SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 52118/99 prezentate de Dominique SCHMITT împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 19 iunie 2001 într-o cameră compusă din dnii Fuhrmann președinte J.-P. Costa Kūris Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza Traja judecători Dolle grefiere de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 28 septembrie 1999 și înregistrată la 25 octombrie 1999, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, administrator judiciar, este un resortisant francez născut în 1948 și rezident la Paris. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Jean-Alain BLANC, avocat la Paris. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Societatea Jules ZELL este o întreprindere de instalații sanitare, acoperire și electricitate. În urma unor dificultăți financiare, aceasta a fost pusă în rejudecare judiciară de către instanța de comerț din Bobigny la 7 mai 1991. Tribunalul îl desemnează pe reclamant ca administrator judiciar. Ca urmare a mai multor operațiuni de licitație și de cesiuni încrucișate care au avut loc între 8 iunie și 29 august 1991, tribunalul de comerț și câțiva dintre membrii săi au fost acuzați de malversare și complicitate la malversare, în temeiul articolului 207 din Legea din 25 ianuarie 1985 privind redresarea și lichidarea judiciară a întreprinderilor (care face trimitere la art. 408 din Codul penal pentru pedepse; a se vedea dreptul intern de mai jos). Recurentul, pus în judecată la 17 februarie 1993 pentru complicitate la infracțiunea de malversare, precum și ceilalți co-preveniți, a fost trimis înapoi la tribunalul corecțional din Nanterra printr-o hotărâre a camerei de acuzare a Curții de apel de la Versailles la data de 20 iulie 1994. prevăzute și pedepsite prin articolele 207 din Legea din 25 ianuarie 1985, 59, 60 din Codul penal, textele abrogate în vigoare în momentul faptelor, 121-6, 121-7 și 314-2 din Codul penal Prin hotărârea din 12 martie 1996, tribunalul corecțional din Nanterra l-a declarat pe acuzatul principal vinovat de infracțiunea de malversare și l-a condamnat la doi ani de închisoare cu suspendare și o amendă de un milion de franci. În același timp, reclamantul a fost găsit vinovat de complicitate la infracțiunea de malversare și condamnat la doi ani de închisoare cu suspendare și o amendă de 300 000 de franci. În trecut, a fost ridicată o excepție de la urmărirea penală a faptului că infracțiunea de malversare nu mai era în vigoare în dreptul francez, având în vedere abrogarea textului care prevedea sancțiunile care îi erau aplicabile. Într-adevăr, inculpații au invocat lipsa sancțiunilor aplicabile infracțiunilor de malversare prevăzute în art. 207 din Legea din 25 ianuarie 1985 între 1 martie 1994, data intrării în vigoare a Legii din 16 decembrie 1992, care a abrogat art. 408 din Codul Penal și 23 octombrie 1994, data intrării în vigoare a Legii din 10 iunie 1994, care a înlocuit în art. 207 din Legea menționată anterior trimiterea la art. 408 cu cea la art. 314-2 din Codul Penal. Instanța a răspuns acestei excepții în următoarele cuvinte (...) Pe elementul legal al infracțiunii (...) Potrivit inculpatului, acesta lipsește din cauza abrogării textului represiv prevăzut la art. 207, în ceea ce privește art. 408 din Codul penal. Acesta susține, într-adevăr, că articolul menționat a fost abrogat în temeiul dispozițiilor legii de adaptare din 16 decembrie 1992, începând cu 1 martie 1994, data intrării în vigoare a noului cod penal. Legea din 10 iunie 1994 care, la art. 88, înlocuiește art. 408 menționat la primul paragraf din art. 207 cu art. 314-2 din Codul penal, pentru ca legiuitorul să refacă legea de adaptare. [co-preveniții consideră] din cauza abrogării articolului 408 din Codul penal, lipsește elementul legal al dreptului de proprietate (...). (....) Legea din 1992 nu a avut în mod clar ca obiect abrogarea specială a articolului 408 din Codul penal, ci a dispus, în vederea punerii în aplicare a noului Cod penal, ca toate articolele din vechiul Cod să fie abrogate. Prin urmare, nu a avut, în acest caz, abrogarea, chiar prin omisiune, a abuzului de încredere prevăzut și reprimat prin art. 408 vechi și de la 1 martie 1994 prin art. 314-2 din Noul Cod Penal. O astfel de afirmație este contrară jurisprudenței unanime care, după 1 martie 1994, a sancționat infracțiunile comise sub imperiul vechiului Cod penal prin aplicarea noilor dispoziții, cu condiția ca acestea să fie mai blânde, ceea ce este cazul în speță, că este vorba despre infracțiunea de abuz de încredere sau despre ansamblul infracțiunilor, dacă acestea au avut loc după această dată. Întrucât legislatorul nu a abrogat în nici un moment infracțiunea de malversare prevăzută în art. 207 din Legea din 25 ianuarie 1985, art. 314-2 ar trebui înlocuit cu art. 408 ca text represiv. Prin hotărârea din 24 septembrie 1997, Curtea de Apel de la Versailles a confirmat