Dacewicz împotriva Poloniei

CUARTA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 34611/97 de către Zbigniew DACEWICZ împotriva Poloniei Curții Europene a Drepturilor Omului, care așezată la 21 iunie 2001 în calitate de Cameră compusă din Președintele Ress Pastor Ridruejo Caflisch Makarczyk Butkevych Hedigan dna Botoucharova judecători și dl Președintele Secțiunii Berger Având în vedere cererea de mai sus introdusă la 25 martie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 28 ianuarie 1997, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul respondent și observațiile în răspuns transmise de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, Zbigniew Dacewicz, este un național polonez, născut în 1955 și locuiește în Biała Podlaska.

El este reprezentat de dl Hermeliński, un avocat practicant în Varșovia, Polonia. Guvernul contestat este reprezentat de dl Drzewicki, Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 2 ianuarie 1996, reclamantul a fost arestat de către poliție pe suspectul de a fi comis jaf. La 4 ianuarie 1996, el a fost adus la U. U.-O., un procuror de district din Biroul Procurorului District Biała Podlaska (Procuratura Rejonowa ), acuzat de doi conturi de furt și, în conformitate cu art. 210 § 1 citit împreună cu art. 217 § 1 alineatul (2) din Codul de Procedință Penală, reținut în funcție de riscul rezonabil de a obstruge conduita corectă a procedurii.

La 5 ianuarie 1996, reclamantul a depus o plângere la Curtea de District Biała Podlaska (Sīd Rejonowy) ), menținând că detenția sa a fost ilegală deoarece ordinul de detenție a fost făcut de procuror, care nu are atributele unui „judecător” impus în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție. Curtea a considerat că plângerea este un recurs împotriva ordinului de detenție făcut de procuror. A examinat-o ca astfel și a respins-o la 18 ianuarie 1996. Curtea a considerat că reclamantul ar trebui reținut deoarece există un risc rezonabil de a obstrucționa conduita corectă a procedurii, pe baza articolului 209 citit împreună cu art. 217 § 1 alineatul (2) din Codul de Procedință Penală.

Ulterior, în ianuarie și februarie 1996, reclamantul s-a plângut procurorului districtului Biała Podlaska și Ombudsmanului ( Rzecznik Praw Obywatelskich ) care, după ce a fost arestat, nu a fost adus la judecător, ci la procuror, care nu a fost autorizat de lege să exercite competența judiciară. El a susținut că autoritățile poloneze nu își îndeplinesc obligațiile în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție. La 21 februarie 1996, procurorul de districtul Biała Podlaska a răspuns la această plângere, declarând că, în conformitate cu dispozițiile Codului de Procedură Penală, pe măsură ce stăteau la momentul material, procurorul a fost competent să-l dețină în reținere; totuși, în temeiul amendamentelor legislației penale poloneze, care vor intra în vigoare la 4 august 1996, numai instanțele de drept vor fi competente să impună detenția în reținere.

La 7 martie 1996, Ombudsmanul a răspuns la plângerea reclamantului, explicând că, în conformitate cu art. 210 din Codul de Procedință Penală, un procuror este competent să dețină un suspect la reținere la etapa de anchetă a procedurilor penale, în timp ce instanța este competentă să impună deținere în cadrul procedurii de judecată. La 27 martie 1996, Procurorul districtului Biała Podlaska a depus o declarație de inculpare la Curtea districtului Biała Podlaska. La 23 iunie 1996, Curtea districtual Biała Podlaska a pronunțat hotărâre și a condamnat reclamantul de a se ocupa de bunurile furate. La 17 iulie 1996, reclamantul s-a plâns la Curtea Supremă (Sād Najwyższy ) că, după ce a fost arestat, el nu a fost adus în fața unui judecător, ci în fața procurorului districtului Biała Podlaska.

