DACEWICZ v. POLAND
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
DACEWICZ v. POLAND (CtEDO, 2001)
CUARTA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 34611/97 de către Zbigniew DACEWICZ împotriva Poloniei Curții Europene a Drepturilor Omului, care așezată la 21 iunie 2001 în calitate de Cameră compusă din Președintele Ress Pastor Ridruejo Caflisch Makarczyk Butkevych Hedigan dna Botoucharova judecători și dl Președintele Secțiunii Berger Având în vedere cererea de mai sus introdusă la 25 martie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 28 ianuarie 1997, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul respondent și observațiile în răspuns transmise de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, Zbigniew Dacewicz, este un național polonez, născut în 1955 și locuiește în Biała Podlaska. El este reprezentat de dl Hermeliński, un avocat practicant în Varșovia, Polonia. Guvernul contestat este reprezentat de dl Drzewicki, Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 2 ianuarie 1996, reclamantul a fost arestat de către poliție pe suspectul de a fi comis jaf. La 4 ianuarie 1996, el a fost adus la U. U.-O., un procuror de district din Biroul Procurorului District Biała Podlaska (Procuratura Rejonowa ), acuzat de doi conturi de furt și, în conformitate cu art. 210 § 1 citit împreună cu art. 217 § 1 alineatul (2) din Codul de Procedință Penală, reținut în funcție de riscul rezonabil de a obstruge conduita corectă a procedurii. La 5 ianuarie 1996, reclamantul a depus o plângere la Curtea de District Biała Podlaska (Sīd Rejonowy) ), menținând că detenția sa a fost ilegală deoarece ordinul de detenție a fost făcut de procuror, care nu are atributele unui „judecător” impus în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție. Curtea a considerat că plângerea este un recurs împotriva ordinului de detenție făcut de procuror. A examinat-o ca astfel și a respins-o la 18 ianuarie 1996. Curtea a considerat că reclamantul ar trebui reținut deoarece există un risc rezonabil de a obstrucționa conduita corectă a procedurii, pe baza articolului 209 citit împreună cu art. 217 § 1 alineatul (2) din Codul de Procedință Penală. Ulterior, în ianuarie și februarie 1996, reclamantul s-a plângut procurorului districtului Biała Podlaska și Ombudsmanului ( Rzecznik Praw Obywatelskich ) care, după ce a fost arestat, nu a fost adus la judecător, ci la procuror, care nu a fost autorizat de lege să exercite competența judiciară. El a susținut că autoritățile poloneze nu își îndeplinesc obligațiile în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție. La 21 februarie 1996, procurorul de districtul Biała Podlaska a răspuns la această plângere, declarând că, în conformitate cu dispozițiile Codului de Procedură Penală, pe măsură ce stăteau la momentul material, procurorul a fost competent să-l dețină în reținere; totuși, în temeiul amendamentelor legislației penale poloneze, care vor intra în vigoare la 4 august 1996, numai instanțele de drept vor fi competente să impună detenția în reținere. La 7 martie 1996, Ombudsmanul a răspuns la plângerea reclamantului, explicând că, în conformitate cu art. 210 din Codul de Procedință Penală, un procuror este competent să dețină un suspect la reținere la etapa de anchetă a procedurilor penale, în timp ce instanța este competentă să impună deținere în cadrul procedurii de judecată. La 27 martie 1996, Procurorul districtului Biała Podlaska a depus o declarație de inculpare la Curtea districtului Biała Podlaska. La 23 iunie 1996, Curtea districtual Biała Podlaska a pronunțat hotărâre și a condamnat reclamantul de a se ocupa de bunurile furate. La 17 iulie 1996, reclamantul s-a plâns la Curtea Supremă (Sād Najwyższy ) că, după ce a fost arestat, el nu a fost adus în fața unui judecător, ci în fața procurorului districtului Biała Podlaska. La 30 iulie 1996, Departamentul de jurisprudență al Curții Supreme a răspuns la plângerea reclamantului în următoarele moduri: „ ... În conformitate cu art. 210 § 1 din Codul de Procedință Penală, o instanță impune măsuri preventive după depunerea unui proiect de pronunțare la această instanță; înainte - un procuror [impune astfel de măsuri]. Prin urmare, îndoielile privind impunerea deținerii [în cazul dumneavoastră] sunt irezonabile. art. 5 § 5 din Convenție prevede în mod clar că toată lumea reținută va fi adusă prompt în fața unui judecător – sau a unui alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară. În temeiul [legislației relevante], un procuror este un astfel de ofițer. ...” În momentul material, dispozițiile legale care reglementează detenția în reținere erau incluse în capitolul XXIV din Codul de Procedură Penală din 19 aprilie 1969, intitulat „Măsuri preventive” („Zapobiegawcze”) Codul respectiv nu mai este în vigoare deoarece acesta a fost abrogat și înlocuit de „Noul Cod de Procedură Penală” din 6 iunie 1997 care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998. art. 209 din Codul de Procedință Penală din 1969 prevede: „Poate fi impuse măsuri preventive pentru a asigura conduita corectă a procedurii în cazul în care dovezile împotriva acuzatului justifică suficient avizul că a comis o infracțiune.” Până la 4 august 1996 (adică data la care a intrat în vigoare Legea din 29 iunie 1995 privind modificările Codului de Procedură Penală și alți statuti penali) în etapa de anchetă a detenției procedurilor penale în reținere penală a fost impusă de un procuror. art. 210 § 1 și 2 din Codul de Procedură Penală (în versiunea aplicabilă la momentul material) a declarat: „1. Măsurile preventive sunt impuse de către instanță; înainte de a fi depusă o declarație de acuzație la instanța competentă, măsurile sunt impuse de procuror. Procurorul poate impune o măsură preventivă numai cu privire la o persoană care a fost interogat în acest caz ca suspect. Înainte de a ordona deținerea în custodie sau de a hotărî pe cauțiune, procurorul va auzi personal suspectul.” Un deținut ar putea, în conformitate cu art. 212 § 2 din Codul, face apel împotriva unei ordine de detenție formulate de un procuror la instanța competentă să se ocupe de cazul său; totuși, el nu a avut dreptul de a fi adus în fața instanței care se ocupă de recursul său. Legea legislativă, judiciară și executivă a statului În momentul material, relațiile dintre autoritățile statului polonez au fost stabilite în legislația interioară, așa-numita „Mini-Constituție” (Mała Konstytucja ), adică Actul Constituțional din 17 octombrie 1992. art. 1 din Act a afirmat principiul separarii competențelor în următoarele termeni: „Competența legislativă a statului se confirmă în Sejm și Senatul Republicii Poloniei; competența executivă se confirmă în președintele Poloniei și în Consiliul de Miniștri; și competența judiciară se confirmă în instanțe independente.” Autoritățile judiciare și judiciare Legea din 20 iunie 1985 (cu cum a fost modificată) privind structura Curților de Justiție ( Ustawa o ustroju sādow powszechnych ) în versiunea aplicabilă la timpul material prevăzut, în secțiunea 1: „1. Curtea de drept dispune de justiție în Republica Polonia. Curtea de drept este instanța de recurs, instanțe regionale și instanțe de district.” Secțiunea 9 din Lege prevede: „Curtea Supremă exercită competența de supraveghere asupra instanțelor de drept [mai scăzute].” Legea din 20 iunie 1985 (așa cum a fost modificată) privind Autoritățile Fiscale (Ustawa o Procuraturze ) stabilește principii generale privind structura, funcțiile și organizarea autorităților penale. Secțiunea 1 din Lege, în versiunea aplicabilă la momentul material, prevedea: „1. Autoritățile penale sunt Procurorul General, Procurorii și procurorii militari. Procurorii și procurorii militari sunt subordonați procurorului general. Procurorul general este cea mai înaltă autoritate de urmărire; funcțiile sale sunt îndeplinite de Ministrul Justiției.” Secțiunea 2 din Lege, care stabilește sarcinile generale ale procurorilor, a declarat: „Autoritățile de urmărire penală asigură respectarea statului de drept și urmărirea penală a infracțiunilor.” Secțiunea 3 § 1 din Lege, care stabilește sarcinile detaliate ale procurorilor, citit, în măsura în care este relevant: „1. Procurorul general și procurorii subordonați la el îndeplinesc sarcinile [sau] prevăzute la art. 2 prin [mesele următoare]: (1) desfășurarea și supravegherea desfășurării investigațiilor penale și a funcțiilor de urmărire penală în fața instanțelor; (2) depunerea de cereri civile în cazurile penale și civile și participarea la procedurile civile ... în cazul în care interesul public [sau necesitatea de a asigura respectarea] statului de drept sau a drepturilor cetățenilor o impun; (3) adoptarea [adecvată] a acțiunii prevăzute de lege pentru a asigura aplicarea corectă și uniformă a legii în cadrul procedurilor judiciare, administrative sau oricare altă procedură; (4) supravegherea executării hotărârilor din cazurile penale, a deciziilor privind detenția deținută și a altor decizii privind privarea de libertate; (5) desfășurarea unor cercetări privind criminalitatea, prevenirea crimei și combaterea crimei; (6) apel la instanța relevantă împotriva oricărei decizii administrative luate în încălcarea legii și participarea la proceduri legate de legalitatea acestor decizii; (7) coordonarea activităților de prevenire a crimelor ale altor autoritățile de stat; (8) Cooperarea cu [alte autorități de stat] și organizații neguvernamentale în