à son examen, qu’avant l’expiration du délai légal, une grande partie du programme d’ensemble d’aménagement de l’Isle d’Abeau avait été réalisée et que si tous les travaux prévus en plusieurs tranches n’avaient pas été achevés, les réseaux d’assainissement en limite des parcelles ayant appartenu aux époux Bas avaient été mis en place dans le but de leur donner la destination prévue par la déclaration d’utilité publique, en a exactement déduit, motivant sa décision, que la demande de rétrocession n’était pas motivée.

»

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

Article L 13-2

«

En vue de la fixation des indemnités, l’expropriant notifie aux propriétaires et usufruitiers intéressés, soit l’avis d’ouverture de l’enquête, soit l’acte déclarant l’utilité publique, soit l’arrêté de cessibilité, soit l’ordonnance d’expropriation.

Dans la huitaine qui suit cette notification, le propriétaire et l’usufruitier sont tenus d’appeler et de faire connaître à l’expropriant les fermiers, locataires, ceux qui ont des droits d’emphytéose, d’habitation ou d’usage et ceux qui peuvent réclamer des servitudes.

Les autres intéressés seront en demeure de faire valoir leurs droits par publicité collective et tenus, dans le même délai de huitaine, de se faire connaître à l’expropriant, à défaut de quoi ils seront déchus de tous droits à l’indemnité.

»

Article L 13-3

«

L’expropriant notifie le montant de ses offres et invite les expropriés à faire connaître le montant de leur demande.

»

Article L 13-4

«

Le juge est saisi par lettre recommandée avec demande d’avis de réception adressée au secrétariat de la juridiction compétente, soit par l’expropriant, à tout moment après l’ouverture de l’enquête prescrite à l’article L. 11-1, soit par l’exproprié à partir de l’ordonnance d’expropriation (...)

»

Article L 12-6

«

Si les immeubles expropriés en application du présent code n’ont pas reçu dans le délai de cinq ans la destination prévue ou ont cessé de recevoir cette destination, les anciens propriétaires ou leurs ayants droit à titre universel peuvent en demander la rétrocession pendant un délai de trente ans à compter de l’ordonnance d’expropriation, à moins que ne soit requise, une nouvelle déclaration d’utilité publique.

»

GRIEFS

er

du Protocole n° 1 à la Convention. Ils se plaignent, d’une part, de ce que leur droit de rétrocession n’a pas été reconnu alors que, plus de vingt-six ans après la déclaration d’utilité publique, les parcelles expropriées n’ont intrinsèquement toujours pas reçu le moindre aménagement de la part de l’autorité expropriante

; d’autre part, compte tenu de l’irrecevabilité de l’action de l’EPIDA, ils considèrent que l’indemnité «

minime et partielle

» versée le 31 mars 1995 ne peut être considérée comme juste et légale et que l’expropriation et le transfert de propriété antérieurs sont nuls et non avenus.

er

de la Déclaration universelle des Droits de l’Homme.

EN DROIT

1.

Les requérants allèguent la violation de l’article 1er du Protocole n°

1 à la Convention, qui dispose

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

S’agissant en l’espèce d’une expropriation, c’est la deuxième phrase du premier paragraphe de l’article 1

er

précité qui trouve à s’appliquer.

Aux fins de cette disposition, la Cour doit rechercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu (cf.

arrêt Sporrong et Lönnroth c. Suède du 23 septembre 1982, série A n°

52, p. 26, § 69).

a) Les requérants se plaignent tout d’abord de ce que leur demande de rétrocession a été rejetée.

La Cour observe tout d’abord que le droit français permet aux propriétaires dont les biens ont été expropriés d’en demander la rétrocession si, dans les cinq ans suivant l’expropriation, lesdits biens n’ont pas reçu la destination prévue. Les requérants estiment à cet égard qu’il y avait lieu d’apprécier la situation de leurs seuls terrains.

La Cour relève que, selon l’interprétation donnée par la Cour de cassation, «

la conformité des réalisations effectuées avec les objectifs poursuivis par la déclaration d’utilité publique doit s’apprécier au regard de l’ensemble des parcelles expropriées pour la réalisation de l’opération et non pas seulement pour les parcelles appartenant au demandeur à la rétrocession

». En l’espèce, la cour d’appel a constaté qu’une grande partie du programme en vue duquel les expropriations avaient été effectuées avait été accompli et que, si toutes les tranches n’en étaient pas terminées, des travaux d’assainissement avaient été réalisés en limite des terrains des requérants afin de leur donner la destination prévue.

Dans ces conditions et compte tenu de la marge d’appréciation dont disposent en la matière les autorités nationales, la Cour considère qu’il n’y a pas eu, en l’espèce, de rupture du juste équilibre entre les droits des requérants et l’intérêt général de la communauté. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.

b) Les requérants estiment que l’indemnité «

minime et partielle

» qu’ils ont reçue ne peut être considérée comme juste et légale, en raison du fait que l’action de l’EPIDA a été déclarée irrecevable.

La Cour estime certes regrettable que l’action en fixation d’indemnités ait été engagée par l’EPIDA, alors qu’elle aurait dû être introduite par l’État. Toutefois, elle observe que cette erreur initiale de l’EPIDA a été partagée par deux juridictions spécialisées, à savoir le juge de l’expropriation et la chambre des expropriations de la cour d’appel.

La Cour s’est également interrogée sur le laps de temps de dix ans qui s’est écoulé entre l’expropriation et la saisine par l’EPIDA du juge de l’expropriation. Toutefois, il ressort du jugement rendu le 1er mars 1995 par le tribunal de grande instance de Bourgoin-Jallieu que, dès l’adoption de l’ordonnance d’expropriation, les requérants pouvaient introduire une action en fixation d’indemnité d’expropriation.

Pour ce qui est du versement d’un montant définitif, la Cour note que les requérants peuvent à tout moment, et ce depuis l’arrêt du 10 octobre 1996, à défaut d’un accord amiable avec l’État qu’ils ne semblent pas avoir recherché, saisir le juge de l’expropriation d’une nouvelle demande.

Ils n’ont, dès lors, pas épuisé les voies de recours internes à cet égard, au sens de l’article 35 § 1 de la Convention.

1

er

de la Déclaration universelle des Droits de l’Homme

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention, elle n’a compétence que pour appliquer la Convention et ses Protocoles. Il s’ensuit que ce grief est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

W. F

uhrmann

Greffière

Président