La 30 iulie 1996, Departamentul de jurisprudență al Curții Supreme a răspuns la plângerea reclamantului în următoarele moduri: „ ... În conformitate cu art. 210 § 1 din Codul de Procedință Penală, o instanță impune măsuri preventive după depunerea unui proiect de pronunțare la această instanță; înainte - un procuror [impune astfel de măsuri]. Prin urmare, îndoielile privind impunerea deținerii [în cazul dumneavoastră] sunt irezonabile. art. 5 § 5 din Convenție prevede în mod clar că toată lumea reținută va fi adusă prompt în fața unui judecător – sau a unui alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară. În temeiul [legislației relevante], un procuror este un astfel de ofițer…

” În momentul material, dispozițiile legale care reglementează detenția în reținere erau incluse în capitolul XXIV din Codul de Procedură Penală din 19 aprilie 1969, intitulat „Măsuri preventive” („Zapobiegawcze”) Codul respectiv nu mai este în vigoare deoarece acesta a fost abrogat și înlocuit de „Noul Cod de Procedură Penală” din 6 iunie 1997 care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998. art. 209 din Codul de Procedință Penală din 1969 prevede: „Poate fi impuse măsuri preventive pentru a asigura conduita corectă a procedurii în cazul în care dovezile împotriva acuzatului justifică suficient avizul că a comis o infracțiune.” Până la 4 august 1996 (adică data la care a intrat în vigoare Legea din 29 iunie 1995 privind modificările Codului de Procedură Penală și alți statuti penali) în etapa de anchetă a detenției procedurilor penale în reținere penală a fost impusă de un procuror.

art. 210 § 1 și 2 din Codul de Procedură Penală (în versiunea aplicabilă la momentul material) a declarat: „1. Măsurile preventive sunt impuse de către instanță; înainte de a fi depusă o declarație de acuzație la instanța competentă, măsurile sunt impuse de procuror. Procurorul poate impune o măsură preventivă numai cu privire la o persoană care a fost interogat în acest caz ca suspect. Înainte de a ordona deținerea în custodie sau de a hotărî pe cauțiune, procurorul va auzi personal suspectul.” Un deținut ar putea, în conformitate cu art. 212 § 2 din Codul, face apel împotriva unei ordine de detenție formulate de un procuror la instanța competentă să se ocupe de cazul său; totuși, el nu a avut dreptul de a fi adus în fața instanței care se ocupă de recursul său.

Legea legislativă, judiciară și executivă a statului În momentul material, relațiile dintre autoritățile statului polonez au fost stabilite în legislația interioară, așa-numita „Mini-Constituție” (Mała Konstytucja ), adică Actul Constituțional din 17 octombrie 1992. art. 1 din Act a afirmat principiul separarii competențelor în următoarele termeni: „Competența legislativă a statului se confirmă în Sejm și Senatul Republicii Poloniei; competența executivă se confirmă în președintele Poloniei și în Consiliul de Miniștri; și competența judiciară se confirmă în instanțe independente.” Autoritățile judiciare și judiciare Legea din 20 iunie 1985 (cu cum a fost modificată) privind structura Curților de Justiție ( Ustawa o ustroju sādow powszechnych ) în versiunea aplicabilă la timpul material prevăzut, în secțiunea 1: „1.

Curtea de drept dispune de justiție în Republica Polonia. Curtea de drept este instanța de recurs, instanțe regionale și instanțe de district.” Secțiunea 9 din Lege prevede: „Curtea Supremă exercită competența de supraveghere asupra instanțelor de drept [mai scăzute].” Legea din 20 iunie 1985 (așa cum a fost modificată) privind Autoritățile Fiscale (Ustawa o Procuraturze ) stabilește principii generale privind structura, funcțiile și organizarea autorităților penale. Secțiunea 1 din Lege, în versiunea aplicabilă la momentul material, prevedea: „1. Autoritățile penale sunt Procurorul General, Procurorii și procurorii militari. Procurorii și procurorii militari sunt subordonați procurorului general.

Procurorul general este cea mai înaltă autoritate de urmărire; funcțiile sale sunt îndeplinite de Ministrul Justiției.” Secțiunea 2 din Lege, care stabilește sarcinile generale ale procurorilor, a declarat: „Autoritățile de urmărire penală asigură respectarea statului de drept și urmărirea penală a infracțiunilor.” Secțiunea 3 § 1 din Lege, care stabilește sarcinile detaliate ale procurorilor, citit, în măsura în care este relevant: „1.

