D.M. contre la FRANCE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 41376/98 prezentate de D. M. împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 26 iunie 2001 într-o cameră compusă din dnii Fuhrmann președinte J.-P. Costa Loucaides Tulkens Jungwiert H.S. Greve Ugrekhelidze judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 25 februarie 1998 și înregistrată la 27 mai 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială din 24 august 1999, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, Damien Mathieu, este un resortisant francez, născut în 1973. El este reprezentat în fața Curții de către domnul P. Bernardet, sociolog. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Circumstanțele din speță La 31 mai 1997, reclamantul a fost internat în CHRU (Centrul spitalicesc regional universitar) din Lille, la cererea părinților săi, în timp ce trebuia să plece în Statele Unite. Reclamantul prezintă că, de la încheierea interviului său cu un stagiar de gardă, a fost dezbrăcat, pus în pijamale împotriva voinței sale și plasat într-o cameră de izolare, lipit de pat, fără nicio explicație în ciuda protestelor sale. La data de 2 iunie care urmează reclamantului a fost informat cu privire la drepturile sale și la acțiunile pe care le poate exercita, printr-un document scris pe care îl semnează după ce a luat cunoștință de acest lucru. Prin scrisoarea din 4 iunie 1997, acesta îl sesizează pe președintele Tribunalului de Mare Instanță din Lille cu privire la o cerere de ieșire imediată. La data de 21 iunie 1997, un membru al personalului din cadrul biroului de avocatură al procurorului general al Republicii, prevăzut la 23 iunie 1997, i-a propus să se întâlnească cu el. Această vizită a avut loc conform planului. La 23 iunie 1997, reclamantul a solicitat șefului de instituție să copieze documentele din dosarul său și regulamentul de procedură al instituției. La 24 iunie 1997, medicul șef al secției de psihiatrie generală a CHRU a emis un certificat care indică faptul că reclamantul nu mai prezenta probleme care îi pun în pericol sănătatea, că a acceptat îngrijirea care i-a fost oferită și că, prin urmare, motivele care au motivat spitalizarea sub presiune nu mai erau îndeplinite. Cu toate acestea, la 25 iunie 1997, un medic șef de clinică din același departament întocmește un certificat pentru solicitant în termenii următori: Acesta s-a întors pe consimțământul său, refuzând să mai rămână un moment în spitalizare și gândindu-se să oprească imediat tratamentul și să plece la Miami, în timp ce acesta este o întrerupere a contractului în comparație cu ziua anterioară în care ținea un discurs invers, după ce s-a întâlnit cu familia sa, pacientul a încercat intenționat să facă schimb prin asigurarea cooperării sale în domeniul îngrijirii medicale la începutul săptămânii, ceea ce nu mai este cazul astăzi. Pe de altă parte, el prezintă încă o tendință de a interpreta cu idei de persecuție din partea tatălui său, o temă delirantă despre finanțele familiei sale exprimate astăzi într-o stare de neliniște intensă, fără a lua în considerare situația sa financiară actuală, care nu-i permite să călătorească în condiții bune. Prin urmare, acest pacient este dispus să se îmbarce într-o călătorie patologică din motive delirante. Prin urmare, este necesar să se refacă spitalizarea sub presiune, deoarece consimțământul său la îngrijire este din nou imposibil de obținut. Există o noțiune de pericol iminent. Starea de sănătate a domnului D. nu îi permite să-și dea consimțământul cu privire la îngrijirile medicale care se află sub supraveghere constantă în spitale și, prin urmare, trebuie să fie internat la cererea unei terțe părți, în conformitate cu articolul L.333.2 din Codul de sănătate publică, într-o instituție reglementată de legea din 27 iunie 1990. Pe data de 26 iunie, 4 iulie, 4 august, 4 septembrie și 10 septembrie 1997. La 10 septembrie 1997, la cererea unei terțe persoane, s-a ridicat din nou măsura de spitalizare și, de data aceasta, această decizie a fost urmată de execuție. În cele din urmă, reclamantul a fost acceptat în spitalizare liberă la o altă clinică din Lille. La 17 septembrie 1997, Tribunalul de Mare Instanță din Lille desemnează un expert. La 29 septembrie și 10 octombrie 1997, expertul psihiatru al spitalelor a solicitat reclamantului, prin scrisori simple, să ia legătura cu secretariatul său pentru a se putea desfășura o expertiză. Aceste scrisori au fost trimise la domiciliul părinților săi, în timp ce reclamantul a ales domiciliul unei terțe părți și această nouă adresă figura pe cererea sa inițială. Reclamantul a solicitat expertului, prin poșta din 16 februarie 1998, să-i comunice ordinul de misiune pe care îl primise de la instanță. Potrivit reclamantului, la 17 februarie 1998, expertul s-a prezentat la clinica în care era internat în spitalizare liberă. El ar fi fost informat prin refuzul de a-și prezenta ordinul de misiune și ar fi discutat cu reclamantul. La 18 februarie 1998, printr-o scrisoare recomandată cu confirmare de primire, reclamantul a solicitat din nou o copie a ordinului de misiune al expertului. 