ALUJER FERNANDEZ ET CABALLERO GARCIA contre l'ESPAGNE

A PATRA SECȚIUNE

DECIZIE

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

a cererii nr. 53072/99

depusă de José ALUJER FERNANDEZ și Rosa CABALLERO GARCIA

împotriva Spaniei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), ședință din 14 iunie 2001 într-o cameră compusă din

Dl.

G.

Ress

,

președinte

,

Dl.

A.

Pastor Ridruejo

,

Dl.

L.

Caflisch

,

Dl.

J.

Makarczyk

,

Dl.

I.

Cabral Barreto

,

Dna.

N.

Vajić

,

Dl.

M.

Pellonpää

,

judecători

,

și

din

Dl. V.

Berger

,

grefier de secțiune

,

Având în vedere cererea mai sus menționată introdusă la 24 noiembrie 1999 și înregistrată la 30 noiembrie 1999,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în replică de reclamantul,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

PRIVIND FAPTELE

Reclamanții sunt cetățeni spanioli, născuți respectiv în 1948 și 1949 și domiciliați la Albalat dels Sorells (Valencia). Sunt reprezentați în fața Curții de către Dna. Miguel Ramón Mancebo Monge, avocat la baroul din Valencia.

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

A.

Circumstanțele specifice ale cauzei

Reclamanții practică religia protestantă și sunt membri ai Bisericii evanghelice baptiste din Valencia. Înscrisă în registrul oficial al instituțiilor religioase al ministerului Justiției, ea este membru al Federației Bisericilor evanghelice din Spania (FEREDE).

În cadrul declarațiilor lor de venituri pentru 1988, reclamanții aveau posibilitatea să direcționeze o parte din impozitul lor fie pentru sprijinul economic al Bisericii catolice, fie pentru alte scopuri de interes social.

Nefiind în posibilitatea legală să direcționeze această parte din impozitul lor pentru sprijinul economic al Bisericii lor, reclamanții, folosind calea prevăzută de legea 62/1978 privind protecția jurisdicțională a drepturilor fundamentale ale persoanei, au depus o acțiune administrativă în fața Tribunalului superior de justiție din Valencia împotriva legii impozitului pe venituri pentru 1988, invocând articolele 14 (principiul egalității) și 16 (dreptul la libertate de conștiință și religie) din Constituție. În acțiunea lor, reclamanții cereau tribunalului să anuleze sistemul declarației impozitului pe venituri pentru 1988 în măsura în care nu le permitea să exercite un drept dont se bucurau spaniolii de religie catolică.

Printr-o hotărâre din 22 aprilie 1990, Tribunalul superior de justiție din Valencia a respins acțiunea, în special pe următoarele motive:

«

Trei

: Problema de rezolvat în prezenta acțiune revine în esență la a decide dacă diferența de tratament în materie fiscală la care se face referire presupune sau nu o discriminare nedreaptă și interzisă de Constituție, ceea ce ar duce

la anularea actelor atacate. (...)

Patru

: După cum Tribunalul constituțional a declarat în repetate rânduri, pentru ca o discriminare contrară principiului egalității să poată fi apreciată,

este necesar ca, în cazuri normative identice în substanță, să aibă loc o diferență de tratament legal lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă datorită lipsei unui temei rațional (...).

Cinci

: În prezenta cauză, nu se constată o încălcare a principiului egalității datorită că, în conformitate cu art. 133.3 din Constituție, orice avantaj fiscal referitor la impozitele Statului va trebui să fie determinat prin lege. Or, în cazul de față, art. 7°.2 din legea organică 7/1980, din 5

iulie, privind libertatea religioasă care implementează art. 16 din Constituția spaniola subordonează recunoașterea legală a avantajelor fiscale prevăzute de ordonanța juridică generală în favoarea instituțiilor non-profit și alte instituții de caracter caritabil semnării unor acorduri sau convenții care trebuie să respecte principiul egalității dar trebuie de asemenea, conform alineatului 1 al aceluiași articol, să țină cont de credințele religioase în vigoare în societatea spaniolă, ceea ce este conform cu conținutul articolului 16.3 din Constituție.

Cu toate acestea, nu există de fapt egalitate între Biserica catolică, titulară a unei Convenții în vigoare în cadrul Statului spaniol, având cel mai mare număr de credincioși practici și având în sarcina sa un patrimoniu istoric și cultural larg, și Biserica evanghelică baptistă, în absența unui acord sau a unui memorandum de înțelegere cu Statul spaniol și a unei alte condiții.

Desigur, aceasta nu înseamnă în niciun caz că această Cameră să îndoiască constitucionalitatea unui posibil acord care să stabilească posibilitatea expusă de demandanți și, chiar dacă nu îi revine acestei Camere să judece chestiuni pentru care legiuitorului îi aparține suveranitatea, este evident că această posibilitate ar fi mai conformă principiului libertății religioase și egalității. (...)

Șase

: Cât privește pretinsa încălcare a dreptului de a nu-și declara propria credință religioasă, este evident că o astfel de încălcare nu a avut loc în cazul de față datorită că nicio declarație nu a fost făcută în actul atacat. În plus, impozitul destinat religiei catolice, care în orice caz ar afecta doar pe catolici, nu încalcă mai mult dreptul în chestiune datorită că, la fel ca orice drept fundamental, are limitele sale. Or, în cazul de față, declarația de pre-determinare a cheltuielilor este justificată și rezonabilă (...). Pe de altă parte, faptul de a opta pentru această alegere nu implică neapărat ca persoana să profese acea religie deoarece nu putem exclude faptul că a optat pentru această scop din alte motive cum ar fi, de exemplu, (...) exercitarea unei activități sociale adecvate.

