Reclamantul, Ludwig Glässner, este un național german, care s-a născut în 1928 și locuiește în Berlin. Din 1964 până în 1994, el a fost procuror public (Staatsanwalt), care lucrează sub autoritatea Procurorului principal de Stat (Generalstaatsanwalt) al Republicii Democrate Germane (RDM). El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Buchholz, un avocat care practică în Berlin. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1977, dissidentul german de Est Rudolf Bahro a publicat o carte inspirată de evenimentele din primăvara lui Praga din 1968 intitulată „Alternativa – O critică a socialismului pe măsură ce există” (Die Alternative – Zur Kritik des real existierenden Sozialismus), în care el a susținut o serie de reforme în vederea instituirii unui sistem comunist ideal și a criticat aparatul de partid al RDA. În septembrie 1977, cartea a fost publicată în Republica Federală Germania (FRG). În 1975 a scris o teză privind „Condițiile de angajare a personalului de conducere format științific în industria RDA” (Einsatzbedingungen wissenschaftlich ausgebildeter Kader in der Industria der DDR), pentru care a colectat observații de la aproximativ cincizeci de absolvenți cu privire la condițiile lor de muncă în industria. În ianuarie 1977, universitatea tehnică la care a participat a respins teza dlui Bahro și astfel a încercat să-l publice în FRG. La 23 august 1977, dl Bahro a fost arestat și a doua zi a fost înarmat în custodie. La 14 iunie 1978, procesul a fost deschis în fața Tribunalului Orașului de Berlin (Stadtgericht), care a avut competența în legătură cu infracțiunile politice. În argumentele sale ca procuror, reclamantul a recomandat, în numele procurorului principal al statului, ca dl Bahro să fie condamnat la nouă ani de închisoare pentru „acceptarea de infracțiuni sau tentative de strângere a informațiilor” (mehrfacher, teils versuchter Verbrechen der Nachrichtensamlung), în conformitate cu art. 98 § 1 și 2 din fostul Cod Criminal al RDA, și tradarea secretelor (Geheimnisverrat), în conformitate cu art. 245 § 1 din Codul Criminal al RDA. Într-o hotărâre din 30 iunie 1978, Curtea Orașului de Berlin a condamnat dl Bahro pentru „adunarea, divulgarea și încercarea de a transmite informații” (Samlung, Übermittlung und versuster Übermittlung von Nachrichten) și „tradarea secretelor” (Geheimnisverrat) și l-a condamnat la opt ani de închisoare în conformitate cu articolele 98 § 1 și 2 și 245 § 1 din Codul Penal al RDA (a se vedea legea și practicile interne relevante de mai jos). La 7 iulie 1978, avocatul dlui Bahro, dl Gysi, a recurs împotriva acestei hotărâri. În argumentele sale, reclamantul a cerut Curții Supreme (Oberste Gericht) să respingă apelul dlui Bahro. Într-o decizie din 1 august 1978, Curtea Supremă a declarat apelul dlui Bahro vădit nefondat (offensichtlich unbegründet) și a susținut hotărârea în primă instanță. Dl Bahro a fost acordat o amnistia in ocazia a treizecii ani de aniversare a fundației RDA și eliberat la 11 octombrie 1979. Reclamantul a recomandat să fie eliberat. La 15 iunie 1990, în anticiparea reunificarii celor două state germane, Comitetul Prezidențial (Präsidium) al Curții Supreme a anulat hotărârea Curții Orașului din Berlin din 30 iunie 1978 și hotărârea Curții Supreme din 1 august 1978 și a achitat-o pe dl Bahro deoarece condamnarea sa pentru „adunarea inteligenței” și „traierea secretelor” au fost nejustificate. La 5 aprilie 1996, Curtea Regională de Berlin (Landgericht) a condamnat reclamantul la un an și trei luni de închisoare, suspendat, pentru a ajuta și pentru a compensa o perversie deliberată a cursului justiției (Beihilfe zur Rechtsbeugung), în conformitate cu art. 244 din Codul penal al RDA, luat împreună cu art. 336 din Codul penal al RDA, și pentru a ajuta și a apărarea unei privații de libertate (Beihilfe zur Freiheitsberaubung), în conformitate cu art. 131 § 1 din Codul penal al RDA, luat împreună cu art. 239 § 1 din Codul penal al RDA. De asemenea, a condamnat unul dintre judecători ai Curții Supreme a RDA, care au participat la elaborarea hotărârii din 1 august 1978. Curtea Regională a început prin reiterarea principiilor generale care sunt aplicabile în cazul acuzațiilor ale foștilor membri ai serviciului juridic național al RDA. Atât judecătorii, cât și procurorii sunt responsabili de urmărire penală, deoarece infracțiunile de perversie deliberată a cursului justiției (Rechtsbeugung) și privarea libertății (Freiheitsberaubung) sunt definite în mod expres atât prin articolele 336 și 239 § 1 din Codul Penal al RGF, cât și prin articolele 244 și 131 § 1 din Codul Penal al RGD (a se vedea legislația și practicile interne relevante de mai jos). În conformitate cu principiile privind aplicarea dreptului penal în Germania după reunificarea infracțiunilor comise în RDA înainte de reunificare (a se vedea legislația și practicile interne relevante de mai jos), Curtea regională a aplicat în timp material dispozițiile relevante ale Codului penal al RDA. În ceea ce privește prima infracțiune de care reclamantul a fost acuzat, și anume ajutând și abținând o perversie deliberată a cursului justiției, Curtea regională, având în vedere principiul că dreptul penal nu este aplicat retrospectiv, a subliniat faptul că singurele acte care erau reproșabile sunt cele care, ținând seama de dispozițiile juridice relevante aplicabile în RDA și de valorile pe care se bazează acest stat, au fost constatate a fi manifeste arbitrare (offensichliche Willkürakten) și în încălcarea drepturilor omului. Potrivit jurisprudenței Curții Federale de Justiție (Bundesgerichtshof), ar putea apărea trei tipuri de cazuri – cele în care elementele care constituie infracția (Straftatbestände) au fost exagerate (überdehnt), cele în care sentința a fost intolerabil disproporționată (în eiem unerträglichen Missverhältnis) la infracțiunile comise și, în cele din urmă, cele în care procedurile au încălcat în mod flagrant drepturile omului. În cazul instantaneu, Curtea Regională a considerat că, având în vedere metodele de interpretare (Auslegungsmetoden) care existase în RDA, infracțiunile de care dl Bahro a fost acuzat ar putea fi considerate doar ca „adunare de inteligență” și „tradare de secrete”, astfel cum sunt definite la articolele 98 și 245 din Codul Criminal al RDA. Pe de altă parte, s-a constatat că sentința impusă dlui Bahro de Curtea Supremă a RDA era total în contradicție cu principiul proporționalității care făcea, de asemenea, parte din legislația RDA. Chiar dacă sentința era încă oficială în limitele stabilite de statut (innerhalb des gesetzlichen Strafrahmens), hotărârea din 30 iunie 1978 a încălcat în mod flagrant normele de condamnare (Strafzumessungsgrundsätze) prevăzută la art. 61 § 2 din Codul penal al RDA (a se vedea legislația și practicile interne relevante de mai jos). În hotărârea sa, Curtea de Oraș a constatat că dl Bahro a fost vinovat de sprijinirea celor care au încercat să răsturneze sistemul socialist de peste zece ani prin infracțiunile sale, în timp ce anterior a constatat că comportamentul dlui Bahro înainte de 1976 nu a fost criminal și, prin urmare, nu a putut argumenta legitim că comportamentul său înainte de data respectivă și-a sporit vina. Curtea de Oraș a susținut, de asemenea, că dl Bahro a profitat de poziția sa și de încrederea lucrătorilor industriali în el pentru a extrage informații de la ei. Cu toate acestea, atunci când a luat dovezi, Curtea de Oraș a eșuat să stabilească ce fel de informații a extorcat dl Bahro în acest mod. Curtea Regională a subliniat, de asemenea, cu privire la un comentariu privind Codul Penal al RDA publicat de Ministerul Justiției în 1969, că consecințele și efectele negative ale infracțiunii ar trebui să fie decisive pentru stabilirea sentinței. Însă Curtea Orașului a declarat că cartea publicată de dl Bahro conține informații care ar putea fi utilizate cu ajutorul serviciilor de inteligență inamice pentru promovarea măsurilor care ar afecta economia (Nachrichten, die geeignet seien, wirtschaftschädigende Massnahmen mit Hilfe der gegnerischen Nachtrichtendenste zu unterstützen) și că informațiile conținute în teza sa ar fi putut fi utilizate pentru „desviziune ideologică” (ideologische Diversion), în timp ce nu era deloc clar cum cartea dlui Bahro ar fi putut duce la astfel de consecințe sau că ar fi făcut-o, și același lucru a fost valabil atunci când a fost numită „desviziune ideologică”. Curtea Regională a criticat, de asemenea, Curtea Orașului pentru că nu a luat în considerare numeroasele circumstanțe atenuante care au cântărit în favoarea dlui Bahro. Acesta nu a avut absolut în vedere faptul că dl Bahro a recunoscut faptele obiective, că a acționat într-o cauză nobilă, și anume să propună reformele sistemului socialist, nu să-și susțină dușmanii, că până în acea dată comportamentul său în RDA a fost ireproșabil și, mai ales, că nu a fost niciodată urmărit. În consecință, Curtea Regională a susținut că sentința impusă dlui Bahro a fost brevetat disproporționată și un act arbitrar intolerabil (unerträglicher