Sejdovic și alții împotriva Italiei

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 58487/00 prezentate de Bajram SEJDOVIC și de alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 14 iunie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele A.B. Baka Bonello Lorenzen Tsatsa-Nikolovska domnii Kovler Zagrebelsky, judecătorii M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 16 iunie 2000 și înregistrată la 27 iunie 2000, după ce a deliberat, decizia următoare este DE FAPT Primii doi reclamanți, Bajram și Darinka Sejdovic, sunt un cuplu căsătorit. A treia reclamantă, Rosita Sejdovic, este fiica lor. Ei sunt resortisanți ai lai ex-Yugoslavia de origine țigană, născuți în 1935, 1938 și, respectiv, 1970 și rezidenți la Roma.

Ei sunt reprezentați în fața Curții de către N. Paoletti, avocat în baroul Romei. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, se pot rezuma după cum urmează. Reclamanții au ajuns în Italia în 1992, fugind de conflictul din fosta Iugoslavie. Ei și-au dat seama la Roma, într-un lagăr de nomazi numit Casilino 700. Sunt toți trei cu un permis de ședere. Cererea este legată de evenimentele care au avut loc în noaptea de 3 martie La această dată, Fatima Sejdovic, fiica și sora reclamanților, a fost trimisă înapoi la Sarajevo împreună cu soțul și cei doi copii ai săi, aflați în situație neregulamentară. Fatima Sejdovic, născută în 1975, a înaintat în fața Curții cererea nr. 57575/00 de a se plânge, sub diferite aspecte, de expulzarea și de expulzarea sa de pe teritoriul italian.

GRIEF Reclamanții se plâng că, în afara teritoriului fiicei lor Fatima, al soțului și al celor doi copii ai săi constituie o încălcare nejustificată a vieții lor de familie, având în vedere că, în conformitate cu Legea privind imigrația, interdicția teritoriului care i-a lovit pe aceștia are în mod normal o durată de cinci ani. Acestea susțin încălcarea articolului 8 din convenție, precum și a articolelor 17 și 23 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice și a articolului 16 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Reclamanții susțin că trimiterea în țara lor de origine a Fatima Sejdovic, a soțului și a copiilor săi aduce atingere vieții lor de familie. Ei au încălcat art. 8 din convenție, precum și articolele 17 și 23 din Pactul internațional privind dreptul civil și politic și art. 16 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Curtea reamintește că numai aceasta are ca sarcină în conformitate cu art. 19 din Convenție, d … Curtea consideră că această parte a cererii trebuie examinată numai sub aspectul articolului 8 din Convenție, conform căruia orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului său și a corespondenței sale. O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea, sau să protejeze drepturile și libertățile da . Curtea constată că este vorba în speță de un litigiu care se referă nu numai la viața de familie, ci și la imigrație.

Or, domeniul de aplicare a obligației, pentru un stat, de a reține pe teritoriul său persoanele apropiate imigranților depinde de situația celor interesați și de interesul general. Potrivit unui principiu de drept internațional bine stabilit, statele au dreptul, fără a aduce atingere angajamentelor care decurg din tratate, de a controla intrarea persoanelor care nu intră pe teritoriul lor (a se vedea în special Hotărârea Abdulaziz, Cabales și Balkandali c. Regatul Unit din 28 mai 1985, seria A nr. 94, p. 33-34, § 67. În plus, în materie de imigrare, art. 8 nu poate fi înțeles ca conținând o obligație generală de a respecta alegerea, de către cupluri căsătorite, a reședinței lor comune și de a permite reîntregirea familiei pe teritoriul său.

Pentru a stabili amploarea obligațiilor statului, trebuie să se examineze diferitele elemente ale situației (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Abdulaziz, Cabales și Balkandali, citată anterior, p. 34, § 68, și Hotărârea Cruz Varas și alții c. Suedia din 20 martie 1991, seria A nr. 201, p. 32, § 88). În speță, Curtea trebuie să stabilească în ce măsură expulzarea Fatima Sejdovic, a soțului și a celor doi copii ai săi a adus prejudicii vieții de familie a reclamanților și în ce măsură întoarcerea acestora în Italia constituie singura modalitate pentru reclamanții de a dezvolta o viață de familie cu aceștia. Curtea constată, în primul rând, că reclamanții au un permis de ședere în timp ce Fatima Sejdovic și soțul ei se aflau în Italia într-o situație neregulamentară și, prin urmare, nu aveau un drept de reședință, fapt pe care îl cunoșteau pe deplin.

Curtea constată apoi că măsura de expulzare în litigiu a lovit două persoane majore și că acestea au fost îndepărtate împreună cu copiii lor minori: acest lucru a păstrat unitatea familiei. În ceea ce privește legăturile familiale ale reclamanților cu rudele lor returnate în Bosnia și Herțegovina, Curtea ia în considerare faptul că Fatima Sejdovic este majoră și-a întemeiat propria familie. În plus, Curtea consideră că reclamanții pot călători în străinătate pentru a-și vizita rudele și pentru a menține contactele până în momentul în care interdicția teritoriului care îi afectează pe aceștia din urmă a expirat. Având în vedere aceste împrejurări, Curtea consideră că … Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.

Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 58487/00 présentée par Bajram SEJDOVIC et autres contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 14 juin 2001 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis , président , A.B. Baka , G. Bonello P. Lorenzen , M me M. Tsatsa-Nikolovska , MM. A. Kovler , V. Zagrebelsky, juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 16 juin 2000 et enregistrée le 27 juin 2000, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les deux premiers requérants, Bajram et Darinka Sejdovic, sont un couple marié. La troisième requérante, Rosita Sejdovic, est leur fille. Ils sont des ressortissants de l’ex-Yougoslavie d’origine tzigane, nés respectivement en 1935, 1938 et 1970 et résidant à Rome.

Ils sont représentés devant la Cour par M e N. Paoletti, avocat au barreau de Rome. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. Les requérants arrivèrent en Italie en 1992 fuyant le conflit en ex-Yougoslavie. Ils s’installèrent à Rome, dans un camp de nomades dénommé Casilino 700. Ils sont tous les trois munis d’un titre de séjour. La requête est liée aux événements qui se sont produits la nuit du 3 mars 2000 au camp Casilino 700. A cette date, Fatima Sejdovic, respectivement fille et sœur des requérants, a été renvoyée à Sarajevo avec son mari et ses deux enfants, puisqu’en situation irrégulière. Fatima Sejdovic, née en 1975, a introduit devant la Cour la requête n° 57575/00 pour se plaindre, sous différents aspects, de son expulsion et de son éloignement du territoire italien.

GRIEF Les requérants se plaignent que l’éloignement de leur fille Fatima, de son époux et de ses deux enfants constitue une atteinte injustifiée à leur vie familiale, compte tenu que, conformément à la loi sur l’immigration, l’interdiction du territoire qui a frappé ceux-ci a normalement une durée de cinq ans. Ils allèguent la violation de l’article 8 de la Convention ainsi que des articles 17 et 23 du Pacte international relatif aux droit civils et politiques et de l’article 16 de la Déclaration universelle des Droits de l’Homme. EN DROIT Les requérants soutiennent que le renvoi dans leur pays d’origine de Fatima Sejdovic, de son mari et de ses enfants porte atteinte à leur vie familiale. Ils invoquent l’article 8 de la Convention ainsi que des articles 17 et 23 du Pacte international relatif aux droit civils et politiques et de l’article 16 de la Déclaration universelle des Droits de l’Homme.

La Cour rappelle qu’elle a pour seule tâche conformément à l’article 19 de la Convention, d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les parties contractantes. Elle n’est pas compétente pour examiner une requête relative à l’application d’autres instruments juridiques internationaux ou des dispositions de droit national. La Cour estime que cette partie de la requête doit être examinée uniquement sous l’angle de l’article 8 du la Convention, aux termes duquel « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » La Cour constate qu’il s’agit en l’espèce d’un litige ayant trait non seulement à la vie familiale, mais aussi à l’immigration. Or, l’étendue de l’obligation, pour un Etat, d’admettre sur son territoire des proches d’immigrés dépend de la situation des intéressés et de l’intérêt général.

D’après un principe de droit international bien établi, les Etats ont le droit, sans préjudice des engagements découlant pour eux de traités, de contrôler l’entrée des non-nationaux sur leur sol (voir notamment l’arrêt Abdulaziz, Cabales et Balkandali c. Royaume-Uni du 28 mai 1985, série A n° 94, pp. 33-34, § 67). De plus, en matière d’immigration, l’article 8 ne saurait s’interpréter comme comportant pour un Etat l’obligation générale de respecter le choix, par des couples mariés, de leur résidence commune et de permettre le regroupement familial sur son territoire.

Afin d’établir l’ampleur des obligations de l’Etat, il convient d’examiner les différents éléments de la situation (voir, mutatis mutandis , l’arrêt Abdulaziz, Cabales et Balkandali précité, p. 34, § 68, et l’arrêt Cruz Varas et autres c. Suède du 20 mars 1991, série A n° 201, p. 32, § 88). En l’espèce, il revient donc à la Cour de déterminer dans quelle mesure l’expulsion de Fatima Sejdovic, de son mari et de ses deux enfants a porté préjudice à la vie familiale des requérants et dans quelle mesure le retour en Italie de ceux-ci constitue le seul moyen pour les requérants de développer une vie familiale avec eux. La Cour constate en premier lieu que les requérants sont munis d’un titre de séjour alors que Fatima Sejdovic et son mari se trouvaient en Italie en situation irrégulière et ne disposaient donc pas d’un droit de résidence, ce dont ils avaient pleinement connaissance.

La Cour constate ensuite que la mesure d’expulsion litigieuse a frappé deux personnes majeures, et que ceux-ci ont été éloignés avec leurs enfants mineurs : cela a préservé l’unité du foyer familial. En ce qui concerne les liens familiaux des requérants avec leurs proches renvoyés en Bosnie-Herzégovine, la Cour prend en compte le fait que Fatima Sejdovic est majeure et qu’elle a fondé sa propre famille. En outre, la Cour estime que les requérants peuvent se rendre à l’étranger pour rendre visite à leurs proches et maintenir ainsi les contacts jusqu’au moment où l’interdiction du territoire frappant ces derniers aura expiré. A la lumière de ces circonstances, la Cour estime qu’aucun élément touchant au respect de la vie familiale l’emporte sur les considérations relatives au droit de l’Etat de faire respecter la législation sur l’immigration.

Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président