vederea prevenirii infracțiunilor și a altor încălcări ale legii; (9) furnizarea de avize consultative privind proiectul de legislație; (10) luarea [alte] măsuri prevăzute de statut.” Secțiunea 7 din Legea a precizat: „În îndeplinirea sarcinilor legale, procurorul respectă principiile imparțialității și a egalității de tratament a cetățenilor.” Secțiunea 8 din Lege prevede, în măsura în care este relevant: „1. În îndeplinirea sarcinilor sale, procurorul este independent; limitele independenței sale sunt stabilite la punctul 2. Un procuror respectă instrucțiunile, orientările și ordinele superiorilor săi. Cu toate acestea, în cazul în care o ordonanță se referă la substanța oricărei acțiuni care urmează să fie luate în cadrul procedurii, un procuror poate solicita [superiorului] să elibereze ordonanța în cauză cu motive scrise, să modifice ordinul, să-l elibereze de la efectuarea unui act prescris de acest ordin sau să-l elimine de la conducerea cazului în cauză. Cererea de a fi eliminată dintr-un caz este hotărâtă de un superior ierarhic al procurorului care a emis ordinul.” Secțiunea 11 din Lege prevede, în măsura în care este cazul: „Prosecutorii de recurs, procurorii regionale și de districte sunt desemnați de procurorul general”. Partide la proceduri penale în temeiul Codului de procedură penală din 1969 Capitolul III din Codul, intitulat „Partiri, avocat de apărare, reprezentanți ai victimelor și reprezentanți ai societății” (Strony, obrońcy, pełnomocnicy i przedstawicel społeczny ) a descris un procuror ca parte la procedura penală. În conformitate cu toate dispozițiile relevante ale Codului citite împreună, un procuror a exercitat funcții de investigație și proces în cadrul procedurilor penale. În special, după încheierea anchetei, el a întocmit un proiect de pronunțare și a reprezentat autoritatea judecătorească în fața instanței competente pentru a face față cazului. În conformitate cu art. 3 din Codul de procedură penală, în timp ce stătea la momentul material, „... autoritățile care desfășoară proceduri penale [inclusiv un procuror] examinează și ia în considerare exonerarea și incriminarea probelor”. Nu a existat nici un obstacol juridic pentru procurorii care îndeplinesc în consecință funcții de investigație și urmărire penală. Potrivit practicii interne – care, în timpul materialului, a fost foarte frecvent și care reflectă principiul general al obținerii unui maxim de eficiență la etapa investigației – acelasi procuror a făcut un ordin de detenție, a efectuat ancheta relevantă, a elaborat un proiect de inculpare și reprezentat (sau ar putea fi solicitat să reprezinte în orice moment) urmărirea penală în fața instanței de judecată. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că, după ce a fost arestat, el nu a fost adus prompt în fața unui judecător sau a unui alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară, dar în fața procurorului de investigare, care nu avea atribute ale unui „judecător” necesar în temeiul Convenției. Reclamantul s-a plâns că, după ce a fost arestat, nu a fost adus prompt înaintea unui „judecător” și a afirmat că a încălcat art. 5 § 3 din Convenție care, în partea sa relevantă, citește: „Toată lumea arestată sau reținută în conformitate cu dispozițiile alineatului (3) (c) din prezentul articol se aduce prompt la un judecător sau la un alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară ....” Reclamantul se bazează pe o serie de hotărâri ale Curții (pentru interalia) , Hotărârea Huber v. Elveția din 23 octombrie 1990, Serie A nr. 188, p. 18, § 43, Hotărârea Pauwels c. Belgia din 26 mai 1988, Hotărârea A nr. 135, p. 18, § 38, și Hotărârea Assenov și alții c. Bulgaria din 28 octombrie 1998, Raportul Hotărârilor și Deciziilor 1998-VIII, p. 3298, § 146), a susținut că nu ar putea fi nici o îndoială că, având în vedere jurisprudența relevantă, procurorul care l-a reținut în reținere nu a oferit garanții de independență de către executiv și părți, conform articolului 5 Guvernul, din partea lor, a susținut că, având în vedere poziția procurorului în cadrul procedurilor penale și faptul că procurorii erau sub obligația generală de a rămâne imparțiale în cadrul acestor proceduri, cererea ar trebui respinsă ca fiind vădit nefondată. Curtea, având în vedere criteriile stabilite în jurisprudența sa în ceea ce privește un „judecător” sau un „oficiar autorizat prin lege să exercite competența judiciară” în sensul articolului 5 § 3 și, mai ales, hotărârea sa în cazul Niedbała c. Polonia (n. 27915/95, §§ 48-57, 4 iulie 2000) consideră că este necesară examinarea meritelor cauzei. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a se judeca în fondul cauzei. Vincent Berger Georg Ress Președintele grefierului