»

Împotriva acestei hotărâri, reclamanții au apelat la Curtea supremă care, printr-o decizie din 26 martie 1992, a declarat acțiunea inadmisibilă. Împotriva acestei decizii, reclamanții au format un recurs de

amparo

în fața Tribunalului constituțional. Printr-o hotărâre din 20 iunie 1994, jurisdicția superioară a ordonat Curții supreme să declare apelul admisibil și să pronunțe pe fond. Printr-o hotărâre din 20 octombrie 1997, Curtea supremă, examinând apelul, l-a respins pe fond și a confirmat hotărârea atacată.

Invocând articolele 14, 16 și 24 din Constituție, reclamanții au format un recurs de

amparo

în fața Tribunalului constituțional. Printr-o decizie din 13 mai 1999, Tribunalul constituțional a respins recursul pe următoarele motive:

«

În prezenta cauză, nicio încălcare

a drepturilor constituționale la egalitate în fața legii fără nicio discriminare pe bază de religie (art. 14 din Constituția spaniola), la a nu fi obligat să-și declare religia sau credința (art. 16.2 din Constituție) și la protecția jurisdicțională efectivă (art. 24.1 din Constituție) (...) nu s-a produs.

Într-adevăr, a nu completa rubrica declarației asupra veniturilor corespunzând procentajului legal determinat pentru alocația fiscală în scopuri religioase sau alte scopuri de interes social în absența unei alternative care permite posibilitatea de a efectua o alocare similară în propria Biserica, nu implică nicio încălcare, chiar și indirectă, a garanției constituționale a dreptului de a nu-și declara propria religie sau credință (art. 16.2 din Constituție).

Pe de altă parte, nu putem constata nicio discriminare pe bază de religie care să încalce dreptul la egalitate în fața legii (art. 14 din Constituție), datorită că prevederea acestei căi specifice de sprijin economic al Bisericii catolice în dispozițiile adiționale 5.4 ale legii 33/1987 nu este lipsită de temei rațional și obiectiv (...). Principiul caracterului non-confesional al Statului este completat de art. 16.3 din Constituție care conține un mandat adresat autorităților publice pentru ca, ținând cont de credințele religioase ale societății spaniole, să se stabilească «

relații corespunzătoare de cooperare cu Biserica catolică și cu alte confesiuni

». Este în cadrul acestor instituții că se încadrează diferitele acorduri de cooperare. Și dintre acestea (...) cel cu privire la chestiunile economice încheiat cu Sfântul Scaun, prin care Statul se angajează să colaboreze la sprijinul economic al Bisericii catolice. Astfel, în absența unui angajament similar cu alte confesiuni, termenul de comparație propus nu este adecvat datorită că diferența de tratament articulată de legislator nu este arbitrară și nu este lipsită de justificare. Pe de altă parte, art. 16.3 din Constituție nu dă un drept fundamental direct exigibil de la autorități publice obligând-o pe acestea să instituie căile indicate în vederea realizării pretendeului drept de a putea aloca un procent din impozit pentru sprijinul propriei Biserici, și calea constituțională a

amparo

nu constituie calea indicată pentru a pune sub semnul întrebării constitucionalitatea (pretinselelor insuficiențe) ale legii.

În sfârșit, hotărârile atacate furnizează un răspuns rezonabil și juridic fondat la întrebările ridicate de reclamantul (...).

»

B.

Dreptul intern relevant

1.

Constituție

art. 14

«

Spaniolii sunt egali în fața legii. Ei nu pot fi supuși niciodată unei discriminări pe motive de naștere, rasă, sex, religie, opinie sau orice altă condiție sau circumstanță personală sau socială

».

art. 16

«

»

Conform legii organice 7/1980 privind libertatea religioasă, Statul poate încheia acorduri de colaborare - prevedând, inter alia, exonerări fiscale - cu Bisericile, în funcție de numărul credincioșilor lor, poziția lor în societatea spaniolă și credințele majoritare ale acesteia.

2.

Legea nr. 33/1987 din 23 decembrie 1987 privind bugetul Statului pentru 1988

Dispozițiile adiționale 5

«

1.

În executarea dispozițiilor prevăzute la articolul II al acordului încheiat între Statul spaniol și Sfântul Scaun din 3 ianuarie 1979 privind chestiunile economice (...), începând cu 1988, un procent din venituri din impozitul pe venitul persoanelor fizice va fi destinat în scopuri religioase sau alte scopuri de interes social.

(...)

a)

colaborării sale la sprijinul economic al Bisericii catolice, sau

b)

altor scopuri determinate la alineatul 1 al acestei dispozații.

În cazul în care persoana nu și-a manifestat explicit voința într-un sens sau altul, se va considera că a optat pentru scopurile alineatului b).

»

3.

Legea din 10 noiembrie 1992 stabilind un acord de cooperare a Statului cu Federația Bisericilor evanghelice din Spania («

FEREDE »)

Legea din 10 noiembrie 1992, publicată în jurnal oficial al Statului la 12

noiembrie 1992, reglementează următoarele aspecte

:

- statutul ministrilor cultului evanghelic

;

- protecția juridică a locurilor de cult

;

- recunoașterea pe plan civil a căsătoriilor celebrate conform ritului evanghelic

;

- asistența religioasă în centrele sau instituțiile publice

;

- educația religioasă evanghelică în instituțiile școlare

;

- avantajele fiscale aplicabile anumitor bunuri și activități ale Bisericilor membre ale FEREDE.