Procurorul general și procurorii subordonați la el îndeplinesc sarcinile [sau] prevăzute la art. 2 prin [mesele următoare]: (1) desfășurarea și supravegherea desfășurării investigațiilor penale și a funcțiilor de urmărire penală în fața instanțelor; (2) depunerea de cereri civile în cazurile penale și civile și participarea la procedurile civile ... în cazul în care interesul public [sau necesitatea de a asigura respectarea] statului de drept sau a drepturilor cetățenilor o impun; (3) adoptarea [adecvată] a acțiunii prevăzute de lege pentru a asigura aplicarea corectă și uniformă a legii în cadrul procedurilor judiciare, administrative sau oricare altă procedură; (4) supravegherea executării hotărârilor din cazurile penale, a deciziilor privind detenția deținută și a altor decizii privind privarea de libertate; (5) desfășurarea unor cercetări privind criminalitatea, prevenirea crimei și combaterea crimei; (6) apel la instanța relevantă împotriva oricărei decizii administrative luate în încălcarea legii și participarea la proceduri legate de legalitatea acestor decizii; (7) coordonarea activităților de prevenire a crimelor ale altor autoritățile de stat; (8) Cooperarea cu [alte autorități de stat] și organizații neguvernamentale în vederea prevenirii infracțiunilor și a altor încălcări ale legii; (9) furnizarea de avize consultative privind proiectul de legislație;

(10) luarea [alte] măsuri prevăzute de statut.” Secțiunea 7 din Legea a precizat: „În îndeplinirea sarcinilor legale, procurorul respectă principiile imparțialității și a egalității de tratament a cetățenilor.” Secțiunea 8 din Lege prevede, în măsura în care este relevant: „1. În îndeplinirea sarcinilor sale, procurorul este independent; limitele independenței sale sunt stabilite la punctul 2. Un procuror respectă instrucțiunile, orientările și ordinele superiorilor săi. Cu toate acestea, în cazul în care o ordonanță se referă la substanța oricărei acțiuni care urmează să fie luate în cadrul procedurii, un procuror poate solicita [superiorului] să elibereze ordonanța în cauză cu motive scrise, să modifice ordinul, să-l elibereze de la efectuarea unui act prescris de acest ordin sau să-l elimine de la conducerea cazului în cauză.

Cererea de a fi eliminată dintr-un caz este hotărâtă de un superior ierarhic al procurorului care a emis ordinul.” Secțiunea 11 din Lege prevede, în măsura în care este cazul: „Prosecutorii de recurs, procurorii regionale și de districte sunt desemnați de procurorul general”. Partide la proceduri penale în temeiul Codului de procedură penală din 1969 Capitolul III din Codul, intitulat „Partiri, avocat de apărare, reprezentanți ai victimelor și reprezentanți ai societății” (Strony, obrońcy, pełnomocnicy i przedstawicel społeczny ) a descris un procuror ca parte la procedura penală. În conformitate cu toate dispozițiile relevante ale Codului citite împreună, un procuror a exercitat funcții de investigație și proces în cadrul procedurilor penale.

În special, după încheierea anchetei, el a întocmit un proiect de pronunțare și a reprezentat autoritatea judecătorească în fața instanței competente pentru a face față cazului. În conformitate cu art. 3 din Codul de procedură penală, în timp ce stătea la momentul material, „... autoritățile care desfășoară proceduri penale [inclusiv un procuror] examinează și ia în considerare exonerarea și incriminarea probelor”. Nu a existat nici un obstacol juridic pentru procurorii care îndeplinesc în consecință funcții de investigație și urmărire penală. Potrivit practicii interne – care, în timpul materialului, a fost foarte frecvent și care reflectă principiul general al obținerii unui maxim de eficiență la etapa investigației – acelasi procuror a făcut un ordin de detenție, a efectuat ancheta relevantă, a elaborat un proiect de inculpare și reprezentat (sau ar putea fi solicitat să reprezinte în orice moment) urmărirea penală în fața instanței de judecată.

Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că, după ce a fost arestat, el nu a fost adus prompt în fața unui judecător sau a unui alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară, dar în fața procurorului de investigare, care nu avea atribute ale unui „judecător” necesar în temeiul Convenției.