hotărârea. Cu privire la legalitatea urmăririi penale, aceasta a considerat că lipsa de coordonare în ceea ce privește punerea în aplicare a textelor a fost dovedită, dar a adăugat acest fapt, însă întrucât art. 408 din Codul penal abrogat la 1 martie 1994 și art. 314-2 din Codul penal în vigoare de la acea dată, sancționează o infracțiune ale cărei elemente constitutive sunt în toate aceleași puncte; fie că primul reprimă într-adevăr abuzul de încredere de către o persoană care apelează la public pentru a obține, fie în nume propriu, fie ca director, administrator sau agent al unei societăți comerciale sau industriale, transferul de fonduri sau valori... că al doilea sancționează abuzul de încredere realizat de o persoană care apelează la public pentru a obține predarea de fonduri sau valori, fie pentru propria sa persoană, fie ca lider sau director de drept sau de fapt al unei întreprinderi industriale sau comerciale, pe care persoana care face apel la public nu a fost deci abrogată de legislator în ceea ce privește art. 207 din Legea din 25 ianuarie 1985 în ceea ce privește faptele cauzei, nu s-a exprimat, prin urmare, contrar afirmațiilor apărării și cu excepția unei interpretări abuzive a principiului legalității actelor cu putere de lege și a culpelor, care ar putea rezulta din necoordonarea textelor respective, nicio consecință în ceea ce privește aplicabilitatea articolului 207 din Legea din 25 ianuarie 1985 în ceea ce privește faptele cauzei că, după cum arată procurorul general, trimiterea la art. 207 la pedepsele prevăzute la art. 408 din Codul penal și la art. 314-2 reflectă voința constantă a legiuitorului de a reprima infracțiunea de malversare a acelorași pedepse ca și cele ale abuzului de încredere agravat ;că, din moment ce acesta se regăsește în termeni exact identici, trimiterea la art. 207 la cele două texte succesive ale Codului penal se află în esență neschimbată, având în vedere că motivul întemeiat pe abrogarea legii penale și pe absența unui element legal pe baza urmăririi penale va fi, în consecință, respins Având în vedere că, prin aplicarea principiului nerecuperării legilor, se va aplica în speță dispozițiile mai dulci ale articolului 314-2 1 din Codul penal în vigoare de la 1 martie 1994; (...) Prin Hotărârea din 30 iunie 1999, Curtea de Casație a respins motivul de Casație întemeiat pe încălcarea articolului 7 din Convenție în următorii termeni: (...) se deduce din art. 207 din legea din 25 ianuarie 1985, conform căruia malversațiile incriminate prin acest articol sunt pedepsite "din pedepsele prevăzute la al doilea paragraf din art. 408 din Codul penal" pe care legiuitorul, în ceea ce privește represiunea, a înțeles să le asimileze acestor infracțiuni faptelor de abuz de încredere definite de acest al doilea text ; (c) după cum urmează: dispozițiile art. 408 alin. (2) au fost reluate, începând cu 1 martie 1994, la art. 314-2 din Codul penal, pedepsele prevăzute în acest text au fost, începând cu această dată, aplicabile în cazul infracțiunii prevăzute la art. 207 Dreptul și practica internă relevantă La art. 207 din Legea din 25 ianuarie 1985 privind redresarea și lichidarea judiciară a întreprinderilor dispunea de pedeapsa prevăzută la art. 408 al doilea paragraf din Codul penal, orice administrator, reprezentând creditori, lichidator sau comisar pentru executarea planului care a adus în mod voluntar atingere intereselor creditorilor sau ale debitorului, fie prin utilizarea în beneficiul acestuia a sumelor încasate în îndeplinirea misiunii sale, fie prin acordarea de avantaje pe care el știa că nu le datora, a făcut, în interesul său, din competențele de care dispunea, o utilizare pe care o știa contrară intereselor creditorilor sau ale debitorului. Se pedepsește cu aceleași pedepse, orice administrator, reprezentant al creditorilor, lichidator, comisar pentru executarea planului sau orice altă persoană care, participând în vreun fel la procedură, se face achiziționat în numele său, direct sau indirect, de bunuri ale debitorului sau le folosește în beneficiul său (...) La art. 207 se referea la sancțiunile aplicabile la alineatul (2) din art. 408 din Codul penal care dispunea de În cazul în care un abuz de încredere a fost comis de o persoană care face apel la public pentru a obține, fie în nume propriu, fie ca director, administrator sau agent al unei societăți sau al unei întreprinderi comerciale sau industriale, predarea de fonduri sau valori cu titlu de depozit, de mandat sau de închisoare, durata de închisoare poate fi mărită la 10 ani, iar la data de 5 milioane de franci La art. 408 a fost abrogat prin art. 1992, începând cu data intrării în vigoare a noului Cod penal, stabilită ulterior la 1 martie 1994 de legea din 19 iulie 1993, fără a fi modificată în mod concomitent art. 207, trimiterea la art. 408 rămâne neschimbată. Pedeapsa se acordă la șapte ani de închisoare și la cinci milioane de franci de închisoare atunci când se realizează abuzul de încredere, de către o persoană care apelează la public pentru a obține transferul de fonduri sau de valori fie în nume propriu, fie ca conducător sau de fapt al unei întreprinderi industriale sau comerciale; de orice altă persoană care, în mod obișnuit, se oferă sau își acordă ajutorul, chiar și cu titlu auxiliar, pentru operațiuni legate de bunurile terților în contul cărora aceasta acoperă fonduri sau valori Numai mai târziu, prin legea din 10 iunie 1994, care a intrat în vigoare la 23 octombrie 1994, s-a modificat art. 207 din Legea din 25 ianuarie 1985 și s-a făcut trimitere în mod expres la art. 314-2 din noul Cod Penal. Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul consideră că faptul că a fost aplicat o pedeapsă prevăzută de un text (art. 314-2 din Codul penal) la care nu se referea textul care definește încălcarea dreptului comunitar (art. 207 din Legea din 1985) constituie o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor. Comitetul consideră că instanțele naționale s-au angajat într-o interpretare greșită a actelor de aplicare a legii și că această interpretare aproximativă și analogică s-ar baza pe un amalgam care să conducă la reconstruirea legii penale. El consideră că acest lucru a fost doar după o perioadă de incertitudine și vid legislativ că asimilarea (între infracțiunea de malversare și cea de abuz de încredere) a fost din nou efectuată și nu a fost posibil, înainte de legea din 10 iunie 1994, să prevadă că legiuitorul ar menține, apropo, numai pentru viitor, această asimilare, nici a fortiori să decidă că a fost menținută în perioada 1 martie - 22 octombrie 1994 în care infracțiunea a fost reprimată printr-un text (art. 408 din vechiul Cod Penal) pe care îl abrogăse sau printr-un text (art. 314-2 din noul Cod Penal) pe care nu l-a cunoscut încă. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform legislației naționale sau internaționale. În mod similar, aceasta este pedepsită cu nici o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă în momentul în care a fost comisă infracțiunea (...) Curtea reamintește mai întâi principiile fundamentale care decurg din jurisprudența sa privind interpretarea și aplicarea dreptului intern. În cazul în care, în temeiul articolului 19 din Convenție, Curtea are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din Convenția pentru statele contractante, nu este de competența sa să cunoască erori de fapt sau de drept comise de o instanță, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate de Convenție (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Schenk c. Elveția din 12 iulie 1988, seria A n 140, p. 29, § 45. În plus, aceasta revine în primul rând autorităților naționale și, în special, curților și tribunalelor, demuncă și d a se aplica dreptului intern (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Kopp c. Elveția din 25 martie 1998, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1998-II, p. 541, § 59). Aceasta reamintește apoi principiile fundamentale care decurg din jurisprudența sa privind art. 7 din Convenția reținută recent în Hotărârea Streletz, Kessler și Krenz c. Germania ([GC] , No. 34044/96, 35532/97, 44801, § 50 CEDH 2001) □ Garanția pe care o consacră art. 7, element esențial al preeminenței dreptului, ocupă un loc esențial în sistemul de protecție a convenției, cum ar fi faptul că art. 15 nu permite nicio derogare în timp de război sau în alt pericol public. Astfel cum rezultă din obiectul și scopul său, trebuie să se asigure o protecție efectivă împotriva urmăririi penale, a condamnărilor și a sancțiunilor arbitrare, așa cum a declarat Curtea la'a în hotărârea sa Kokkinakis c. Grecia din 25 mai 1993 (seriile A n. 22 alin. 52), art. 7 nu se limitează, prin urmare, la interzicerea aplicării retroactive a dreptului penal la dezavantajul persoanei acuzate: de asemenea, consacră, în general, principiul legalității infracțiunilor și pedepselor (nullum infracțional, nulla poena sine legie) ) și cel care comandă să nu aplice în mod extensiv legea penală dezavantajului pârâtului, în special prin analogie; rezultă că o încălcare trebuie definită în mod clar de lege. În hotărârea sa menționată anterior, Curtea a adăugat că această condiție este îndeplinită atunci când justițiabilul poate să știe, pe baza formulării dispoziției relevante și, dacă este necesar, pe baza interpretării sale de către instanțe, ce acte și omisiuni își asumă răspunderea penală. Prin urmare, Curtea a indicat că noțiunea de "drept" ("law" ") folosită la art. 7 corespunde celei de "lege" care figurează în alte articole ale Convenției, noțiune care cuprinde dreptul scris și nescris și implică condiții calitative, printre altele cele de accesibilitate și previzibilitate (a se vedea Hotărârea Tolstoy Miloslavsky c. Regatul Unit din 13 iulie 1995, seria A n 316-B, pp. 71-72, § 37). Oricât de clar ar fi modul de redactare a unei