În plus, conform dispozițiilor adiționale nr. 2 ale legii, acordul poate fi supus unei revizuiri totale sau parțiale la inițiativa uneia sau alteia din părți. Dispozițiile adiționale nr. 3 creează o comisie mixtă paritară cuprinde reprezentanți ai administrației Statului și ai FEREDE.

Conform informațiilor furnizate în februarie 2001 de directorul general al chestiunilor religioase al ministerului Justiției, la 15 aprilie 1999 a avut loc o ședință a comisiei mixte Stat-FEREDE. Examinând problema colaborării economice cu Statul referitor la anumite activități ale Bisericilor evanghelice, reprezentantul Statului a cerut FEREDE să-și expună poziția cu privire la sistemul alocării impozitelor. La această întrebare, secretarul executiv al FEREDE a răspuns «

că după ce au fost efectuate diferite consultări, opinia Bisericilor membre ale Federației nu era omogenă, în felul că nu exista încă o poziție definitivă

; aceasta ar fi formulată în funcție de conținut în cadrul unei negocieri

». În consecință, acordul din 1992 nu a suferit nici o schimbare și, până în prezent, FEREDE nu a solicitat revizuirea acordului în chestiune.

PLÂNGERE

Reclamanții invocă că, în cadrul declarației lor de venituri, ei nu pot, ca membri ai Bisericii evanghelice baptiste și la fel ca spaniolii de religie catolică, aloca direct o parte din impozitul lor pe venituri pentru sprijinul economic al Bisericii lor. Ei consideră că această diferență de tratament constituie o discriminare contrară articolelor 14 și 9 § 1 ale Convenției.

PRIVIND DREPTUL

Invocând articolele 14 și 9 § 1 ale Convenției, reclamanții se plâng că, în cadrul declarației lor de venituri, ei nu pot, ca membri ai Bisericii evanghelice baptiste și la fel ca spaniolii de religie catolică, aloca direct o parte din impozitul lor pe venituri pentru sprijinul economic al Bisericii lor.

Aceste dispozații se citesc după cum urmează:

art. 14

«

Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în prezenta Convenție trebuie asigurată fără nicio discriminare, în special pe motiv de (...) religie (...).

»

art. 9

«

1.

Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, conștiință și religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cult, învățătură, practici și săvârșire de riri.

2.

Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate fi supusă altor restricții decât cele prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranța publică, protecția ordinii, sănătății sau moralei publice, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora.

»

Guvernul precizează de la bun început că imposibilitatea invocată de reclamantul de a aloca direct o parte din impozitul lor pe venituri pentru sprijinul economic al Bisericii lor nu decurge din nicio lege ci pur și simplu din faptul că nici Biserica evanghelică baptistă din Valencia nici FEREDE nu au solicitat până acum să beneficieze de un astfel de sistem de finanțare.

Guvernul subliniază că, în conformitate cu articolele 16 și 14

din Constituție, articolele 9 și 14 ale Convenției și cu legea din 5 iulie 1980 privind libertatea religioasă, fiecare persoană se bucură în Spania de dreptul la libertate de religie și de dreptul de a nu fi supusă nicio discriminare în exercitarea acestui drept. În plus, și conform acordului de cooperare încheiat între Stat și FEREDE, obiectul legii din 10 noiembrie 1992, credincioșii Bisericilor evanghelice au fost recunoscuți și alte drepturi.

Guvernul precizează că reclamanții, ca indivizi, pot efectua donații către propria Biserica sau către orice altă Biserică, donații care pot face subiectul deducerii din impozite. Cât privește finanțarea publică a unei Biserici, Guvernul subliniază că această chestiune depinde în principal de poziția luată de Biserica ca grup religios. La acest aspect, Guvernul observă că Spania a încheiat cu Biserica catolică acorduri economice în 1979. Or, este în aplicarea acestor acorduri că în 1987 a fost creată posibilitatea unei alocare fiscale acestei Biserici, prin alocarea specială a unui procent din impozitul pe venituri. În cazul de față, Guvernul constată, cu toate acestea, că

reclamanții nu au acționat ca reprezentanți ai unei Biserici, ci doar ca membri ai Bisericii evanghelice baptiste din Valencia, în care primul reclamantul este diaconus de muzică. Deci, nici Biserica evanghelică din Valencia nici FEREDE nu au solicitat până acum să beneficieze de posibilitatea de a primi alocarea fiscală din Stat. La acest aspect, Guvernul observă că Bisericile evanghelice sunt grupate în FEREDE care le reprezintă în cadrul comisiei mixte paritare cu Statul. Or, după cum reiese din comunicarea directorului general al chestiunilor religioase al ministerului Justiției, în ședința din 15 aprilie 1999, reprezentantul FEREDE nu a dorit să prezinte o cerere cu scopul de a putea beneficia de alocarea fiscală prin alocarea specială a unei părți din impozitul pe venituri.

În concluzie, Guvernul consideră că cererea este în mod evident lipsită de temei.