1998. Președintele Tribunalului de Mare Instanță l-a informat pe reclamant, prin scrisoarea din 8 iunie 1998, că încuviințarea raportului de competență al medicului comis era stabilită la 17 iunie 1998; prin urmare, reclamantul a primit această scrisoare la 18 iunie 1998, nu a putut participa la această audiere. Prin ordonanța din 30 iunie 1998, Tribunalul de Mare Instanță din Lille a constatat ridicarea măsurii de spitalizare și a declarat cererea fără obiect. Dreptul și practica internă pertinente Codul de sănătate publică Articolul L. 333 : O persoană cu tulburări mentale nu poate fi spitalizată fără consimțământul său la cererea unei terțe părți decât dacă 1° Afecțiunile sale fac imposibilă consimțământul său 2° Starea sa impune îngrijire imediată cu supraveghere constantă în spital. Cererea de admitere este prezentată fie de către un membru al familiei bolnavului, fie de către o persoană care ar putea acționa în interesul acestuia, cu excepția îngrijitorilor, dacă aceștia își desfășoară activitatea în instituția gazdă. Această cerere trebuie să fie scrisă și semnată de persoana care o formulează. În cazul în care aceasta din urmă nu știe să scrie, cererea este primită de primar, de comisarul de poliție sau de directorul de instituție care face acest lucru. Aceasta cuprinde numele, prenumele, profesia, vârsta și domiciliul atât al persoanei care solicită spitalizarea, cât și al celei a cărei spitalizare este solicitată și indicarea naturii relațiilor existente între ele, precum și, dacă este cazul, a gradului lor de rudenie. Cererea de admitere este însoțită de două certificate medicale cu mai puțin de 15 zile și chitanțe, care atestă îndeplinirea condițiilor prevăzute în al doilea și al treilea paragraf. (...) Articolul L. 351: Orice persoană spitalizată fără consimțământul său sau reținută în orice instituție, publică sau privată, care găzduiește bolnavi tratați pentru tulburări mentale, tutorele ei, dacă este minoră, tutorele sau curatorul ei, dacă, în orice moment, ea a fost pusă sub tutelă sau curatală, soțul ei, concubinul său, orice părinte sau orice persoană care ar putea acționa în interesul bolnavului și, eventual, îngrijitorul persoanei pot, în orice moment, să se poată adresa prin simplă cerere președintelui Tribunalului de Mare Instanță din locul unde se află instituția care, acționând în forma acestora după dezbatere contradictorie și după verificările necesare, dispune, dacă este cazul, ieșirea imediată. Orice persoană care a solicitat spitalizarea sau procurorul republicii, din oficiu, se poate ocupa în același scop. Președintele Tribunalului de Mare Instanță poate, de asemenea, să se sesizeze din oficiu, în orice moment, pentru a pune capăt spitalizării fără consimțământ. În acest scop, orice persoană interesată poate aduce la cunoștința sa informațiile pe care le consideră utile privind situația unui bolnav spitalizat. Căi de atac În dreptul francez există o dublă competență judiciară în materie de internare psihiatrică. În ceea ce privește aprecierea regularității internalizării și eventualele reparații care trebuie acordate, repartizarea clasică a competențelor între instanța civilă și cea administrativă, bazată pe principiul constituțional al separării puterilor, a fost astfel exprimată printr-o hotărâre a Tribunalului de Conflict (hotărârea nr. 2973 din 3 iulie 1995, Prefectul Parisului c. Gureras, Gaz. Pal. 7 Hotărârea Curții din 14 iunie 1996, Comisia/Țările de Jos/Comisia, Rec., 1995, p. din Codul de sănătate publică, pentru a aprecia necesitatea unei măsuri de plasare din oficiu într-un spital de psihiatrie și consecințele care pot rezulta din aceasta, este de competența instanței administrative de a aprecia regularitatea deciziei administrative care dispune plasarea și, dacă este cazul, consecințele dăunătoare ale nenotificării acesteia, precum și ale greșelilor serviciului public care ar fi putut fi comise în această privință (...). Această jurisprudență a cunoscut în ultimii ani o evoluție în cadrul celor două ordine de jurisdicție, în special pentru a ține seama de cerințele Convenției, care este direct aplicabilă în dreptul francez și are întâietate asupra legilor interne, în temeiul articolului 55 din Constituție. Într-o hotărâre din 17 februarie 1997, Tribunalul pentru Conflicte a enunțat noua repartizare a competențelor între cele două ordine de jurisdicție: [M.], care a făcut obiectul unei măsuri de plasare din oficiu la centrul spitalicesc (...) în aplicarea unui decret al primarului din Tarbes la 18 mai 1988 și al unui decret al prefectului din Pyrénées la 3 iunie 1988, după ce Tribunalul Administrativ din Pau a anulat, printr-o hotărâre din 1 februarie 1993, aceste hotărâri din cauza lipsei de motivare, a solicitat tribunalului din Paris să condamne în solidar agentul judiciar al Trezoreriei, centrul spitalicesc (...) și comuna Tarbes la repararea prejudiciului suferit (...); Considerând că, în cazul în care autoritatea judiciară este singura competentă în temeiul articolelor L. 333 și următoarele din Codul de sănătate publică, pentru a aprecia necesitatea unei măsuri de plasare din oficiu într-un spital psihiatric și consecințele care pot rezulta din aceasta, este de competența instanței administrative să aprecieze regularitatea deciziei administrative care dispune plasarea; întrucât, în cazul în care aceasta din urmă este pronunțată în acest sens, autoritatea judiciară este competentă să se pronunțe asupra consecințelor dăunătoare ale