dispoziții legale, în orice sistem juridic, inclusiv dreptul penal, există fără îndoială un element de interpretare judiciară; întotdeauna trebuie să se rezolve punctele dubioase și să se adapteze la schimbările de situație. De altfel, este bine stabilit în tradiția juridică (...) a (...) statelor părți la Convenție că jurisprudența, ca sursă a dreptului, contribuie în mod necesar la evoluția progresivă a dreptului penal. Nu se poate interpreta art. 7 din Convenție ca interdicție a clarificării treptate a normelor privind răspunderea penală prin interpretare judiciară de la o cauză la alta, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța de lacăt și în mod rezonabil previzibil. În speță, Curtea arată că art. 207, în redactarea sa rezultată din legea din 25 ianuarie 1985, prevedea că infracțiunea de malversare este pedepsită cu 10 ani de închisoare și cu 5 milioane de franci de . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Astfel, legiuitorul auzise sancționarea acestei din urmă infracțiuni și a celei de malversare. Curtea arată că, începând cu 1 martie 1994, art. 314-2 din noul cod penal a înlocuit art. 408 din vechiul cod penal. Cu toate acestea, la acea dată, art. 207 din legea menționată anterior se referea întotdeauna la art. 408 din Codul penal (abrogat) pentru pedepsele aplicabile infracțiunii de malversare. Numai prin legea din 10 iunie 1994, intrată în vigoare la 23 octombrie 1994, legiuitorul francez a modificat art. 207 în cauză și a făcut referire în mod expres la art. 314-2 din noul Cod penal. Lipsa de concordanță a textelor este evidentă, Curtea nu contestă acest lucru. Cu toate acestea, Curtea reamintește că sarcina care îi revine este să se asigure că, în momentul în care un inculpat a comis actul care a dus la urmărirea penală și condamnare, există o dispoziție legală care să facă actul punibil și că pedeapsa impusă nu a depășit limitele stabilite de această dispoziție. Cu un domeniu de aplicare autonom, Curtea trebuie, pentru a eficientiza protecția oferită de art. 7, să rămână liber să meargă dincolo de aparențe și să aprecieze ea însăși dacă o măsură specială s.e.n., analiza pe fond într-o singură pedeapsă, în sensul acestei clauze (hotărârea Welch c. Regatul Unit din 9 februarie 1995, seria A n 307-A, p.13, § 27). În speță, Curtea arată că, în momentul în care au fost săvârșite, faptele erau reprimate de art. 207 din Legea din 25 ianuarie 1985, iar pedepsele aplicabile erau cele prevăzute la art. 408 din Codul penal; că, prin urmare, reclamantul nu putea ignora caracterul delicvent și sancțiunile aferente. De altfel, textul incriminării nu lipsea nici de claritate, nici de precizie, simpla trimitere de la un text la altul pentru a determina penalitatea care, în sine, contravine cerinelor de previzibilitate și de accesibilitate a legii. Curtea amintește, de asemenea, că domeniul de aplicare al noțiunii de previzibilitate a legii depinde în special de calitatea destinatarilor săi (hotărârea Cantoni c. Franța din 15 noiembrie 1996, Rec., 1996-V, § 35) și consideră că reclamantul, administrator judiciar, nu putea ignora faptul că faptele reproșate erau susceptibile de a-și asuma răspunderea penală. Curtea arată, de asemenea, că incriminarea în cauză, fie infracțiunea de malversare, nu a fost niciodată eliminată. În plus, hotărârea de trimitere a camerei de judecată din data de 6 iulie 1994, actul de urmărire a instanței naționale împotriva reclamantului care menționează faptele prevăzute și reprimate prin legea penală, astfel de formulare - mai exact: fapte prevăzute și pedepsite prin articolele 207 din Legea din 25 ianuarie 1985, 59, 60 din Codul penal, textele abrogate în vigoare în momentul faptelor, 121-6, 121-7 și 314-2 din Codul penal În cele din urmă, Curtea constată că, în momentul pronunțării în primă instanță, pedeapsa aplicabilă faptelor era prevăzută de noua dispoziție, art. 314-2 menționat anterior, și că acest text prevede pedepse mai puțin severe decât cele prevăzute de fostul articol 408. Prin urmare, reclamantul a beneficiat de aplicarea noii legi mai dulci (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Coëme și alții c. Belgia din 22 iunie 2000, 32492/96, 32547/96, 32548/96 și 33210/96, §150, CEDO 2000-VII). Din toate cele de mai sus, Curtea concluzionează că în interpretarea principiului legalității de către instanța națională franceză a avut un caracter rezonabil. Prin urmare, condamnarea reclamantului nu a avut loc în necunoașterea articolului 7 din convenție. În consecință, cererea trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 § 3 și 4. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle Fuhrmann Grefier Președinte
de la requête n
o
52118/99
présentée par Dominique SCHMITT
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 19 juin 2001 en une chambre composée de
MM.
W.
Fuhrmann
,
président
,
J.-P.
Costa
,
P.
Kūris
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
K.