Reclamanții contestă teza Guvernului și expun că ei nu doresc o finanțare publică a Bisericii lor nici un acord cu Bisericile protestante. În schimb, ei refuză ca asupra lor să li se aplice obligatoriu acordul încheiat între Statul spaniol și Sfântul Scaun din 3

ianuarie 1979 cu privire la

chestiunile economice. Ceea ce ei pretind, este dreptul personal de a putea, ca și catolicii, dispune de propriul lor patrimoniu pentru a aloca o parte din impozit pentru Biserica lor. Or, pentru a face acest lucru, ei consideră că un acord între Stat și Bisericile protestante nu este necesar.

Conform Curții, întrebarea care se pune în cazul de față este aceea dacă reclamanții sunt victime ale unui tratament care constituie o discriminare contrară Convenției sub aspectul articolului 9 § 1 al acesteia combinat cu art. 14.

Curtea reamintește că art. 14 nu interzice orice deosebire de tratament în exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute, egalitatea de tratament fiind încălcată doar dacă deosebirea lipsește de justificare obiectivă și rezonabilă, adică în absența unui scop legitim și a unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele întrebuințate și scopul urmărit (v. hotărârile din 9 februarie 1967 în «cazul lingvistic belgian», seria A nr. 5 § 38, și Darby c. Suedia din 24 septembrie 1990, seria A nr. 187, p. 12, §

31).

Curtea reamintește că, prin art. 1 al Protocolului nr. 1, sistemul Convenției recunoaște în mod explicit Statului puterea de a percepe impozite (v. nr. 10358/83, dec.

15.12.83, D.R. 37 pp. 142, 153). În plus, libertatea de religie nu implică nicidecum că Bisericile sau credincioșii lor trebuie să se bucure de un statut fiscal diferit de cel al altor contribuabili. Fiind spus aceasta, încheierea de acorduri între un Stat și o anumită Biserică care prevăd un statut fiscal specific în favoarea acesteia nu se opune, în principiu, cerințelor decurgând din articolele 9 și 14 ale Convenției cu condiția ca diferența de tratament să se bazeze pe o justificare obiectivă și rezonabilă și că este posibil să se încheie acorduri similare cu alte Biserici care și-ar exprima dorința. Pe acest punct, Curtea observă că legea 7/1980 privind libertatea religioasă autorizează încheierea de acorduri între Stat și diferitele Biserici sau asociații religioase în funcție de numărul credincioșilor lor și credințele majoritare ale societății spaniole. În cadrul acestei legi, Statul și FEREDE au încheiat un acord de cooperare care s-a concretizat în legea din 10 noiembrie 1992. Acest acord acoperă diverse aspecte legate de exercitarea și protecția juridică a cultului evanghelic în Spania. La acest aspect, Curtea observă că acest acord este un acord deschis deoarece

dispozițiile adiționale nr. 2 ale legii prevăd posibilitatea revizuirii acestuia la inițiativa uneia sau alteia din părți. Or, trebuie să constatăm că nici Biserica căreia îi aparțin reclamanții nici FEREDE nu au dorit să încheie un

acord cu Statul spaniol referitor la alocarea Bisericii lor a unei părți din impozitul pe venituri.

Privind tratamentul fiscal specific dont se bucură Biserica catolică în Spania, Curtea observă că este conținut în dispozițiile adiționale 5 ale legii din 23 decembrie 1987 privind bugetul Statului pentru 1988 și decurge din

acordurile încheiate la 3 ianuarie 1979 între Spania și Sfântul Scaun, care impun celor două părți obligații reciproce: de exemplu, Biserica catolică se angajează să pună în slujba societății patrimoniul istoric, artistic și documentar (acord referitor la învățământ și chestiuni culturale, articolul XV). Pe de altă parte, locurile de cult ale acesteia beneficiază de exonerare fiscală (acord referitor la chestiuni economice, articolul IV). Curtea constată că reclamanții nu contestă, ca atare, compatibilitatea cu Convenția a posibilității legale de care se bucură credincioșii Bisericii catolice de a putea aloca, dacă doresc, un procent din impozitul lor pe venituri pentru finanțarea Bisericii lor. Ceea ce ei invocă, este imposibilitatea de a acționa în mod similar în favoarea Bisericii lor fără a trebui mai întâi să încheie un acord cu Statul spaniol. Curtea consideră totuși că obligația impusă unei Biserici de a încheie un acord cu Statul pentru a putea beneficia de restituirea unei părți din impozitul pe venituri colectat de Stat nu apare ca o cerință lipsită de temei nici disproporționată. În plus, ținând seama de marja de apreciere care trebuie lăsată fiecărui Stat (hotărârea Manoussakis și alții c. Grecia din 29 septembrie 1996,

Recueil

1996-IV, p.

1364, § 44), în special în ceea ce privește stabilirea relațiilor delicate dintre Stat și religii, o asemenea obligație nu poate constitui o ingerință discriminatorie în dreptul reclamanților la libertate de religie (hotărârea

Cha'are Shalom Ve Tsedek c. Franța

[MC], nr. 27417/95 §

84, CEDH 2000-VII). Într-adevăr, o asemenea marjă de apreciere este cu atât mai justificată cu cât nu există la nivel european un standard comun în materie de finanțare a bisericilor sau culturilor

; aceste probleme fiind strâns legate de istoria și tradițiile fiecărei țări. În plus, Curtea constată că legislația fiscală spaniolă nu constrânge nicidecum o persoană să verseze o parte din impozitele sale Bisericii catolice. Într-adevăr, fiecare contribuabil poate aloca procentul din impozitele sale fixat de legea bugetară în scopuri de interes social sau general. Pe lângă aceasta, Curtea observă că, conform Guvernului, legislația spaniolă în vigoare permite oricărei persoane să efectueze, în calitate personală, donații către Biserica din alegerea sa în condiții fiscale favorabile.