tuturor neregulilor care afectează măsura de plasare din oficiu; În acest sens (...) [ca] repararea prejudiciului suferit ca urmare a hotărârii contestate să intre sub incidența autorității judiciare (...). mai mult decât nota de subsol a lui Michel Paillet sub hotărârea Tribunalului de Conflicte, Juris-Clausor Drept administrativ, aprilie 1997, pp. 24 A se vedea nota de subsol 1. (...) După câteva ezitări, jurisprudența sa este stabilită sub jurisdicția din 30 iunie 1838, cu adoptarea unei distincții între regularitatea deciziei de internare din oficiu a cărei examinare intră sub incidența instanței administrative și necesitatea acestei hotărâri a cărei judecată nu poate scăpa instanței judiciare (...) distincție menținută cu legea din 27 iunie 1990 (...). Această distincție (...) își produce efectele atât pe teren al legalității, cât și pe cel al responsabilității: consecințele dăunătoare ale unei deficiențe de motivare, ale unei întârzieri în acțiune sau ale unei intervenții incompetente a unei autorități aparține instanței administrative. Prin urmare, Consiliul de Primă Instanță anulează judecata unui tribunal administrativ care își declină competența de a aprecia concluziile la sfârșit pe baza remușcărilor comise de autoritățile publice prin pronunțarea din oficiu a unei persoane fără respectarea formelor și termenelor impuse de texte. În acest context, decizia comentată a ajuns la o concluzie cu aceste soluții în măsura în care aceasta menționează că: în cazul în care legalitatea măsurii de internare din oficiu a fost apreciată de instanța administrativă (...) autoritatea judiciară are competența de a se pronunța asupra consecințelor dăunătoare ale tuturor neregulilor care afectează măsura de plasare din oficiu. Reclamantul se plânge mai întâi de o deviere de la obiectul de internare psihiatrică pe care a suferit-o, la cererea unei terțe părți între 25 iunie și 10 septembrie 1997. Reclamantul ridică, de asemenea, caracterul neconflict atât al deciziei de numire a unui expert, cât și a unei competențe. De asemenea, se plânge de lipsa sa de informații în sensul art. 5 alin. (2) din Convenție. În plus, acesta afirmă că termenul necesar instanței pentru examinarea cererii sale de ieșire imediată nu este conform cu cerințele art. 5 alin. (4) din Convenție. Reclamantul se plânge în primul rând de o deviere de la obiectul de internare psihiatrică pe care o are la dispoziție, la cererea unei terțe părți între 25 iunie și 10 septembrie 1997. e. sils a s in ii le periodice (...) de un nebun, (...) . . . . . . . . În ceea ce privește temeinicia de internizare a reclamantului, Curtea reamintește, așa cum a făcut Tribunalul de Conflicte în hotărârea sa din 17 februarie 1997 că dreptul francez prevede două tipuri de căi de atac pentru a evalua regularitatea unui internal psihiatric: o cale de atac în fața instanței judiciare pentru a evalua temeinicia măsurii de internare și pentru a acorda despăgubiri în caz de internare nejustificată și o cale de atac în fața instanței administrative pentru a evalua regularitatea externă a deciziilor administrative de internare și pentru a remedia eventualele rețete ale administrației. Cu toate acestea, Comisia constată că, în speță, reclamantul nu a introdus nicio acțiune în fața instanței judiciare pentru a contesta temeinicia internă a acesteia și pentru a solicita daune-interese. 351 din Codul sănătății publice) nu are ca obiect de a aprecia necesitatea deciziei inițiale de internare, ci de a stabili dacă persoana deținută trebuie sau nu să fie eliberată, având în vedere starea sa în ziua sesizării judecătorului (a se vedea Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, nr. 22136/93, Y.L. Franța, Decizia din 16 octombrie 1996 și Rufet-Roubitch c. În consecință, Franța (Decizia), nr. 3339/93, 19 iunie 2001. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru a nu epuiza căile de atac interne în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din convenție. De asemenea, reclamantul se plânge de lipsa de informații în sensul art. 5 alin. (2) din Convenție. El ridică încă caracterul neconflict atât al deciziei de numire a unui expert, cât și a celui de competență. În plus, afirmă că termenul necesar instanței pentru examinarea cererii sale de ieșire imediată nu este conform cu cerințele art. 5 alin. (4) din Convenție. Art. 5 alin. (2) are la dispoziție o persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen și într-o limbă pe care o înțelege, cu privire la motivele arestării sale și la acuzațiile aduse împotriva ei. Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul de a introduce o acțiune în fața unei instanțe, astfel încât aceasta să decidă în scurt timp cu privire la legalitatea detenției sale și să dispună eliberarea sa în cazul în care detenția este ilegală. În ceea ce privește f un c ț i o n are a recurentului din la n d i s p o zi ț i e de art. 5 alineatul (2) din Convenție, Curtea reamintește că nu poate fi sesizată numai după epuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție. Or, în speță, reclamantul nu a sesizat instanțele administrative cu privire la căi de atac în fața Curții, în timp ce acestea erau competente să se pronunțe cu privire la o eventuală încălcare a dispozițiilor articolului 5 alineatul (1) și ale articolului 2 din convenție (A se vedea Comisia Europeană pentru Drepturile Lluipe, nr. 19455/92, Boyer-Manet c. Franța, Decizia din 2 septembrie 1992 și nr. 39278/2001, Langlois c. Franța, Decizia din 1 iulie 1998 și Rufet Roubitch, decizia menționată anterior). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În ceea ce privește litigiul reclamantului întemeiat pe faptul că desemnarea expertului nu ar fi fost contradictorie, și nici nu ar fi stat la baza acesteia, Curtea arată în primul rând că nu reiese din dosarul pe care reclamantul l-a invocat, într-o anumită etapă a procedurii, în cadrul procedurii interne. În plus, presupunând chiar că a epuizat căile de atac interne cu privire la acest punct, Curtea consideră că art. 5 alineatul (4) nu garantează în niciun fel dreptul la o desemnare contradictorie a unui expert, aceasta fiind făcută înainte de a se pronunța ulterior. Pe de altă parte, Comisia reamintește că, în ceea ce privește procesul echitabil garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție, s-a considerat că unul dintre elementele unei proceduri echitabile în sensul art. 6 alin. (1) (art. 6-1) este caracterul contradictoriu al acesteia: în principiu, fiecare parte trebuie să aibă capacitatea nu numai de a face cunoscute elementele care sunt necesare pentru succesul pretențiilor sale, ci și de a lua cunoștință și de a discuta orice piesă sau observație prezentată judecătorului pentru a-și adresa decizia (a se vedea mutatis mutandis Hotărârile Lobo Machado c. Portugalia și Vermeulen c. Belgia din 20 februarie 1996, Rec., p. 206-207, p. 31 și, respectiv, p. 234, punctul 33, precum și Hotărârea Nederöst-Huber c. Elveția din 18 februarie 1997, Rec., 1997, p. 6-1), se referă la instanță; prin urmare, nu se poate deduce din această dispoziție (art. 6-1) un principiu general și abstract conform căruia, atunci când un expert a fost desemnat de către o instanță, părțile trebuie să aibă, în toate cazurile, dreptul de a participa la interviurile efectuate de primul sau de a primi comunicarea documentelor pe care le-a luat în considerare. În esență, părțile pot participa în mod corespunzător la procedura în fața "tribunalului" (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Kerojärvi c. Finlanda din 19 iulie 1995, seria A nr. 322, p. 16, punctul 42 in fil) Curtea subliniază, de asemenea, că, în speță, în momentul în care instanța intenționa să discute raportul de competență, problema nu mai apărea din moment ce reclamantul nu mai era spitalizat. În consecință, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție. (3) În sfârșit, reclamantul se plânge, în sensul art. 5 alin. (4) din Convenție, de termenul stabilit de instanță pentru a se pronunța asupra cererii sale de ieșire imediată. Prin ordonanța din 17 septembrie, judecătorul a desemnat un expert. Prin scrisorile din 29 septembrie și 16 octombrie 1997, medicul a solicitat reclamantului să-și facă o programare, dar acesta din urmă nu a răspuns că 16 În februarie 1998, prin solicitarea unei copii a ordinului de misiune al expertului, expertul a examinat reclamantul la 17 februarie 1998 și a prezentat raportul la 16 martie 1998. Prin ordonanța din 30 iunie 1998, magistratul sesizat declara cererea fără obiect, întrucât măsura de spitalizare la cererea unei terțe părți fusese retrasă la 10 septembrie 1997. Guvernul concluzionează că procedura a durat un an și douăzeci de zile, termen care ar putea părea a priori excesiv, dar care a fost prelungit de către solicitant, care a refuzat în repetate rânduri să se prezinte la convocările expertului. În cele din urmă, acesta subliniază că reclamantul nu mai era plasat sub regimul de spitalizare la cererea unei terțe părți începând cu 10 septembrie 1997, adică la trei luni după începerea acestei investiții și că, în aceste condiții, acesta nu ar putea fi util în sensul art. 5 alin. (4) din Convenție. Reclamantul subliniază faptul că cererea sa a fost formulată la 4 iunie 1997 și a pus sub semnul întrebării termenul de șase zile care s-a scurs înainte de transmiterea cererii către autoritatea judiciară competentă. Acesta arată apoi că judecătorul a numit un expert la numai trei luni și o săptămână după ce a fost sesizat și că este vorba de două luni și jumătate după ce a primit raportul expertului pe care judecătorul l-a respins. În cele din urmă, este de părere că art. 5 alin. (4) se aplică întregii perioade în cauză, deoarece, în urma evenimentelor din 24 și 25 iunie 1997, acesta rămânea într-o stare de neliniște și de neîncredere față de medici. Curtea constată că, sesizat la 4 sau 10 iunie 1997, președintele a radiat cauza rolului la 30 iunie1998, un an și douăzeci de zile mai târziu. În urma unei examinări preliminare a faptelor și argumentelor părților, Curtea consideră că acest motiv ridică întrebări de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a procedurii și necesită o examinare pe fond a cauzei. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu nici un alt motiv de refuz. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate, fâșia reclamantului întemeiat pe durata examinării cererii sale de părăsire imediată în sensul articolului 5 alineatul (4) din Convenție Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle W. F. Fuhmann Grefier Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 41376/98