Jungwiert
,
Sir
Nicolas
Bratza
,
M.
K.
Traja
,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 28 septembre 1999 et enregistrée le 25 octobre 1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, administrateur judiciaire, est un ressortissant français né en 1948 et résidant à Paris. Il est représenté devant la Cour par M
e
Jean-Alain BLANC, avocat à Paris.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
La société Jules ZELL est une entreprise de plomberie, couverture et électricité. Suites à des difficultés financières, elle fut mise en redressement judiciaire par un jugement du tribunal de commerce de Bobigny le 7
mai
1991.Le tribunal désigna le requérant comme administrateur judiciaire.
Suite à de multiples opérations d’offres et de cessions croisées qui se sont déroulées entre le 8 juin et le 29 août 1991, l’assesseur du tribunal de commerce et plusieurs de ses membres furent mis en examen pour malversation et complicité de malversation, délit prévu par l’article 207 de la loi du 25 janvier 1985 relative au redressement et à la liquidation judiciaire des entreprises (qui renvoit à l’article 408 du code pénal pour les peines ; voir droit interne ci-dessous).
Le requérant, mis en examen le 17 février 1993 pour complicité du délit de malversation, ainsi que les autres co-prévenus, furent renvoyés devant le tribunal correctionnel de Nanterre par un arrêt de la chambre d’accusation de la Cour d’appel de Versailles en date du 20 juillet 1994. L’arrêt de renvoi précisa que les chefs d’accusations étaient «
prévus et punis par les articles 207 de la loi du 25 janvier 1985, 59, 60 du Code pénal, textes abrogés en vigueur au moment des faits, 121-6, 121-7 et 314-2 du Code pénal
».
Par jugement du 12 mars 1996, le tribunal correctionnel de Nanterre déclara le prévenu principal coupable du délit de malversation et le condamna à deux ans d’emprisonnement avec sursis et une amende d’un million de francs. Le requérant, quant à lui, fut reconnu coupable de complicité du délit de malversation et condamné à deux ans d’emprisonnement avec sursis et une amende de 300 000 francs.
Auparavant, avait été soulevée une exception d’illégalité des poursuites tirée de ce que le délit de malversation n’existait plus en droit français compte tenu de l’abrogation du texte qui prévoyait les sanctions qui lui étaient applicables. En effet, les prévenus faisaient valoir l’absence de sanction applicable au délit de malversation prévu par l’article 207 de la loi du 25 janvier 1985 entre le 1er mars 1994, date d’entrée en vigueur de la loi du 16 décembre 1992, ayant abrogé l’article 408 ancien du Code pénal, et le 23 octobre 1994, date d’entrée en vigueur de la loi du 10 juin 1994, ayant remplacé dans l’article 207 de la loi précitée la référence à l’article 408 ancien par celle à l’article 314-2 du Code pénal.
Le tribunal répondit à cette exception dans les termes suivants
:
«
(...) Sur l’élément légal du délit
(...) Selon le prévenu, celui-ci fait défaut en raison de l’abrogation du texte répressif visé par l’article 207, en l’occurrence l’article 408 du code pénal.
Il fait valoir en effet que ledit article a été abrogé en vertu des dispositions de la loi d’adaptation du 16 décembre 1992 et ce à compter du 1er mars 1994, date d’entrée en vigueur du nouveau code pénal.
Il a fallu attendre la loi du 10 juin 1994 qui, en son article 88, remplace l’article 408 visé dans le 1er alinéa de l’article 207 par l’article 314-2 du code pénal, pour que le législateur répare l’omission de la loi d’adaptation.
[les co-prévenus considèrent que] du fait de l’abrogation de l’article 408 du code pénal, l’élément légal de l’infraction fait défaut (...).
(....) la loi de 1992 n’a, à l’évidence, pas eu pour objet d’abroger spécialement l’article 408 du Code pénal, mais a disposé, en prévision de l’entrée en application du nouveau Code pénal, que la totalité des articles de l’ancien Code était abrogée.
Il n’y a donc pas eu, en l’occurrence, abrogation, même par omission, du délit d’abus de confiance prévu et réprimé par l’article 408 ancien et à compter du 1er mars 1994 par l’article 314-2 du Nouveau Code pénal.
Une telle affirmation est contraire à la jurisprudence unanime qui, après le 1er mars 1994, a sanctionné les infractions commises sous l’empire de l’ancien Code pénal en appliquant les dispositions nouvelles, à la condition qu’elles soient plus douces ce qui est le cas en l’espèce, qu’il s’agisse du délit d’abus de confiance ou de l’ensemble des infractions, dès lors qu’elles subsistaient après cette date.
Le législateur n’ayant, à aucun moment, abrogé le délit de malversation prévu par l’article 207 de la loi du 25 janvier 1985, il convient de substituer l’article 314-2 à l’article 408 comme texte répressif. C’est du reste la solution retenue par la loi du 10 juin 1994, laquelle, à l’occasion d’une réforme d’ensemble de la loi de 1985, a «
toiletté
» en ce sens l’article 207.