Ținând seama de ceea ce precede, Curtea consideră că plângerea reclamanților trebuie respinsă ca fiind în mod evident lipsită de temei în sensul articolului 35 § 3 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Grefier

Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 53072/99

présentée par José ALUJER FERNANDEZ et Rosa CABALLERO GARCIA

contre l’Espagne

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 14 juin 2001 en une chambre composée de

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Caflisch

,

J.

Makarczyk

,

I.

Cabral Barreto

,

M

me

N.

Vajić

,

M.

M.

Pellonpää

,

juges

,

et

de

M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 24 novembre 1999 et enregistrée le 30 novembre 1999,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants sont des ressortissants espagnols, nés respectivement en 1948 et 1949 et résidant à Albalat dels Sorells (Valence). Ils sont représentés devant la Cour par M

e

Miguel Ramón Mancebo Monge, avocat au barreau de Valence.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les requérants pratiquent la religion protestante et sont membres de l’Eglise évangélique baptiste de Valence. Inscrite au registre officiel des institutions religieuses du ministère de la Justice, elle est membre de la Fédération des Eglises évangéliques d’Espagne (FEREDE).

Dans le cadre de leurs déclarations de revenus pour 1988, les requérants avaient le choix de destiner une partie de leur impôt soit au soutien économique de l’Eglise catholique, soit à d’autres fins d’intérêt social.

N’ayant pas la possibilité légale de destiner cette partie de leur impôt au soutien économique de leur Eglise, les requérants, utilisant la voie prévue par la loi 62/1978 sur la protection juridictionnelle des droits fondamentaux de la personne, présentèrent un recours contentieux-administratif auprès du Tribunal supérieur de justice de Valence contre la loi sur l’impôt sur les revenus pour 1988 en invoquant les articles 14 (principe d’égalité) et 16 (droit à la liberté de conscience et de religion) de la Constitution. Dans leur recours, les requérants demandaient au tribunal d’annuler le système de déclaration d’impôt sur les revenus pour 1988 dans la mesure où il ne leur permettait pas d’exercer un droit dont jouissaient les Espagnols de confession catholique.

Par un jugement du 22 avril 1990, le Tribunal supérieur de justice de Valence rejeta le recours, notamment aux motifs suivants

:

«

Trois

: La question à résoudre dans le présent recours revient en définitive à décider si la différence de traitement quant à la fiscalité, à laquelle il est fait référence, suppose ou non une discrimination injustifiée et prohibée par la Constitution, ce qui entraînerait

la nullité des actes attaqués. (...)

Quatre

: Ainsi que le Tribunal constitutionnel l’a déclaré à de nombreuses reprises, pour qu’une discrimination contraire au principe d’égalité puisse être appréciée,

il est nécessaire que, dans des cas normatifs identiques en substance, ait lieu une différence de traitement légal dépourvue d’une justification objective et raisonnable par manque d’un fondement rationnel (...).

Cinq

: Dans le présent cas, on ne relève pas de violation du principe d’égalité dès lors que, conformément à l’article 133.3 de la Constitution, tout avantage fiscal touchant aux impôts de l’Etat devra être déterminé en vertu d’une loi. Or, dans le cas d’espèce, l’article 7°.2 de la loi organique 7/1980, du 5

juillet, sur la liberté religieuse mettant en œuvre ledit article 16 de la Constitution espagnole subordonne la reconnaissance légale d’avantages fiscaux prévus par l’ordonnancement juridique général en faveur des institutions sans fins lucratives et autres institutions de caractère charitable à la souscription d’accords ou de conventions qui devront respecter le principe d’égalité mais devront aussi, en vertu de l’alinéa 1 du même article, tenir compte des croyances religieuses en vigueur dans la société espagnole, ce qui est conforme au contenu de l’article 16.3 de la Constitution.

Cependant, il n’existe pas en fait d’égalité entre l’Eglise catholique, titulaire d’une Convention en vigueur au sein de l’Etat espagnol, comptant le plus grand nombre de fidèles pratiquants et ayant à sa charge un large patrimoine historique et culturel, et l’Eglise évangélique baptiste, en l’absence d’une convention ou d’un accord de coopération avec l’Etat espagnol et de l’autre condition.

Naturellement, cela ne signifie en aucun cas que cette Chambre puisse douter de la constitutionnalité d’un éventuel accord établissant la possibilité exposée par les demandeurs et, même s’il n’incombe pas à cette Chambre de juger des questions pour lesquelles le législateur est souverain, il est évident que cette possibilité serait plus conforme au principe de liberté religieuse et d’égalité. (...)

Six

: Quant à la supposée violation du droit à ne pas déclarer sa propre croyance religieuse, il est évident qu’une telle violation n’a pas eu lieu en l’espèce puisqu’aucune déclaration n’a été faite dans l’acte attaqué. En outre, l’impôt destiné à la religion catholique, qui en tout état de cause n’affecterait que les catholiques, ne méconnaît pas plus le droit en question dans la mesure où, à l’instar de tout droit fondamental, il a ses limites. Or, en l’espèce, la déclaration de prédétermination de la dépense est justifiée et raisonnable (...). D’autre part, le fait d’opter pour ce choix n’implique pas nécessairement que la personne professe ladite religion car on ne peut écarter qu’il ait opté pour cette finalité pour d’autres motifs comme, par exemple, (...) l’exercice d’une activité sociale adéquate.