Willkürakt). Obiectivul său nu a fost de a atinge justiția (art. 86 din Constituția RDA) ci de a tăce un critic curajos al regimului menținut de Partidul Unității Socialiste (Sozialistische Einheitspartei Deutschlands – „SED”) sub pretextul unui proces penal. Prin urmare, închisoarea dlui Bahro a fost, de asemenea, o încălcare a legii deoarece s-a bazat pe o hotărâre obținută printr-o perversie deliberată a cursului justiției. În ceea ce privește rolul reclamantului, Curtea Regională a subliniat, în primul rând, că nu este acuzația (Anklage) în sine care se află în discuție, deoarece clasificarea juridică a infracțiunilor a căror acuzații dl Bahro erau încă în limitele de acceptabilitate; de fapt, sentința recomandată de reclamant (Strafantrag) în declarațiile sale din 28 iunie 1978 împotriva dlui Bahro în cursul ședinței dinainte de Curtea Orașului, care a constituit infracțiunile de a ajuta și de a contravenține o perversiune deliberată a cursului justiției și privarea libertății. Deși recunoaște că nu este reclamantul, prin intermediul argumentelor sale, care a dat judecătorilor ideea (auf die Idee gebracht) de a-l condamna pe dl Bahro, Curtea regională a considerat că le-a asistat considerabil în această sarcină, deoarece judecătorii erau obligați să răspundă la observațiile sale în temeiul dispozițiilor relevante ale Codului de procedură penală al RDA și concluziile lor în cauza instantă au fost în mare măsură bazate pe aceste argumente. Prin urmare, Curtea Regională a considerat că, în condamnarea dlui Bahro la opt ani de închisoare – o sentință care a fost flagrant disproporționată față de vinovăția sa, după cum știau judecătorii Curții Orașului – judecătorii au fost vinovați de o perversie deliberată a cursului justiției și a privarii de libertate. Din cauza durerii pedepsei pe care le-a cerut Curtei să le impună dlui Bahro, reclamantul, care cunoștea foarte bine legea RDA, în virtutea funcției sale, a asistat în mod deliberat și cu conștiință judecătorii să ia decizia care a pervertit cursul justiției și a dus la privarea libertății dlui Bahro. Prin recomandarea în fața Curții Supreme ca apelul dlui Bahro să fie respins, reclamantul a asistat, de asemenea, judecătorii Curții Supreme în sarcina lor. În cele din urmă, Curtea Regională a constatat că condamnarea inculpatului nu a fost exclusă nici de amnistia acordată de RDA la momentul material, nici pentru că a fost interzisă. Curtea Regională a aplicat art. 82 din Codul penal al RDA, care stabilește o perioadă de prelungire de opt ani pentru o perversie deliberată a cursului justiției, deoarece infracțiunile au purtat o penalitate maximă de cinci ani de închisoare (în temeiul articolului 22 din Codul penal al RDA, măsura responsabilității penale a unei persoane pentru ajutor și abținerea (Beihilfe) depinde de infracțiunile comise). Acesta a aplicat, de asemenea, art. 83 alineatul (2) din Codul penal al RDA, în temeiul căruia nu se poate introduce o suspendare (Ruhen) a timpului în care, „din alt motiv juridic” (aus einem anderen gesetzlichen Grund), nu se poate introduce proceduri penale; în acest sens, aceasta a făcut trimitere la jurisprudența stabilită de Curtea Federală de Justiție în această privință (a se vedea legislația și practicile interne relevante de mai jos). Pentru a determina durata sentinței care urmează să fie impuse reclamantului, Curtea regională a aplicat, de asemenea, dreptul penal al RDA care era aplicabil în momentul material (pentru că era mai liniștită decât cea a RGA) și a luat în considerare o serie de circumstanțe atenuante în favoarea reclamantului. Într-o hotărâre din 26 noiembrie 1997, Curtea Federală de Justiție (Bundesgerichtshof) a respins un recurs de către reclamant. La 28 iulie 1998, Curtea Federală Constituțională (Bundesvefassungsgericht), ședința ca comitet de trei membri, a refuzat să examineze un recurs de către reclamant. În conformitate cu art. 315 din Legea introductivă a Codului Penal al RGF (Einführungsgesetz ins Strafgesetzbuch), adoptată împreună cu art. 2 din Codul însuși, infracțiunile comise pe teritoriul RGD înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de unificare (la 3 octombrie 1990) sunt în principiu judecate în temeiul legislației penale mai leniste aplicabile în momentul în care au existat dispoziții penale echivalente în RGF și RGD. Dispozițiile relevante ale Codului penal al RDA la momentul material prevăzut după cum urmează. art. 89 din Codul penal al RDA prevede, printre altele, că oricine care s-a permis să fie recrutat