Reclamantul s-a plâns că, după ce a fost arestat, nu a fost adus prompt înaintea unui „judecător” și a afirmat că a încălcat art. 5 § 3 din Convenție care, în partea sa relevantă, citește: „Toată lumea arestată sau reținută în conformitate cu dispozițiile alineatului (3) (c) din prezentul articol se aduce prompt la un judecător sau la un alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară … ” Reclamantul se bazează pe o serie de hotărâri ale Curții (pentru interalia) , Hotărârea Huber v. Elveția din 23 octombrie 1990, Serie A nr. 188, p. 18, § 43, Hotărârea Pauwels c. Belgia din 26 mai 1988, Hotărârea A nr. 135, p. 18, § 38, și Hotărârea Assenov și alții c. Bulgaria din 28 octombrie 1998, Raportul Hotărârilor și Deciziilor 1998-VIII, p. 3298, § 146), a susținut că nu ar putea fi nici o îndoială că, având în vedere jurisprudența relevantă, procurorul care l-a reținut în reținere nu a oferit garanții de independență de către executiv și părți, conform articolului 5 Guvernul, din partea lor, a susținut că, având în vedere poziția procurorului în cadrul procedurilor penale și faptul că procurorii erau sub obligația generală de a rămâne imparțiale în cadrul acestor proceduri, cererea ar trebui respinsă ca fiind vădit nefondată.

Curtea, având în vedere criteriile stabilite în jurisprudența sa în ceea ce privește un „judecător” sau un „oficiar autorizat prin lege să exercite competența judiciară” în sensul articolului 5 § 3 și, mai ales, hotărârea sa în cazul Niedbała c. Polonia (n. 27915/95, §§ 48-57, 4 iulie 2000) consideră că este necesară examinarea meritelor cauzei. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a se judeca în fondul cauzei. Vincent Berger Georg Ress Președintele grefierului

FOURTH SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 34611/97 by Zbigniew DACEWICZ against Poland The European Court of Human Rights, sitting on 21 June 2001 as a Chamber composed of Mr G. Ress , President , Mr A. Pastor Ridruejo , Mr L. Caflisch , Mr J. Makarczyk , Mr V. Butkevych , Mr J. Hedigan , Mrs S. Botoucharova , judges , and Mr V. Berger , Section Registrar , Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 25 March 1996 and registered on 28 January 1997, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant, Zbigniew Dacewicz, is a Polish national, born in 1955 and living in Biała Podlaska.

He is represented by Mr W. Hermeliński, a lawyer practising in Warsaw, Poland. The respondent Government are represented by Mr K. Drzewicki, of the Ministry of Foreign Affairs. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 2 January 1996 the applicant was arrested by the police on suspicion of having committed burglary. On 4 January 1996 he was brought before U. Ś.-O., a district prosecutor from the Biała Podlaska District Prosecutor’s Office ( Prokuratura Rejonowa ), charged with two counts of burglary and, under Article 210 §1 read together with Article 217 § 1 (2) of the Code of Criminal Procedure, detained on remand in view of the reasonable risk that he might obstruct the proper conduct of the proceedings.

On 5 January 1996 the applicant lodged a complaint with the Biała Podlaska District Court ( Sąd Rejonowy ), maintaining that his detention was unlawful because the detention order had been made by the prosecutor, who did not have the attributes of a “judge” required under Article 5 § 3 of the Convention. The court deemed the complaint to be an appeal against the detention order made by the prosecutor. It examined it as such and dismissed it on 18 January 1996. The court considered that the applicant should be detained as there was a reasonable risk that he might obstruct the proper conduct of the proceedings. That decision was based on Article 209 read together with Article 217 § 1 (2) of the Code of Criminal Procedure.

Subsequently, in January and February 1996, the applicant complained to the Biała Podlaska District Prosecutor and the Ombudsman ( Rzecznik Praw Obywatelskich ) that, after having been arrested, he had not been brought before a judge but before the prosecutor, who had not been authorised by law to exercise judicial power. He maintained that the Polish authorities were failing to fulfil their obligations under Article 5 § 3 of the Convention. On 21 February 1996 the Biała Podlaska District Prosecutor replied to that complaint, stating that, under the provisions of the Code of Criminal Procedure, as they had stood at the material time, the prosecutor had been competent to detain him on remand; however, under the amendments to Polish criminal legislation, which would enter into force on 4 August 1996, only the courts of law would be competent to impose detention on remand.

On 7 March 1996 the Ombudsman replied to the applicant’s complaint, explaining that, under Article 210 of the Code of Criminal Procedure a prosecutor was competent to detain a suspect on remand at the investigative stage of criminal proceedings, whereas the courts were competent to impose detention in the court proceedings. On 27 March 1996 the Biała Podlaska District Prosecutor lodged a bill of indictment with the Biała Podlaska District Court. On 23 June 1996 the Biała Podlaska District Court gave judgment and convicted the applicant of dealing with stolen goods. On 17 July 1996 the applicant complained to the Supreme Court ( Sąd Najwyższy ) that, after having been arrested, he had not been brought before a judge but before the Biała Podlaska District Prosecutor.