»

Contre ce jugement, les requérants interjetèrent appel devant le Tribunal suprême qui, par une décision du 26 mars 1992, déclara le recours irrecevable. Contre cette décision, les requérants formèrent un recours d’

amparo

devant le Tribunal constitutionnel. Par un arrêt du 20 juin 1994, la haute juridiction enjoignit le Tribunal suprême à déclarer l’appel recevable et à statuer sur le fond. Par un arrêt du 20 octobre 1997, le Tribunal suprême, examinant l’appel, le rejeta au fond et confirma le jugement entrepris.

Invoquant les articles 14, 16 et 24 de la Constitution, les requérants formèrent un recours d’

amparo

devant le Tribunal constitutionnel. Par une décision du 13 mai 1999, le Tribunal constitutionnel rejeta le recours pour les motifs suivants

:

«

Dans le présent cas, aucune violation

des droits constitutionnels à l’égalité devant la loi sans aucune discrimination fondée sur la religion (article 14 de la Constitution espagnole), à ne pas être obligé de déclarer sa religion ou croyance (article 16.2 de la Constitution) et à la protection juridictionnelle effective (article 24.1 de la Constitution) (...) ne s’est produite.

En effet, ne pas remplir la rubrique de la déclaration sur les revenus correspondant au pourcentage légal déterminé pour l’assignation fiscale à des fins religieuses ou autres d’intérêt social en l’absence d’une alternative permettant la possibilité d’effectuer une assignation semblable à leur propre Eglise, n’implique aucune violation, même indirecte, de la garantie constitutionnelle du droit à ne pas déclarer sa propre religion ou croyance (article 16.2 de la Constitution).

Par ailleurs, on ne saurait relever aucune discrimination fondée sur la religion violant le droit à l’égalité devant la loi (article 14 de la Constitution), dès lors que la prévision de cette voie spécifique de soutien économique de l’Eglise catholique dans la disposition additionnelle 5.4 de la loi 33/1987 ne manque pas de fondement rationnel et objectif (...). Le principe du caractère non confessionnel de l’Etat est complété par l’article 16.3 de la Constitution contenant un mandat à l’attention des pouvoirs publics pour que, prenant en compte les croyances religieuses de la société espagnole, soient établies «

les relations appropriées de coopération avec l’Eglise catholique et les autres confessions

». C’est dans ce cadre institutionnel que s’insèrent les différents accords de coopération. Et parmi eux (...) celui sur les questions économiques souscrit avec le Saint-Siège, moyennant lequel l’Etat s’engage à collaborer au soutien économique de l’Eglise catholique. Ainsi, en l’absence d’un engagement semblable avec d’autres confessions, le terme de comparaison proposé n’est pas adéquat dès lors que la différence de traitement articulée par le législateur n’est pas arbitraire ni ne manque de justification. Par ailleurs, l’article 16.3 de la Constitution ne donne pas un droit fondamental directement exigible aux pouvoirs publics les obligeant à mettre en place les voies indiquées en vue de réaliser le prétendu droit de pouvoir affecter un pourcentage de son impôt au soutien de sa propre Eglise, et la voie constitutionnelle de l’

amparo

ne constitue pas la voie indiquée pour mettre en doute la constitutionnalité des (prétendues insuffisances) de la loi.

Enfin, les jugements contestés fournissent une réponse raisonnée et juridiquement fondée aux questions soulevées par les requérants (...)

».

B.

Le droit interne pertinent

1.

Constitution

Article 14

«

Les Espagnols sont égaux devant la loi. Ils ne peuvent faire l’objet d’aucune discrimination pour des raisons de naissance, de race, de sexe, de religion, d’opinion ou pour n’importe quelle autre condition ou circonstance personnelle ou sociale

».

Article 16

«

»

Aux termes de la loi organique 7/1980 sur la liberté religieuse, l’Etat peut conclure des accords de collaboration - prévoyant, entre autres, des exonérations fiscales - avec des Eglises, et ce en fonction du nombre de leurs fidèles, leur implantation dans la société espagnole et les croyances majoritaires de celle-ci.

2.

Loi n° 33/1987 du 23 décembre 1987 sur le budget de l’Etat pour 1988

Disposition additionnelle 5

«

1.

En exécution de la disposition prévue à l’article II de l’accord souscrit entre l’Etat espagnol et le Saint-Siège du 3 janvier 1979 sur les affaires économiques (...), à partir de 1988, un pourcentage du produit de l’impôt sur le revenu des personnes physiques sera destiné à des fins religieuses ou autres fins d’intérêt social.

(...)

:

a)

à sa collaboration au soutien économique de l’Eglise catholique, ou

b)

à d’autres fins déterminées à l’alinéa 1 de cette disposition.

Au cas où la personne n’aura pas manifesté expressément sa volonté dans un sens ou dans l’autre, on estimera qu’elle a opté pour les fins de l’alinéa b).

»

3.

Loi du 10 novembre 1992 établissant un accord de coopération de l’Etat avec la Fédération des Eglises évangéliques d’Espagne («

FEREDE »)

La loi du 10 novembre 1992, publiée au journal officiel de l’Etat le 12

novembre 1992, régit les questions suivantes

:

- le statut des ministres du culte évangélique

;

- la protection juridique des lieux de culte

;

- la reconnaissance sur le plan civil des mariages célébrés selon le rite évangélique

;

- l’assistance religieuse dans les centres ou établissements publics

;

- l’enseignement religieux évangélique dans les centres scolaires

;

- les avantages fiscaux applicables à certains biens et activités des Eglises membres de la FEREDE.

