CtEDO 11.09.2003 AI

SEJDOVIC contre l'ITALIE

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
11.09.2003
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
SEJDOVIC contre l'ITALIE (CtEDO, 2003)
HUDOC · oficial

cererii nr. 56581/00

înaintate de Ismet SEJDOVIC

împotriva Italiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), întrunită pe 11 septembrie 2003 într-o cameră compusă din:

Dl. C.L. Rozakis, președinte,

Dl. P. Lorenzen,

Dl. G. Bonello,

Dna N. Vajić,

Dna S. Botoucharova,

Dl. V. Zagrebelsky,

Dna E. Steiner,

judecători,

și Dl. S. Nielsen,

grefier adjoint de secție,

Având în vedere cererea menționată mai sus, înaintată pe 22 martie 2000,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate în replica de reclamant,

După deliberare, dispune următoarea hotărâre:

Reclamantul, dl. Ismet Sejdovic, este un cetățean al foste Iugoslavii, născut în 1972 și rezident la Hamburg (Germania). Este reprezentat în fața Curții de dna Bartholdy, avocat la Hamburg. Guvernul pârât era reprezentat de agentul lui, dl. I.M. Braguglia, și de co-agentul lui, dl. F. Crisafulli.

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Pe 8 septembrie 1992, dl. S. a fost mortal rănit de un glonte în tabăra de țigani din Roma. Potrivit marturiilor inițiale culese de poliție, reclamantul era autorul material al crimei.

Pe 15 octombrie 1992, judecătorul de investigații preliminare din Roma a ordonat plasarea reclamantului în arest provizoriu. Cu toate acestea, această ordonanță nu a putut fi executată deoarece reclamantul devine de nelocalizat. Din acest motiv, autoritățile italiene au considerat că s-a sustras voluntar de la justiție și pe 14 noiembrie 1992 l-au declarat „în fugă" (latitante). Reclamantul a fost identificat drept M. Sejdovic (sau Sajdovic) Cloce (sau Kroce), probabil născut la Titograd pe 5 august 1972, fiul lui Sejdovic (sau Sajdovic) Jusuf și fratele lui Sejdovic (sau Sajdovic) Zaim (sau Zain).

Nu fiind posibil să se notifice reclamantului invitația de a numi un apărător al alegerii sale, autoritățile italiene au numit un avocat din oficiu, care a fost informat de trimiterea în judecată a clientului lui și al altor patru persoane și de data dezbaterilor în fața curții d'asise din Roma.

Avocatul respectiv a participat la dezbateri. Reclamantul era absent.

Prin hotărâre din 2 iulie 1996, al cărei text a fost depus la registratură pe 30 septembrie 1996, curtea d'asise din Roma a condamnat reclamantul pentru crimeă și purtare abuzivă de armă la o pedeapsă de douăzeci și unu de ani și opt luni închisoare. Un co-acuzat al reclamantului a fost condamnat pentru aceleași infracțiuni la o pedeapsă de cincisprezece ani și opt luni închisoare, în timp ce ceilalți trei acuzați au fost achitați.

Avocatul din oficiu al reclamantului a fost informat de depunerea la registratură a hotărârii curții d'asise. A decis să nu profite de posibilitatea, care i se recunoștea conform legii italiene, de a apela. În consecință, condamnarea reclamantului a căpătat autoritate de lucru judecat pe 22 ianuarie 1997.

Pe 22 septembrie 1999, reclamantul a fost arestat la Hamburg de poliția germană, în execuția unui mandat de arestare emis de procuratura din Roma. Pe 30 septembrie 1999, ministrul Justiției italian a cerut extradarea reclamantului. El a clarificat că odată extrada în Italia, interesatul ar fi putut cere, în sensul articolului 175 al codului de procedură penală (denumit în continuare „CPP"), redeschiderea termenului pentru a apela hotărârea curții d'asise din Roma.