»
Par un arrêt de du 24 septembre 1997, la Cour d’appel de Versailles confirma le jugement. Sur la légalité des poursuites, elle considéra que le défaut de coordination dans la mise en œuvre des textes était avéré mais ajouta ceci
:
«
Mais considérant que l’article 408 du code pénal abrogé le 1er mars 1994, et l’article 314-2 du code pénal en vigueur depuis cette date,
sanctionnent une infraction dont les éléments constitutifs sont en tous points identiques
; que le premier réprimait en effet l’abus de confiance «
commis par une personne faisant appel au public afin d’obtenir, soit pour son propre compte, soit comme directeur, administrateur ou agent d’une société ou d’une entreprise commerciale ou industrielle, la remise de fonds ou de valeurs...
que le second sanctionne l’abus de confiance réalisé «
par une personne qui fait appel au public afin d’obtenir la remise de fonds ou de valeurs, soit pour son propre, soit comme dirigeant ou préposé de droit ou de fait d’une entreprise industrielle ou commerciale
;
que le délit d’abus de confiance par personne faisant appel au public n’a donc pas été abrogé par le législateur
;
qu’il n’apparaît pas dès lors, contrairement aux affirmations de la défense, et sauf à faire une interprétation abusive du principe de la légalité des délits et des peines, qu’il puisse résulter du défaut de coordination des textes susvisés, aucune conséquence, quant à l’applicabilité de l’article 207 de la loi du 25 janvier 1985 aux faits de la cause
;
que, comme le relève le ministère public, la référence dans cet article 207 aux peines de l’article 408 du code pénal puis de celles de l’article 314-2, traduit la volonté constante du législateur de réprimer le délit de malversation des mêmes peines que celles de l’abus de confiance aggravé
; que, dès lors que celui-ci se trouve repris dans des termes exactement identiques, la référence de l’article 207 aux deux textes successifs du code pénal, se trouve en substance inchangée
;
Considérant que le moyen tiré de l’abrogation de la loi pénale et de l’absence d’élément légal fondant les poursuites sera en conséquence rejeté
;
Considérant que par application du principe de la non rétroactivité des lois, il sera fait application en l’espèce des dispositions plus douces de l’article 314-2 1
o
du code pénal en vigueur depuis le 1er mars 1994
; (...)
»
Par arrêt du 30 juin 1999, la Cour de cassation rejeta le moyen en cassation tiré de la violation de l’article 7 de la Convention dans les termes suivants
:
«
(...) il se déduit de l’article 207 ancien de la loi du 25 janvier 1985, selon lequel les malversations incriminées par cet article sont punies "des peines prévues par le 2ème alinéa de l’article 408 du code pénal", que le législateur a, quant à la répression, entendu assimiler ces malversations aux faits d’abus de confiance définis par ce second texte
; qu’il s’en suit que les dispositions de l’article 408, alinéa 2, ayant été reprises, à compter du 1er mars 1994, à l’article 314-2 du code pénal, les peines prévues par ce texte ont, dès cette date, été applicables au délit prévu par l’article 207
».
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
L’article 207 de la loi du 25 janvier 1985 relative au redressement et à la liquidation judiciaire des entreprises disposait
:
«
Est puni des peines prévues par le deuxième alinéa de l’article 408 du code pénal tout administrateur, représentant des créanciers, liquidateur ou commissaire à l’exécution du plan qui
:
a porté volontairement atteinte aux intérêts des créanciers ou du débiteur, soit en utilisant à son profit des sommes perçues dans l’accomplissement de sa mission, soit en se faisant attribuer des avantages qu’il savait n’être pas dus,
a fait, dans son intérêt, des pouvoirs dont il disposait, un usage qu’il savait contraire aux intérêts des créanciers ou du débiteur.
Est puni des mêmes peines, tout administrateur, représentant des créanciers, liquidateur, commissaire à l’exécution du plan ou toute autre personne... qui, ayant participé à un titre quelconque à la procédure, se rend acquéreur pour son compte, directement ou indirectement, de biens du débiteur ou les utilise à son profit (...)
».
L’article 207 renvoyait pour les sanctions applicables à l’alinéa 2 de l’article 408 du Code pénal qui disposait
:
«
Si l’abus de confiance à été commis par une personne faisant appel au public afin d’obtenir, soit pour son propre compte, soit comme directeur, administrateur ou agent d’une société ou d’une entreprise commerciale ou industrielle, la remise de fonds ou valeurs à titre de dépôt, de mandat ou de nantissement, la durée de l’emprisonnement pourra être portée à dix ans et l’amende à cinq millions de francs
».