Par ailleurs, d’après la disposition additionnelle n° 2 de la loi, l’accord pourra faire l’objet d’une révision totale ou partielle à l’initiative de l’une ou l’autre des parties. La disposition additionnelle n° 3 crée une commission mixte paritaire comprenant des représentants de l’administration de l’Etat et de la FEREDE.

Selon les informations fournies en février 2001 par le directeur général des affaires religieuses du ministère de la Justice, le 15 avril 1999 eut lieu une réunion de la commission mixte Etat-FEREDE. Examinant le problème de la collaboration économique avec l’Etat relative à certaines activités des Eglises évangéliques, le représentant de l’Etat demanda à la FEREDE de faire connaître sa position sur le système de l’affectation d’impôt. A cette question, le secrétaire exécutif de la FEREDE répondit «

qu’après avoir effectué diverses consultations, l’opinion des Eglises membres de la Fédération n’était pas homogène, de sorte qu’il n’existait pas encore de position définitive

; celle-ci serait formulée en fonction du contenu dans le cadre d’une négociation

». En conséquence, l’accord de 1992 n’a fait l’objet d’aucun changement et, à ce jour, la FEREDE n’a pas demandé la révision de l’accord en question.

GRIEF

Les requérants font valoir que, dans le cadre de leur déclaration de revenus, ils ne peuvent, en tant que membres de l’Eglise évangélique baptiste et à l’instar des Espagnols de religion catholique, affecter directement une partie de leur impôt sur le revenu au soutien économique de leur Eglise. Ils estiment que cette différence de traitement constitue une discrimination contraire aux articles 14 et 9 § 1 de la Convention.

EN DROIT

Invoquant les articles 14 et 9 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent que, dans le cadre de leur déclaration de revenus, ils ne peuvent, en tant que membres de l’Eglise évangélique baptiste et à l’instar des Espagnols de religion catholique, affecter directement une partie de leur impôt sur le revenu au soutien économique de leur Eglise.

Ces dispositions se lisent comme suit :

Article 14

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la présente Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur (...) la religion (...).

»

Article 9

«

1.

Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion ; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l’enseignement, les pratiques et l’accomplissement des rites.

2.

La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l’ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Le Gouvernement précise d’emblée que l’impossibilité alléguée par les requérants d’affecter directement une partie de leur impôt sur le revenu au soutien économique de leur Eglise ne découle d’aucune loi mais simplement du fait que ni l’Eglise évangélique baptiste de Valence ni la FEREDE n’ont à ce jour demandé à bénéficier d’un tel système de financement.

Le Gouvernement souligne que, conformément aux articles 16 et 14

de la Constitution, aux articles 9 et 14 de la Convention et à la loi du 5 juillet 1980 sur la liberté de religieuse, toute personne jouit en Espagne du droit à la liberté de religion et de celui de ne faire l’objet d’aucune discrimination dans l’exercice de ce droit. En outre, et selon l’accord de coopération souscrit entre l’Etat et la FEREDE, objet de la loi du 10 novembre 1992, les fidèles des Eglises évangéliques se sont vu reconnaître d’autres droits.

Le Gouvernement précise que les requérants, en tant qu’individus, peuvent effectuer des dons à leur Eglise ou à toute autre Eglise, dons qui peuvent faire l’objet de réductions d’impôt. Quant au financement public d’une Eglise, le Gouvernement souligne que cette question relève au premier chef de la position prise par l’Eglise en tant que groupe religieux. A cet égard, le Gouvernement fait observer que l’Espagne a souscrit avec l’Eglise catholique des accords économiques en 1979. Or, c’est en application de ces accords qu’en 1987 a été créée la possibilité d’une assignation fiscale à cette Eglise, par le biais de l’affectation spéciale d’un pourcentage de l’impôt sur le revenu. Dans le cas d’espèce, le Gouvernement constate, toutefois, que

les requérants n’ont pas agi en tant que représentants d’une Eglise, mais uniquement en tant que membres de l’Eglise évangélique baptiste de Valence, dans laquelle le premier requérant est diacre de musique. Ainsi, ni l’Eglise évangélique de Valence ni la FEREDE n’ont demandé jusqu’ici à bénéficier de la possibilité de recevoir l’assignation fiscale de l’Etat. A cet égard, le Gouvernement note que les Eglises évangéliques sont regroupées au sein de la FEREDE qui les représente dans le cadre de la commission mixte paritaire avec l’Etat. Or, ainsi qu’il ressort de la communication du directeur général des affaires religieuses du ministère de la Justice, lors de la réunion du 15 avril 1999, le représentant de la FEREDE n’a pas souhaité présenter une demande tendant à pouvoir bénéficier de l’assignation fiscale au moyen d’une affectation spéciale d’une partie de l’impôt sur le revenu.

En conclusion, le Gouvernement estime que la requête est manifestement dépourvue de fondement.

Les requérants contestent la thèse du Gouvernement et exposent qu’ils ne souhaitent pas un financement public de leur Eglise ni un accord avec les Eglises protestantes. En revanche, ils refusent que leur soit obligatoirement appliqué l’accord souscrit entre l’Etat espagnol et le Saint-Siège du 3

janvier 1979 sur

les affaires économiques. Ce qu’ils exigent, c’est le droit personnel de pouvoir, comme les catholiques, disposer de leur patrimoine afin d’en affecter une partie de l’impôt à leur Eglise. Or, pour ce faire, ils estiment qu’un accord entre l’Etat et les Eglises protestantes n’est pas nécessaire.