présentée par D. M.

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 26 juin 2001 en une chambre composée de

MM.

W.

Fuhrmann

,

président

,

J.-P.

Costa

L.

Loucaides

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

K.

Jungwiert

,

M

me

H.S.

Greve

,

M.

M.

Ugrekhelidze

,

juges

,

et

de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 25 février 1998 et enregistrée le 27 mai 1998,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu la décision partielle du 24 août 1999,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Damien Mathieu, est un ressortissant français, né en 1973. Il est représenté devant la Cour par M. P.

Bernardet, sociologue.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

A.

Les circonstances de l’espèce

Le 31 mai 1997, le requérant fut interné au CHRU (Centre hospitalier régional universitaire) de Lille, à la demande de ses parents, alors qu’il devait partir aux Etats-Unis. Le requérant expose que dès la fin de son entretien avec un interne de garde, il fut déshabillé, mis en pyjama contre sa volonté et placé en chambre d’isolement, sanglé sur son lit, sans aucune explication malgré ses protestations.

Le 2 juin suivant le requérant fut informé de ses droits et des recours qu’il pouvait exercer, par un document écrit qu’il signa après en avoir pris connaissance. Par lettre du 4 juin 1997, il saisit le Président du tribunal de grande instance de Lille d’une demande de sortie immédiate.

Le 21 juin 1997, un membre du personnel l’informa de la visite du substitut du Procureur de la République prévue le 23 juin et lui proposa de le rencontrer. Cette visite eut lieu comme prévu. Le 23 juin 1997, le requérant demanda au chef d’établissement la copie des pièces de son dossier et le règlement intérieur de l’établissement. Il n’obtint aucune réponse.

Le 24 juin 1997, le médecin chef du service de psychiatrie générale du CHRU établit un certificat indiquant que le requérant ne présentait plus de troubles mettant en jeu sa santé, qu’il acceptait les soins qui lui étaient proposés et que les raisons qui avaient motivé l’hospitalisation sous contrainte n’étaient donc plus réunies.

Le 25 juin 1997, un médecin chef de clinique dans le même service établit toutefois un certificat concernant le requérant dans les termes suivants

:

«

Ce dernier est revenu sur son consentement, refusant de rester un instant de plus en hospitalisation et envisageant d’arrêter immédiatement le traitement et de partir à Miami, alors qu’il s’agit d’une rupture de contrat par rapport à la journée précédente où il tenait un discours inverse, après avoir rencontré sa famille, le patient a délibérément tenté de donner le change en assurant au début de la semaine sa coopération aux soins, ce qui n’est plus le cas aujourd’hui.

Par ailleurs, il présente toujours une tendance à l’interprétation avec des idées de persécution de la part de son père, une thématique délirante concernant les finances de sa famille exprimées aujourd’hui dans un état d’angoisse intense, sans prendre en compte sa situation pécuniaire actuelle qui ne lui permet pas de voyager dans de bonnes conditions.

Ce patient est donc prêt à s’embarquer dans un voyage pathologique pour des raisons délirantes. Il est donc nécessaire de remettre en place l’hospitalisation sous contrainte puisque son consentement aux soins est de nouveau impossible à obtenir. Il existe une notion de péril imminent.

L’état de santé de Monsieur M. D. ne lui permet pas de donner son consentement aux soins qui s’imposent, assortis d’une surveillance constante en milieu hospitalier. Il doit donc être hospitalisé à la demande d’un tiers, selon l’article L.333.2 du Code de santé publique, dans un établissement régi par la loi du 27 juin 1990.

»

Des certificats furent établis les 26 juin, 4 juillet, 4 août, 4 septembre et 10 septembre 1997.

Le 10 septembre 1997, la mesure d’hospitalisation sur demande d’un tiers fut à nouveau levée et, cette fois, cette décision fut suivie d’exécution.

Ultérieurement, le requérant fut accepté en hospitalisation libre dans une autre clinique de Lille.

Le 17 septembre 1997, le tribunal de grande instance de Lille désigna un expert. Les 29 septembre et 10 octobre 1997, l’expert psychiatre des hôpitaux demanda au requérant, par lettres simples, de prendre contact avec son secrétariat pour qu’une expertise puisse avoir lieu. Ces lettres furent envoyées au domicile de ses parents, alors que le requérant avait élu domicile chez un tiers et que cette nouvelle adresse figurait sur sa requête initiale.

Le requérant demanda à l’expert, par courrier du 16 février 1998, de lui communiquer l’ordre de mission qu’il avait reçu du tribunal.

Selon le requérant, le 17 février 1998, l’expert se présenta à la clinique où il était placé en hospitalisation libre. Il aurait pratiqué l’expertise en refusant de présenter son ordre de mission et se serait entretenu avec le requérant. Il se serait également entretenu avec le personnel de cette clinique et aurait examiné le dossier médical hors la présence du requérant ou d’une personne pouvant le représenter.

Le 18 février 1998, par lettre recommandée avec accusé de réception, le requérant sollicita, à nouveau, une copie de l’ordre de mission de l’expert. Aucune réponse ne lui parvint. L’expert déposa son rapport le 16

mars

1998.