L’article 408 a été abrogé par l’article 372 de la loi du 16
décembre
1992, à compter de l’entrée en vigueur du nouveau Code pénal, ultérieurement fixée au 1er mars 1994 par la loi du 19 juillet 1993, sans qu’ait été concomitamment modifié l’article 207 précité, la référence à l’article 408 demeurant inchangée. Or le délit d’abus de confiance aggravé est prévu dans le nouveau Code pénal par l’article 314-2 qui dispose
:
«
Les peines sont portées à sept ans d’emprisonnement et cinq millions de francs d’amende lorsque l’abus de confiance est réalisé,
par une personne qui fait appel au public afin d’obtenir la remise de fonds ou de valeurs soit pour son propre compte, soit comme dirigeant ou préposé de droit ou de fait d’une entreprise industrielle ou commerciale,
par toute autre personne qui, de manière habituelle, se livre ou prête son concours, même à titre accessoire, à des opérations portant sur les biens des tiers pour le compte desquels elle recouvre des fonds ou des valeurs
».
Ce n’est que plus tard par la loi du 10 juin 1994, entrée en vigueur le 23 octobre 1994, qu’on modifia l’article 207 de la loi du 25 janvier 1985 et référence fut expressément faite à l’article 314-2 du nouveau Code pénal.
GRIEF
Invoquant l’article 7 de la Convention, le requérant estime que le fait qu’on lui ait appliqué une peine prévue par un texte (article 314-2 du Code pénal) auquel ne renvoyait pas le texte définissant l’infraction (article 207 de la loi de 1985) constitue une violation du principe de la légalité des délits et des peines. Il considère que les juridictions nationales se sont livrées à une interprétation déraisonnable des textes répressifs. Cette interprétation approximative et analogique serait fondée sur un amalgame qui aboutit à une reconstruction de la loi pénale. Il estime que ce n’est qu’après une période d’incertitude et de vide législatif que l’assimilation (entre le délit de malversation et celui de l’abus de confiance) a été à nouveau opérée et il n’était pas possible, avant la loi du 10 juin 1994, de prévoir que le législateur maintiendrait, d’ailleurs seulement pour l’avenir, cette assimilation, ni
a fortiori
de décider qu’il l’avait maintenue pendant la période du 1er mars au 22 octobre 1994 où le délit était réprimé par un texte (l’article 408 de l’ancien Code pénal) qu’il avait abrogé, ou par un texte (l’article 314-2 du nouveau Code pénal) auquel il ne s’était pas encore référé.
Le requérant se plaint d’une violation de l’article 7 de la Convention qui stipule:
«
1.
Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise (...)
».
La Cour rappelle tout d’abord les principes fondamentaux qui se dégagent de sa jurisprudence relative à l’interprétation et l’application du droit interne. Si, aux termes de l’article 19 de la Convention, la Cour a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Etats contractants, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Schenk c. Suisse du 12 juillet 1988, série A n
o
140, p. 29, § 45). De plus, il incombe au premier chef aux autorités nationales, et singulièrement aux cours et tribunaux, d’interpréter et d’appliquer le droit interne (voir,
mutatis mutandis
, l’arrêt Kopp c. Suisse du 25 mars 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998-II, p. 541, § 59).
Elle rappelle ensuite les principes fondamentaux qui se dégagent de sa jurisprudence relative à l’article 7 de la Convention repris récemment dans l’arrêt
Streletz, Kessler et Krenz c. Allemagne
([GC]
, nos 34044/96, 35532/97, 44801/98, § 50, CEDH 2001)
« La garantie que consacre l’article 7, élément essentiel de la prééminence du droit, occupe une place primordiale dans le système de protection de la Convention, comme l’atteste le fait que l’article 15 n’y autorise aucune dérogation en temps de guerre ou autre danger public. Ainsi qu’il découle de son objet et de son but, on doit l’interpréter et l’appliquer de manière à assurer une protection effective contre les poursuites, les condamnations et sanctions arbitraires.
Comme la Cour l’a dit dans son arrêt Kokkinakis c. Grèce du 25 mai 1993 (série A n
o
260-A, p. 22, § 52), l’article 7 ne se borne donc pas à prohiber l’application rétroactive du droit pénal au désavantage de l’accusé : il consacre aussi, de manière plus générale, le principe de la légalité des délits et des peines (
nullum crimen, nulla poena sine lege
) et celui qui commande de ne pas appliquer la loi pénale de manière extensive au désavantage de l’accusé, notamment par analogie. Il en résulte qu’une infraction doit être clairement définie par la loi. Dans son arrêt précité, la Cour a ajouté que cette condition se trouve remplie lorsque le justiciable peut savoir, à partir du libellé de la disposition pertinente et, au besoin, à l’aide de son interprétation par les tribunaux, quels actes et omissions engagent sa responsabilité pénale. La Cour a donc indiqué que la notion de "droit" ("
law
") utilisée à l’article 7 correspond à celle de "loi" qui figure dans d’autres articles de la Convention, notion qui englobe le droit écrit et non écrit et implique des conditions qualitatives, entre autres celles d’accessibilité et de prévisibilité (voir l’arrêt Tolstoy Miloslavsky c. Royaume-Uni du 13 juillet 1995, série A n
o
316-B, pp. 71-72, § 37).