La cererea autoritățile germane, procuratura din Roma a clarificat că nu reiese din dosar că reclamantul avusese oficial cunoaștere a acuzațiilor împotriva lui. Procuratura nu era în condiție să spună dacă reclamantul contactase avocatul commis din oficiu. În orice caz, acesta din urmă asistase la dezbateri și se angajase activ în apărarea clientului lui, cerând apariția mai multor martori. De altfel, culpabilitate a reclamantului - care fusese identificat de numeroși martori drept ucigașul dl. S. - fusese clar stabilit de curtea d'asise din Roma. În opinia procuraturii, reclamantul fugise imediat după moartea dl. S. exact pentru a evita a fi arestat și judecat. Procuratura clarificase în final că „persoana care trebuie extradată poate cere de a apela sentința. Cu toate acestea, pentru ca un tribunal să accepte de a reexamina cauza, este indispensabil să se stabilească că declarația potrivit căreia acuzatul era „în fugă" era greșit. În rezumat, un nou proces, chiar sub forma unui proces de apel (unde se pot prezenta noi dovezi), nu este automat".

Pe 6 decembrie 1999, autoritățile germane au respins cererea de extradare a guvernului italian, cu motivul că dreptul intern al țării reclamantului nu garantiza reclamantului, la un grad suficient de certitudine, posibilitatea de a obține redeschiderea procesului lui.

În părțile sale relevante, articolele 175 §§ 2 și 3 al CPP se citesc după cum urmează:

„În caz de condamnare în absență (...), acuzatul poate cere redeschiderea termenului de apel împotriva sentinței, atunci când poate stabili că nu a avut cunoaștere [a sentinței] (...) fără a fi fost vina lui sau, dacă sentința pronunțată în absență a fost notificată (...) avocatului lui (...), atunci când poate stabili că nu a refuzat voluntar să ia cunoaștere de actele procedurii.

Cererea de redeschidere a termenului trebuie introdusă, sub pedeapsă de neadmisibilitate, în zece zile care urmează datei (...) la care acuzatul a luat cunoaștere [a sentinței]".

1.

Invocând articolele 6 §§ 1 și 3 ale Convenției, reclamantul se plânge de o lipsă de echitate a procedurii penale duse împotriva lui.

2.

Invocând art. 5 al Convenției, reclamantul susține că condamnarea pronunțată împotriva lui îl împiedică să plece din teritoriul german.

1.

Reclamantul se plânge de a fi fost condamnat în absență, fără a fi avut ocazia de a-și prezenta apărări în fața jurisdicțiilor italiene. Invocă articolele 6 §§ 1 și 3 ale Convenției, care, în părțile sale relevante, sunt redactate după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie judecată echitabil (...) de un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală dirigite împotriva ei. (...)

a) a fi informat, în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înțelege și în mod detaliat, asupra naturii și motivului acuzației dirigite împotriva lui;

b) să dispună de timp și de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării lui;

c) să se apere singur sau să aibă asistența unui apărător al alegerii lui și, dacă nu are mijloace de a remurera un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;

d) de a interoga sau de a face întrebări martorilor acuzării și de a obține apariția și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca martori acuzării;

e) să se facă asistat gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la ședință."

Guvernul invocă non-epuizarea căilor de recurs interne, cu motivul că reclamantul nu a introdus o cerere de relief de forcluziune conform articolului 175 al CPP. Ar trebui să fie un remediu eficace, prevăzut special pentru cazurile în care un acuzat susține că nu a luat cunoaștere de condamnarea lui.

Guvernul consideră că termenul de zece zile în care cererea trebuie introdusă este suficient pentru a permite justiciabililor să-și exercite dreptul la apărare. În acest sens observă că, așa cum reiese din jurisprudența Curții de Caseație (hotărârea din 3 iulie 1990 în afacerea Rizzo), punctul de plecare al termenului în cauză trebuie fixat la momentul când interesatul a avut o "cunoaștere efectivă a actului" (effettiva conoscenza dell'atto).

Reclamantul se opune tezei Guvernului și susține că nu a fost conștient de posibilitatea de a introduce un recurs intern. De altfel, nu știa că era „în fugă" și că o procedură era în curs împotriva lui. De plus, susține că nu a luat cunoaștere - până astazi - de nici o sentință de condamnare împotriva lui. Observă de asemenea că identificarea lui de către autoritățile italiene a fost imprecisă și îndoielnică, și că dosarul lui nu conținea nici fotografia lui, nici amprentele degetelor.