Le Président du tribunal de grande instance fit savoir au requérant, par lettre du 8

juin 1998, que l’audience, sur le rapport d’expertise du médecin commis, était fixée au 17 juin 1998. Le requérant reçut cette lettre le 18

juin

1998, il ne put donc pas assister à cette audience.

Par ordonnance du 30 juin 1998, le tribunal de grande instance de Lille constata la levée de la mesure d’hospitalisation et déclara la requête sans objet.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

Code de la santé publique

Article L. 333 :

«

Une personne atteinte de troubles mentaux ne peut être hospitalisée sans son consentement à la demande d’un tiers que si

:

1° Ses troubles rendent impossible son consentement

;

2° Son état impose des soins immédiats assortis d’une surveillance constante en milieu hospitalier.

La demande d’admission est présentée soit par un membre de la famille du malade, soit par une personne susceptible d’agir dans l’intérêt de celui-ci, à l’exclusion des personnels soignants dès lors qu’ils exercent dans l’établissement d’accueil.

Cette demande doit être manuscrite et signée par la personne qui la formule. Si cette dernière ne sait pas écrire, la demande est reçue par le maire, le commissaire de police ou le directeur de l’établissement qui en donne acte. Elle comporte les nom, prénoms, profession, âge et domicile tant de la personne qui demande l’hospitalisation que de celle dont l’hospitalisation est demandée et l’indication de la nature des relations qui existent entre elles ainsi que, s’il y a lieu, de leur degré de parenté.

La demande d’admission est accompagnée de deux certificats médicaux datant de moins de quinze jours et circonstanciés, attestant que les conditions prévues par les deuxième et troisième alinéas sont remplies.

(...)

»

Article L. 351 :

«

Toute personne hospitalisée sans son consentement ou retenue dans quelque établissement que ce soit, public ou privé, qui accueille des malades soignés pour troubles mentaux, son tuteur si elle est mineure, son tuteur ou curateur si, majeure, elle a été mise sous tutelle ou curatelle, son conjoint, son concubin, tout parent ou toute personne susceptible d’agir dans l’intérêt du malade et éventuellement le curateur à la personne peuvent, à quelque époque que ce soit, se pourvoir par simple requête devant le président du tribunal de grande instance du lieu de la situation de l’établissement qui, statuant en la forme des référés après débat contradictoire et après les vérifications nécessaires, ordonne, s’il y a lieu, la sortie immédiate.

Toute personne qui a demandé l’hospitalisation ou le procureur de la République, d’office, peut se pourvoir aux mêmes fins.

Le président du tribunal de grande instance peut également se saisir d’office, à tout moment, pour ordonner qu’il soit mis fin à l’hospitalisation sans consentement. A cette fin, toute personne intéressée peut porter à sa connaissance les informations qu’elle estimerait utiles sur la situation d’un malade hospitalisé.

»

Voies de recours

Il existe en droit français une double compétence juridictionnelle en matière d’internement psychiatrique. En ce qui concerne l’appréciation de la régularité de l’internement et la réparation éventuelle à accorder, la répartition classique des compétences entre le juge civil et le juge administratif, fondée sur le principe constitutionnel de la séparation des pouvoirs, était ainsi exprimée par un arrêt du Tribunal des conflits (arrêt n°

2973 du 3 juillet 1995, Préfet de Paris c. Boucheras, Gaz. Pal. 7

‑

8

juin

1996, p. 13) :

« (...) si l’autorité judiciaire est seule compétente, en vertu des articles L. 333 et s. du code de la santé publique, pour apprécier la nécessité d’une mesure de placement d’office en hôpital psychiatrique et les conséquences qui peuvent en résulter, il appartient à la juridiction administrative d’apprécier la régularité de la décision administrative qui ordonne le placement et, le cas échéant, les conséquences dommageables de son défaut de notification ainsi que des fautes du service public qui auraient pu être commises à cet égard (...). »

Cette jurisprudence a connu dans les dernières années une évolution au sein des deux ordres de juridiction, notamment pour tenir compte des exigences de la Convention, qui est directement applicable en droit français et a primauté sur les lois internes, en vertu de l’article 55 de la Constitution.

Dans un arrêt du 17 février 1997, le Tribunal des conflits a énoncé comme suit la nouvelle répartition des compétences entre les deux ordres de juridictions :

« Considérant que [M.], qui a fait l’objet d’une mesure de placement d’office au centre hospitalier (...) en application d’un arrêté du maire de Tarbes en date du 18 mai 1988 et d’un arrêté du Préfet des Hautes Pyrénées en date du 3 juin 1988, a, après que le tribunal administratif de Pau a, par un jugement du 1er février 1993 annulé lesdits arrêtés pour défaut de motivation, demandé au tribunal de grande instance de Paris de condamner solidairement l’agent judiciaire du Trésor, le centre hospitalier (...) et la commune de Tarbes à la réparation du préjudice subi (...) ;

Considérant que si l’autorité judiciaire est seule compétente, en vertu des articles L.