Aussi clair que le libellé d’une disposition légale puisse être, dans quelque système juridique que ce soit, y compris le droit pénal, il existe immanquablement un élément d’interprétation judiciaire. Il faudra toujours élucider les points douteux et s’adapter aux changements de situation. D’ailleurs il est solidement établi dans la tradition juridique (...) des (...) Etats parties à la Convention que la jurisprudence, en tant que source du droit, contribue nécessairement à l’évolution progressive du droit pénal. On ne saurait interpréter l’article 7 de la Convention comme proscrivant la clarification graduelle des règles de la responsabilité pénale par l’interprétation judiciaire d’une affaire à l’autre, à condition que le résultat soit cohérent avec la substance de l’infraction et raisonnablement prévisible
».
En l’espèce, la Cour relève que l’article 207, dans sa rédaction issue de la loi du 25 janvier 1985, prévoyait que le délit de malversation était punissable de dix ans d’emprisonnement et cinq millions de francs d’amende conformément à l’article 408 du Code pénal auquel il renvoyait et qui sanctionnait le délit d’abus de confiance aggravé
; le législateur avait ainsi entendu sanctionner de la même peine ce dernier délit et celui de malversation.
La Cour relève qu’à partir du 1er mars 1994, l’article 314-2 du nouveau code pénal remplaça l’article 408 de l’ancien code pénal. A cette date cependant, l’article 207 de la loi précitée renvoyait toujours à l’article 408 du code pénal (abrogé) pour les peines applicables au délit de malversation. Ce n’est que par la loi du 10 juin 1994, entrée en vigueur le 23 octobre 1994, que le législateur français modifia l’article 207 en question et fit expressément référence à l’article 314-2 du nouveau code pénal. Le défaut de concordance des textes est manifeste, la Cour ne le conteste pas.
Toutefois, la Cour rappelle que la tâche qui lui incombe est «
de s’assurer que, au moment où un accusé a commis l’acte qui a donné lieu aux poursuites et à la condamnation, il existe une disposition légale rendant l’acte punissable et que la peine imposée n’a pas excédé les limites fixées par cette disposition. La notion de «
peine
» possédant une portée autonome, la Cour doit, pour rendre efficace la protection offerte par l’article 7, demeurer libre d’aller au-delà des apparences et apprécier elle-même si une mesure particulière s’analyse au fond en une «
peine
» au sens de cette clause (arrêt Welch c. Royaume-Uni du 9 février 1995, série A n
o
307-A, p.13, § 27).
En l’espèce, la Cour relève qu’au moment où ils furent commis, les faits étaient réprimés par l’article 207 de la loi du 25 janvier 1985 et les peines applicables étaient celles prévues par l’article 408 du code pénal
; que dès lors le requérant ne pouvait en ignorer le caractère délictuel et les sanctions qui s’y attachaient. Le texte d’incrimination ne manquait par ailleurs ni de clarté ni de précision, le simple renvoi d’un texte à un autre pour déterminer la pénalité n’apparaissant pas, en soi, contraire aux exigences de prévisibilité et d’accessibilité de la loi. La Cour rappelle en outre que la portée de la notion de prévisibilité de la loi dépend notamment de la qualité de ses destinataires (arrêt Cantoni c. France du 15 novembre 1996,
Recueil
1996-V, § 35) et elle estime que le requérant, administrateur judiciaire, ne pouvait ignorer que les faits reprochés étaient susceptibles d’engager sa responsabilité pénale.
La Cour relève également que l’incrimination en cause, soit le délit de malversation, n’a jamais été supprimé.
En outre, l’arrêt de renvoi de la chambre d’accusation en date du 6 juillet 1994, acte de poursuite du juge national à l’encontre du requérant qui mentionne les faits prévus et réprimés par la loi pénale, ainsi libellé
- «
faits prévus et punis par les articles 207 de la loi du 25 janvier 1985, 59, 60 du code pénal, textes abrogés en vigueur au moment des faits, 121-6, 121-7 et 314-2 du code pénal
»
- prenait parfaitement en compte les changements intervenus à la suite de l’entrée en vigueur du nouveau code pénal.
Enfin, la Cour constate qu’au moment du prononcé
du jugement en première instance, la peine applicable aux faits était prévue par la nouvelle disposition, l’article 314-2 précité, et que ce texte prévoit des peines moins sévères que celles qui étaient prévues par l’ancien article 408. Le requérant a donc bénéficié de l’application de la loi nouvelle plus douce (voir,
mutatis mutandis
l’arrêt
Coëme et autres c. Belgique
du 22 juin 2000, n
os
32492/96, 32547/96, 32548/96 et 33210/96, §150, CEDH 2000-VII).
De tout ce qui précède, la Cour conclut que l’interprétation du principe de la légalité par le juge national français a revêtu un caractère raisonnable.
Partant, la condamnation du requérant n’est pas intervenue en méconnaissance de l’article 7 de la Convention. Il s’ensuit que la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée en application de l’article 35 §§ 3 et 4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
W.
Fuhrmann
Greffière
Président