Curtea reamintește că regula epuizării căilor de recurs interne are ca scop să ofere statelor contractante ocazia de a preveni sau de a redresa încălcările sus-menționate înainte ca aceste pretenții să i se supună (a se vedea, printre altele, Selmouni c. Franța [Marea Cameră], nr. 25803/94, § 74, CEDO 1999-V). Această regulă se bazează pe ipoteza, obiectul articolului 13 al Convenției - și cu care prezintă strânse afinități - că ordinea internă oferă un remediu eficace privind încălcarea sus-menționată (ibidem). Prin urmare, constituie un aspect important al principiului conform căruia mecanismul de salvgardă instituit de Convenție are caracter subsidiар în raport cu sistemele naționale de garantare a drepturilor omului (Akdivar și alții c. Turcia, hotărâre din 16 septembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-IV, p. 1210, § 65, și Aksoy c. Turcia, hotărâre din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, p. 2275-2276, § 51).

Cu toate acestea, obligația decurgând din art. 35 se limitează la cea de a face un uz normal al recursurilor verosimil eficace, suficiente și accesibile (a se vedea Sofri și alții c. Italia (decizie), nr. 37235/97, 27 mai 2003). În particular, Convenția nu prescrie epuizarea decât a recursurilor atât referitoare la încălcările incriminate, disponibile cât și adecvate. Trebuie să existe la un grad suficient de certitudine nu doar în teorie ci și în practică, fără care le lipsește efectivitate și accesibilitate necesară (a se vedea, în special, Akdivar și alții, hotărâre menționată, p. 1210, § 66, și Dalia c. Franța, hotărâre din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 87-88, § 38). De plus, conform „principiilor de drept internațional general acceptate", anumite circumstanțe particulare pot scuti reclamantul de obligația de a epuiza recursurile interne disponibile (Selmouni, hotărâre menționată, § 75). Cu toate acestea, Curtea subliniază că simplul fapt de a nutri îndoieli privind perspectivele succesului unui recurs dat care nu este evident sortit eșecului nu constituie un motiv valid pentru a justifica neutilizarea recursurilor interne (Akdivar și alții, hotărâre menționată, p. 1212, § 71, și Van Oosterwijck c. Belgia, hotărâre din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 40, p. 18-19, § 37; a se vedea de asemenea Brusco c. Italia (decizie), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX).

Cât privește remediul prevăzut de art. 175 § 2 al CPP, Curtea observă că acceptarea eventuală, de către jurisdicțiile italiene, a unei cereri de relief de forcluziune conduce la redeschiderea termenului pentru a apela, ceea ce ofere condamnatului posibilitatea de a lua parte la procesul de apel și de a prezenta, în fața unei jurisdicții competente să se pronunțe asupra oricărei chestiuni de fapt și de drept, argumentele pe care le consideră necesare pentru apărarea lui. Cu toate acestea, cererea în cauză nu este reținută decât dacă persoana condamnată în absență dovedește că nu a refuzat voluntar să ia cunoaștere de actele procedurii.

Acum, se cuvine să se observe că în caz reclamantul devine de nelocalizat imediat după asasinarea dl. S., comisă în prezența martorilor care îl acuzau, și din acest motiv autoritățile italiene au considerat că s-a sustras voluntar de la justiție și l-au declarat în fugă. Curtea consideră că cu dificultate reclamantul ar fi putut aduce elemente de natură să demonstreze că o asemenea declarație era greșit și că prin urmare, în circumstanțele particulare ale cauzei reclamantului, o cerere bazată pe art. 175 § 2 al CPP ar fi avut puține șanse de reușit. Îndoieli serioase ar putea prin urmare fi ridicate privind eficacitate in concreto a recursului invocat de Guvern.

De plus, Curtea consideră că trebuie examinată situația concrețână în care se găsea reclamantul în momentul în care ar fi trebuit să facă uz de calea de recurs litigiozăă, pentru a verifica dacă aceasta îi era, în practică, accesibilă. În acest sens, convine să se observe că începând cu momentul în care a luat cunoaștere de condamnarea pronunțată împotriva lui de către curtea d'asise din Roma, reclamantul dispunea, conform celui de-al treilea paragraf al articolului 175 al CPP, de numai zece zile pentru a introduce cererea de relief de forcluziune. Nimic în dosar nu dă de gândă că fusese informat de existența acestui remediu, și al breve termen în care trebuia să fie încercat.

Trebuie de asemenea ținut seama de faptul că la acea epocă reclamantul era deținut în Germania, și putea dificil contacta rapid un avocat italian pentru a se informa privind pașii legali de urmat pentru a obține redeschiderea cazului lui, dând în același timp instrucțiuni detaliate consilului lui. În acest context, de asemenea situația financiară, socială și culturală a interesatului, ca și dificultățile lingvistice verosimil întâmpinate într-o țară străină, vin în considerație.