Selon la Cour, la question qui se pose dans le cas d’espèce est celle de savoir si les requérants sont victimes d’un traitement qui constitue une discrimination contraire à la Convention sous l’angle de l’article 9 § 1 de celle-ci combiné avec l’article 14.

La Cour rappelle que l’article 14 n’interdit pas toute distinction de traitement dans l’exercice des droits et libertés reconnus, l’égalité de traitement n’étant violée que si la distinction manque de justification objective et raisonnable, c’est-à-dire en l’absence d’un but légitime et d’un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (cf. arrêts du 9 février 1967 en « l’affaire linguistique belge », série A n° 5 § 38, et Darby c. Suède du 24 septembre 1990, série A n° 187, p. 12, §

31).

La Cour rappelle que, par l’article 1 du Protocole n° 1, le système de la Convention reconnaît expressément à l’Etat le pouvoir de lever l’impôt (cf. n° 10358/83, déc.

15.12.83, D.R. 37 pp. 142, 153). En outre, la liberté de religion n’implique nullement que les Eglises ou leurs fidèles doivent se voir accorder un statut fiscal différent de celui des autres contribuables. Cela étant, la conclusion d’accords entre un Etat et une Eglise donnée prévoyant un statut fiscal spécifique en sa faveur ne s’oppose pas, en principe, aux exigences découlant des articles 9 et 14 de la Convention dès lors que la différence de traitement s’appuie sur une justification objective et raisonnable et qu’il est possible de conclure des accords similaires avec d’autres Eglises qui en exprimeraient le souhait. Sur ce point, la Cour note que la loi 7/1980 sur la liberté religieuse autorise la conclusion d’accords entre l’Etat et les différentes Eglises ou associations religieuses en fonction du nombre de leurs fidèles et des croyances majoritaires de la société espagnole. Dans le cadre de cette loi, l’Etat et la FEREDE ont conclu un accord de coopération qui s’est concrétisé dans la loi du 10 novembre 1992. Cet accord couvre divers aspects liés à l’exercice et à la protection juridique du culte évangélique en Espagne. A cet égard, la Cour observe que cet accord est un accord ouvert puisque la

disposition additionnelle n° 2 de la loi prévoit la possibilité de le réviser à l’initiative de l’une ou l’autre des parties. Or, force est de constater que ni l’Eglise à laquelle appartiennent les requérants ni la FEREDE n’ont souhaité souscrire un

accord avec l’Etat espagnol concernant l’assignation à leur Eglise d’une partie de l’impôt sur le revenu.

S’agissant du traitement fiscal spécifique dont bénéficie l’Eglise catholique en Espagne, la Cour observe qu’il est contenu dans la disposition additionnelle 5 de la loi du 23 décembre 1987 sur le budget de l’Etat pour 1988 et découle des

accords conclus le 3 janvier 1979 entre l’Espagne et le Saint-Siège, qui mettent à la charge des deux parties des obligations réciproques : ainsi, par exemple, l’Eglise catholique s’engage à mettre au service de la société son patrimoine historique, artistique et documentaire (accord relatif à l’enseignement et aux affaires culturelles, article XV). D’un autre côté, ses locaux de culte bénéficient d’une exonération fiscale (accord relatif aux affaires économiques, article IV). La Cour constate que les requérants ne contestent pas, en tant que telle, la compatibilité avec la Convention de la possibilité légale dont disposent les fidèles de l’Eglise catholique de pouvoir affecter, s’ils le souhaitent, un pourcentage de leur impôt sur le revenu au financement de leur Eglise. Ce dont ils se plaignent, c’est de ne pas pouvoir agir de même en faveur de leur Eglise sans devoir conclure auparavant un accord avec l’Etat espagnol. La Cour estime toutefois que l’obligation faite à une Eglise de conclure un accord avec l’Etat afin de pouvoir bénéficier de la rétrocession d’une partie de l’impôt sur le revenu recouvré par l’Etat n’apparaît pas comme étant une exigence dénuée de fondement ni disproportionnée. En outre, eu égard à la marge d’appréciation qu’il faut laisser à chaque Etat (arrêt Manoussakis et autres c. Grèce du 29 septembre 1996,

Recueil

1996-IV, p.

1364, § 44), notamment pour ce qui est de l’établissement des délicats rapports entre l’Etat et les religions, un telle obligation ne saurait constituer une ingérence discriminatoire dans le droit à la liberté de religion des requérants (arrêt

Cha’are Shalom Ve Tsedek c. France

[GC], n° 27417/95 §

84, CEDH 2000-VII). En effet, une telle marge d’appréciation est d’autant plus justifiée qu’il n’existe pas au niveau européen un standard commun en matière de financement des églises ou cultes

; ces questions étant étroitement liées à l’histoire et aux traditions de chaque pays. En outre, la Cour constate que la législation fiscale espagnole ne contraint nullement une personne à verser une partie de ses impôts à l’Eglise catholique. En effet, chaque contribuable peut destiner le pourcentage de ses impôts fixé par la loi budgétaire à des fins d’intérêt social ou général. Au demeurant, la Cour note que, selon le Gouvernement, la législation espagnole en vigueur permet à toute personne d’effectuer, à titre personnel, des dons à l’Église de son choix dans des conditions fiscales avantageuses.

Eu égard à ce qui précède, la Cour estime que le grief des requérants doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président