333 et suivants du code de la santé publique, pour apprécier la nécessité d’une mesure de placement d’office en hôpital psychiatrique et les conséquences qui peuvent en résulter, il appartient à la juridiction administrative d’apprécier la régularité de la décision administrative qui ordonne le placement ; que lorsque cette dernière s’est prononcée sur ce point, l’autorité judiciaire est compétente pour statuer sur les conséquences dommageables de l’ensemble des irrégularités entachant la mesure de placement d’office ;

Considérant qu’il suit de là (...) [que] la réparation du préjudice subi du fait de la décision contestée relevait de l’autorité judiciaire (...). »

Doctrine

Note de Michel Paillet sous l’arrêt du Tribunal des conflits, Juris-Classeur Droit administratif, avril 1997, pp. 24-25

« (...) Il est utile de rappeler le tracé antérieur de cette ligne avant de prendre la mesure du changement qu’introduit la décision du 17 février 1997.

(...) Après quelques hésitations, la jurisprudence s’est fixée sous l’empire de la loi du 30 juin 1838 avec l’adoption d’une distinction entre la régularité de la décision d’internement d’office dont l’examen relève du juge administratif et la nécessité de cette décision dont le contentieux ne saurait échapper au juge judiciaire (...) distinction maintenue avec la loi du 27 juin 1990 (...). Cette distinction (...) produit ses effets aussi bien sur le terrain de la légalité que sur celui de la responsabilité : les conséquences dommageables d’un défaut de motivation, d’un retard à statuer ou de l’intervention d’une autorité incompétente relève du juge administratif. Ainsi le Conseil d’Etat annule-t-il le jugement d’un tribunal administratif qui décline sa compétence pour apprécier des conclusions à fin d’indemnités fondées sur les fautes qui auraient été commises par des autorités publiques en prononçant le placement d’office d’une personne sans respecter les formes et les délais imposées par les textes.

Dans ce contexte, la décision commentée tranche avec ces solutions dans la mesure où elle pose qu’au cas où la légalité de la mesure d’internement d’office a été appréciée par le juge administratif (...) l’autorité judiciaire est compétente pour statuer sur les conséquences dommageables de l’ensemble des irrégularités entachant la mesure de placement d’office. »

GRIEFS

1.

Le requérant se plaint tout d’abord d’un détournement de l’objet de l’internement psychiatrique qu’il a subi, sur demande d’un tiers entre le 25

juin et le 10

septembre

2.

Le requérant soulève également le caractère non contradictoire tant de la décision de nommer un expert que de l’expertise. Il se plaint également de son manque d’informations au sens de l’article 5 § 2 de la Convention.

3.

De plus, il affirme que le délai nécessaire au tribunal pour examiner sa demande de sortie immédiate, n’est pas conforme aux exigences de l’article 5 § 4 de la Convention.

EN DROIT

1.

Le requérant se plaint tout d’abord d’un détournement de l’objet de l’internement psychiatrique qu’il a subi, sur demande d’un tiers entre le 25

juin et le 10

septembre

« Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : (...)

e. s’il s’agit de la détention régulière (...) d’un aliéné, (...) ; »

Pour ce qui est du bien-fondé de l’internement du requérant, la Cour rappelle, comme l’a fait le Tribunal des conflits dans son arrêt du 17

février

1997, que le droit français prévoit deux types de recours pour apprécier la régularité d’un internement psychiatrique : un recours devant le juge judiciaire pour évaluer le bien-fondé de la mesure d’internement et accorder réparation en cas d’internement injustifié et un recours devant le juge administratif pour apprécier la régularité externe des décisions administratives d’internement et réparer les éventuelles fautes de l’administration.

Or, elle constate qu’en l’espèce le requérant n’a introduit aucune action devant le juge judiciaire pour contester le bien-fondé de son internement et demander d’éventuels dommages-intérêts. Elle observe à cet égard que l’action en sortie immédiate devant le président du tribunal de grande instance (article L. 351 du Code de la santé publique) n’a pas pour objet d’apprécier la nécessité de la décision initiale d’internement, mais de déterminer si la personne détenue doit ou non être libérée, au vu de son état au jour de la saisine du juge (voir Commission européenne des Droits de l’Homme, N° 22136/93, Y.L. c. France, décision du 16 octobre 1996 et Rufet-Roubitch c. France (décision), n° 33395/96, 19 juin 2001).

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non épuisement des voies de recours internes conformément à l’article

35 §§ 1 et 4 de la Convention.

2.

Le requérant se plaint également de son manque d’informations au sens de l’article 5 § 2 de la Convention. Il soulève encore le caractère non contradictoire tant de la décision de nommer un expert que de l’expertise. De plus, il affirme que le délai nécessaire au tribunal pour examiner sa demande de sortie immédiate, n’est pas conforme aux exigences de l’article 5 § 4 de la Convention

L’article 5 § 2 dispose

:

« Toute personne arrêtée doit être informée, dans le plus court délai et dans une langue qu’elle comprend, des raisons de son arrestation et de toute accusation portée contre elle.

»

L’article 5 § 4 se lit comme suit

:

«

Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale.

».

Pour ce qui est du grief du requérant sous l’angle de l’article 5 § 2 de la Convention, la Cour rappelle qu’elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention.

Or, en l’espèce, le requérant n’a pas saisi les juridictions administratives du grief qu’il soulève devant la Cour, alors que celles-ci étaient compétentes pour statuer sur un éventuel manquement aux prescriptions de l’article 5 §§ 1 et 2 de la Convention

(voir Commission européenne des Droits de l’Homme, N° 19455/92, Boyer-Manet c. France, décision du 2 septembre 1992 et N° 39278/98, Langlois c. France, décision du 1er juillet 1998 et Rufet Roubitch, décision précitée).