În aceste condiții, Curtea consideră că în prezenta cauză recursul indicat de Guvern părea sortit eșecului și că utilizarea lui de către reclamant se lovea de obstacole obiective. Ea concluzionează prin urmare la existența circumstanțelor particulare putând scuti reclamantul de obligația de a epuiza remediul prevăzut de art. 175 § 2 al CPP.

Rezultă că excepția non-epuizării ridicată de Guvern nu poate fi reținută.

2.

Fondul plângerii reclamantului

Privind fondul cauzei, Guvernul observă că reclamantul a putut beneficia, în fața curții d'asise din Roma, de o apărare efectivă și adecvată, asigurată de un avocat din oficiu. Acesta din urmă apăra de asemenea alte persoane acuzate în aceeași procedură, dintre care unii au fost achitați, și ar fi îndeplinit activ misiunea, cerând apariția mai multor martori.

Guvernul subliniază că actele procedurii au fost notificate avocatului din oficiu al reclamantului deoarece acesta se sustrasese voluntar de la justiție, și fusese declarat latitante. Pentru a ajunge la o asemenea declarație, autoritățile cautasera anterior reclamantul la tabăra nomadă (campo nomadi) unde rezulta că rezida.

Guvernul subliniază în final că curtea d'asise din Roma stabilise cu atenție faptele, bazîndu-se pe mărturiile mai multor martori oculari.

Reclamantul susține că dreptul lui la un proces echitabil a fost încălcat, dat fiind că nu a fost informat de acuzațiile împotriva lui. Susține că apărarea asigurată de avocatul lui din oficiu nu poate trece pentru efectivă și adecvată, ținând seama de faptul că, printre acuzații pe care îi reprezenta acesta, cei prezenți au fost achitați și cei absenți au fost condamnați.

Curtea consideră, la lumina ansamblului argumentelor părtilor, că această plângere pun chestiuni serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate la această etapă a examinării cererii, dar necesită un examen pe fond; rezultă că această plângere nu poate fi declarată evident nefondat, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Niciun alt motiv de neadmisibilitate nu a fost constatat.

2.

Reclamantul se plânge de faptul că nu poate pleca din Germania. Invocă art. 5 al Convenției, care, în părțile sale relevante, este redactat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Niciun om nu poate fi privat de libertate, decât în următoarele cazuri și conform căilor legale:

a) dacă este deținut în mod regulat după condamnare de către un tribunal competent."

Reclamantul susține că ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului Schengen, ar putea fi extrada în Italia imediat ce iese din teritoriul german.

Curtea observă că nu reiese din dosar că reclamantul a fost arestat sau deținut de autoritățile italiene și consideră să nu fie apelată să speculeze asupra riscului ipotetic al unei posibile privări de libertate.

Rezultă că această plângere este evident nefondat și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.

Din aceste considerente, Curtea, cu unanimitate,

Declară

admisibilă, cu rezerva oricărui fond, plângerea reclamantului trasă din art. 6 al Convenției;

Declară

cererea inadmisibilă în rest.

Søren Nielsen

Christos Rozakis

Grefier adjoint

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2005-03-15
0,95
GASPARINI c. ITALIE
QUATRIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 7206/02 présentée par Egidio GASPARINI contre l'Italie La Cour européenne des Droits de l'Homme (quatrième section), siégeant le 15 mars 2005 en une chambre composée
CtEDO 2001-06-14
0,94
SEJDOVIC ET AUTRES contre l'ITALIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 58487/00 présentée par Bajram SEJDOVIC et autres contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 14 juin 2001 en une chambre composée de
CtEDO 2002-03-21
0,94
RANIOLO contre l'ITALIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 62676/00 présentée par Roberto RANIOLO contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 21 mars 2002 en une chambre composée de MM. C.L.
CtEDO 2007-12-11
0,94
GASPARINI c. ITALIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 7206/02 présentée par Egidio GASPARINI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 11 décembre 2007 en une chambre composée de : M
CtEDO 2002-06-13
0,94
CORDOVA (n° 1) contre l'ITALIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 40877/98 présentée par Agostino CORDOVA (n°1) contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 13 juin 2002 en une chambre composée de MM
Sursă