On 30 July 1996 the Case-law Department of the Supreme Court replied to the applicant’s complaint in the following way: “ ... Under Article 210 § 1 of the Code of Criminal Procedure, a court imposes preventive measures after a bill of indictment has been lodged with that court; beforehand - a prosecutor [imposes such measures]. It thus follows that your doubts as to the imposition of detention [in your case] are unreasonable. Article 5 § 5 of the Convention clearly states that everyone detained shall be brought promptly before a judge – or other officer authorised by law to exercise judicial power. Under [the relevant] legislation, a prosecutor is such an officer…

” B. Relevant domestic law and practice 1. Imposition of detention on remand At the material time, legal provisions governing detention on remand were contained in Chapter XXIV of the Code of Criminal Procedure of 19 April 1969, entitled “Preventive measures” ( Środki zapobiegawcze ). That Code is no longer in force as it was repealed and replaced by the so-called “New Code of Criminal Procedure” of 6 June 1997 which entered into force on 1 September 1998. Article 209 of the Code of Criminal Procedure of 1969 provided: “Preventive measures may be imposed in order to ensure the proper conduct of proceedings if the evidence against the accused sufficiently justifies the opinion that he has committed a criminal offence.” Until 4 August 1996 (i.e.

the date on which the Law of 29 June 1995 on Amendments to the Code of Criminal Procedure and Other Criminal Statutes entered into force) at the investigative stage of criminal proceedings detention on remand was imposed by a prosecutor. Article 210 §§ 1 and 2 of the Code of Criminal Procedure (in the version applicable at the material time) stated: “1. Preventive measures shall be imposed by the court; before a bill of indictment has been lodged with the competent court, the measures shall be imposed by the prosecutor. 2. A prosecutor may impose a preventive measure only with respect to a person who has been questioned in the case as a suspect.

Before ordering detention on remand or deciding on bail the prosecutor shall personally hear the suspect.” A detainee could, under Article 212 § 2 of the Code, appeal against a detention order made by a prosecutor to the court competent to deal with his case; however, he was not entitled to be brought before the court dealing with his appeal. 2. Legislative, judicial and executive branches of the State At the material time the relations between the authorities of the Polish State were set out in interim legislation, the so-called “Mini-Constitution” ( Mała Konstytucja ), i.e.

the Constitutional Act of 17 October 1992. Article 1 of the Act affirmed the principle of the separation of powers in the following terms: “The legislative power of the State shall be vested in the Sejm and the Senate of the Republic of Poland; the executive power shall be vested in the President of Poland and the Council of Ministers; and judicial power shall be vested in the independent courts.” 3. Judicial and prosecution authorities The Law of 20 June 1985 (as amended) on the Structure of Courts of Law ( Ustawa o ustroju sądów powszechnych ) in the version applicable at the material time provided, in Section 1: “1. Courts of law shall dispense justice in the Republic of Poland.

2. Courts of law shall be courts of appeal, regional courts and district courts.” Section 9 of the Law provided: “The Supreme Court shall exercise supervisory jurisdiction over [lower] courts of law.” The Law of 20 June 1985 (as amended) on Prosecution Authorities ( Ustawa o Prokuraturze ) set out general principles concerning the structure, functions and organisation of prosecution authorities. Section 1 of the Law, in the version applicable at the material time, stipulated: “1. The prosecution authorities shall be the Prosecutor General, prosecutors and military prosecutors. Prosecutors and military prosecutors shall be subordinate to the Prosecutor General.

2. The Prosecutor General shall be the highest prosecution authority; his functions shall be carried out by the Minister of Justice.” Section 2 of the Law, setting out the general duties of prosecutors, stated: “The prosecution authorities shall ensure the observance of the rule of law and the prosecution of criminal offences.” Section 3 § 1 of the Law, setting out the detailed duties of prosecutors, read, in so far as relevant: “1.