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit aussi être rejetée pour non épuisement des voies de recours internes conformément à l’article

35 §§ 1 et 4 de la Convention.

En ce qui concerne le grief du requérant tiré de ce que la désignation de l’expert n’aurait pas été contradictoire, non plus que l’expertise elle-même, la Cour relève tout d’abord qu’il ne ressort pas du dossier que le requérant ait, à un stade quelconque de la procédure, soulevé ce moyen dans la procédure interne.

En outre, à supposer même qu’il ait épuisé les voies de recours internes sur ce point, la Cour estime que l’article 5 § 4 ne garantit en aucune manière le droit à ce que la désignation d’un expert soit contradictoire, celle-ci étant faite, avant-dire droit par le tribunal appelé à statuer ultérieurement. Elle rappelle par ailleurs qu’il a été estimé, à propos du procès équitable garanti par l’article 6 §1 de la Convention, que

«

l’un des éléments d’une procédure équitable au sens de l’article 6 par. 1 (art. 6-1) est le caractère contradictoire de celle-ci: chaque partie doit en principe avoir la faculté non seulement de faire connaître les éléments qui sont nécessaires au succès de ses prétentions, mais aussi de prendre connaissance et de discuter toute pièce ou observation présentée au juge en vue d’influencer sa décision (voir, mutatis mutandis, les arrêts Lobo Machado c. Portugal et Vermeulen c. Belgique du 20 février 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-I, respectivement pp. 206-207, par. 31, et p. 234, par. 33, ainsi que l’arrêt Nideröst-Huber c. Suisse du 18 février 1997, Recueil 1997-I, p. 108, par. 24).

A ce titre, elle précise d’emblée que le respect du contradictoire, comme celui des autres garanties de procédure consacrées par l’article 6 par. 1 (art. 6-1), vise l’instance devant un "tribunal"; il ne peut donc être déduit de cette disposition (art. 6-1) un principe général et abstrait selon lequel, lorsqu’un expert a été désigné par un tribunal, les parties doivent avoir dans tous les cas la faculté d’assister aux entretiens conduits par le premier ou de recevoir communication des pièces qu’il a prises en compte. L’essentiel est que les parties puissent participer de manière adéquate à la procédure devant le "tribunal" (voir, mutatis mutandis, l’arrêt Kerojärvi c. Finlande du 19

juillet

1995, série A n° 322, p. 16, par. 42 in fine) ». Arrêt Mantonavelli c. France du 18

mars 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-II, p. 436, § 33.

La Cour relève en outre qu’en l’espèce, lors de l’audience prévue devant le tribunal pour discuter le rapport d’expertise, le problème ne se posait plus puisque le requérant n’était plus hospitalisé.

Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

Le Gouvernement expose que le requérant a saisi le président du tribunal de grande instance par une demande enregistrée le 10 juin 1997. Par ordonnance du 17 septembre suivant, le juge a désigné un expert. Par courriers des 29 septembre et 16 octobre 1997, le médecin a demandé au requérant de prendre rendez-vous, mais ce dernier n’ a répondu que le 16

février 1998, en demandant copie de l’ordre de mission de l’expert. L’expert a examiné le requérant le 17 février 1998 et a rendu son rapport le 16 mars 1998. Par ordonnance du 30 juin 1998, le magistrat saisi déclarait la demande sans objet puisque la mesure d’hospitalisation à la demande d’un tiers avait été levée le 10 septembre 1997.

Le Gouvernement conclut que la procédure a duré un an et vingt jours, délai qui pourrait a priori paraître excessif, mais qui a été allongé par le requérant qui a refusé à plusieurs reprises de se rendre aux convocations de l’expert. Il souligne enfin que le requérant n’était plus placé sous le régime de l’hospitatlisation à la demande d’un tiers depuis le 10 septembre 1997, soit trois mois après le début de ce placement et que dans ces conditions il ne saurait utilement invoquer l’article 5 § 4 de la Convention.

Le requérant souligne que sa demande a été formée le 4 juin 1997 et s’interroge sur le délai de six jours qui s’est écoulé avant sa transmission à l’autorité judiciaire compétente. Il relève ensuite que le juge a nommé un expert seulement trois mois et une semaine après avoir été saisi et que c’est deux mois et demi après avoir reçu le rapport de cet expert que le juge a prononcé un non-lieu à statuer. Il est enfin d’avis que l’article 5 § 4 est applicable à l’ensemble de la période en cause, du fait que, suite aux événements des 24 et 25 juin 1997, il demeurait dans un état d’angoisse et de méfiance à l’égard des médecins.

La Cour constate que, saisi de la demande le 4 ou le 10 juin 1997, le président radia l’affaire du rôle le 30 juin1998, un an et vingt jours plus tard.

Après avoir procédé à un examen préliminaire des faits et des arguments des parties, la Cour considère que ce grief pose des questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de la procédure et nécessitent un examen au fond de l’affaire. Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. En outre, la Cour constate que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

recevable,

tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré de la durée de l’examen de sa demande de sortis immédiate au sens de l’article 5 § 4 de la Convention

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

W. F

uhrmann

Greffière

Président