The Prosecutor General and prosecutors subordinate to him shall carry out the[ir] duties set out in Article 2 by [the following means]: (1) carrying out and supervising the carrying out of criminal investigations and performing prosecution functions before the courts; (2) submitting civil claims in criminal and civil cases and taking part in civil proceedings ... if the public interest [or the need to ensure the observance of] the rule of law or citizens’ rights so require; (3) taking [the appropriate] action provided by law in order to secure the correct and uniform application of the law in judicial, administrative ... or any other proceedings; (4) supervising the enforcement of judgments given in criminal cases, decisions on detention on remand and other decisions on deprivation of liberty; (5) carrying out research into crime, the prevention of crime and combating crime; (6) appealing to the relevant court against any administrative decision taken in breach of the law, and participating in proceedings relating to the lawfulness of such decisions; (7) co-ordinating the crime-prevention activities of other State authorities; (8) co-operating with [other State authorities] and non-governmental organisations in order to prevent crime and other breaches of the law; (9) giving advisory opinions on draft legislation;

(10) taking [any other] action provided for by statute.” Section 7 of the Law stated: “In carrying out his statutory duties, a prosecutor shall follow the principles of impartiality and of equal treatment of citizens.” Section 8 of the Law provided, in so far as relevant: “1. In carrying out his duties, a prosecutor shall be independent; the limits of his independence are set out in paragraph 2 hereof. 2. A prosecutor shall abide by the instructions, guidelines and orders of his superiors. However, if an order relates to the substance of any action to be taken in proceedings, a prosecutor may request [his superior] to issue the order concerned with reasons in writing, to alter the order, to relieve him from performing an act prescribed by that order, or to remove him from conducting the case in question.

Requests to be removed from a case shall be decided by a hierarchical superior of the prosecutor who issued the order.” Section 11 of the Law provided, in so far as relevant: “Prosecutors of appeal, regional and district prosecutors shall be appointed by the Prosecutor General.” 4. Parties to criminal proceedings under the 1969 Code of Criminal Procedure Chapter III of the Code, entitled “Parties, defence counsel, representatives of victims and representative of society” ( Strony, obrońcy, pełnomocnicy i przedstawiciel społeczny ) described a prosecutor as a party to criminal proceedings. Under all the relevant provisions of the Code read together, a prosecutor performed investigative and prosecuting functions in criminal proceedings.

In particular, after completing the investigation, he drew up a bill of indictment and represented the prosecuting authority before the court competent to deal with the case. Under Article 3 of the Code of Criminal Procedure, as it stood at the material time, “...authorities conducting criminal proceedings [including a prosecutor] shall examine and take into account exonerating as well as incriminating evidence”. There was no legal obstacle to prosecutors performing investigative and prosecution functions concurrently. According to domestic practice – which, at the material time, was a very frequent one and which reflected the general principle of achieving a maximum of efficiency at the investigative stage – the same prosecutor made a detention order, conducted the relevant investigation, drew up a bill of indictment and represented (or could be called upon to represent at any time) the prosecution before the trial court.

COMPLAINT The applicant complained under Article 5 § 3 of the Convention that, after having been arrested, he had not been brought promptly before a judge or other officer authorised by law to exercise judicial power but before the investigating prosecutor, who had not had attributes of a “judge” required under the Convention.

THE LAW The applicant complained that after having been arrested he had not been brought promptly before a “judge” and alleged a breach of Article 5 § 3 of the Convention which, in its relevant part, reads: “Everyone arrested or detained in accordance with the provisions of paragraph 1 (c) of this Article shall be brought promptly before a judge or other officer authorised by law to exercise judicial power … ” The applicant, relying on a number of the Court’s judgments (on, inter alios , the Huber v. Switzerland judgment of 23 October 1990, Series A no. 188, p. 18, § 43; the Pauwels v. Belgium judgment of 26 May 1988, Series A no. 135, p. 18, § 38; and the Assenov and Others v. Bulgaria judgment of 28 October 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-VIII, p. 3298, § 146), maintained that there could be no doubt that in the light of the relevant jurisprudence the prosecutor who had detained him on remand had not offered guarantees of independence from the executive and the parties, as required under Article 5 § 3. The Government, for their part, submitted that, given the position of a prosecutor in criminal proceedings and the fact that prosecutors were under a general legal duty to remain impartial in such proceedings, the application should be rejected as being manifestly ill-founded.

The Court, having regard to the criteria established in its case-law in respect of a “judge” or “officer authorised by law to exercise judicial power” for the purposes of Article 5 § 3 and, more particularly, to its judgment in the case of Niedbała v. Poland (no. 27915/95, §§ 48-57, 4 July 2000) considers that the examination of the merits of the case is required. For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case. Vincent Berger Georg Ress Registrar President