de către o putere străină, de servicii secrete sau de o organizație străină în scopul colectării, divulgarea sau transmiterea de informații secrete prejudiciabile intereselor RDA ar trebui, de asemenea, să fie condamnat pentru spionaj în temeiul articolului 97, care a declarat că penalitatea pentru spionaj a fost de cel puțin cinci ani de închisoare. art. 245 § 1 din Codul Criminal al RDA prevedea, printre altele, că oricine care divulga documente secrete sau informații către terți neautorizați a fost responsabil pentru o perioadă de închisoare de până la doi ani. art. 244 din Codul Criminal al RDA a definit infracțiunile de perversie deliberată a cursului justiției (Rechtsbeugung). Acesta a afirmat, printre altele, că judecătorii sau procurorii care au manifestat în mod deliberat prejudecăți pentru sau împotriva unui inculpat în timpul unui proces sau a unei anchete au fost responsabili de un maxim de cinci ani de închisoare. art. 131 § 1 din Codul Penal al RDA a definit infracțiunile de privare a libertății (Freiheitsberaubung). În hotărârea sa din 5 aprilie 1996, Curtea Regională de Berlin a menționat, de asemenea, art. 61 din Codul penal al RDA, care stabilește normele privind condamnarea (Strafzumessungsgrundsätze). art. 61 prevede, printre altele, în alin. (2), că atunci când decide severitatea sentinței, trebuie să se ia în considerare circumstanțele obiective și subiective ale infracțiunii și consecințele sale. De asemenea, trebuie luată în considerare caracterul infractorului, comportamentul social al acestuia înainte și după infracțiune, precum și cauzele și circumstanțele infracției. Este deosebit de important să se asigure dacă infractorul a învățat lecțiile oricărei condamnare anterioară. În cele din urmă, instanțele au, de asemenea, o obligație de a ține seama de orice circumstanțe atenuante sau agravante pentru infractor. Prezentarea dispozițiilor relevante ale Constituției din 1974 prevede: „Respectarea și protecția demnității și a libertății persoanei (Persönlichkeit) sunt obligatorii tuturor organismelor de stat, a tuturor forțelor din societate și a fiecărui cetățean.” Primul capitol al Partei Speciale (Besoder Teil) al Codului Penal din 1974, intitulat „Crimuri împotriva suveranității naționale a Republicii Democrate germane, a omului și a drepturilor omului”, inclusa următoarea introducere: „Păzirea fără milă a crimelor împotriva suveranității naționale a Republicii Democrate Germane, a păcii și a drepturilor umane, a drepturilor umane și a drepturilor de război, este o prealabilă pentru o pace stabilă în lumea, pentru restabilirea credinței în drepturile fundamentale (Oiderherstellang des Glaubens, al Republicii Democratechtei) și a drepturilor umane, precum și a drepturilor internaționale, precum și a drepturilor.” Atâta timp cât infractorul rămâne în afara teritoriului RDA; 2. atâta timp cât procedurile penale nu pot fi introduse sau continuate deoarece infractorul este grav bolnav sau pentru un alt motiv legal (aus einem anderen gesetzlichen Grund); 3. atâta timp cât procedurile penale nu pot fi introduse sau continuate până la rezultatul altui set de proceduri; 4. În conformitate cu jurisprudența sa stabilită, Curtea Federală de Justiție a susținut că refuzul deliberat al autorităților RDA și al partidului său unic de a procesa în cazul în care au existat perversiuni deliberate în cursul justiției, chiar dacă aceste infracțiuni au fost pedepsite în temeiul legii scrise a RDA, a constituit „un alt motiv juridic” care presupune suspendarea perioadei de prelungire (a se vedea Curtea Federală de Justiție, cazurile penale, Raporturile hotărârilor nr. 40, pp. 48 și secunde, și pp. 113 și secunde, rapoarte ale deciziilor nr. 41, pp. 317 și secunde, și decizia din 26 aprilie 1995 publicată în Neue Juristische Wochenzeitschrift, pp. 2861 și secunde). Această jurisprudență a existat din anii 1950 în Germania, atunci când a fost aplicată infracțiunilor comise în temeiul articolului național socialist (a se vedea Hotărârea Curții Constituționale Federale din 18 septembrie 1952, Raporturile hotărârilor nr. 1, p. 418 și secunde, precum și Hotărârile Curții Federale de Justiție în cazurile penale din 28 mai 1963 și 29 octombrie 1969, Raporturile hotărârilor nr. 18, p. 367 și secunde și nr. 23, pp. 137 și secunde, respectiv). Secțiunea 1 din Legea din 26 martie 1993 privind suspendarea (Ruhen) a limitei în ceea ce privește nedreptățile comise în temeiul regimului SED al Partidului Unității Socialiste, cunoscut sub numele de Legea de Limitare (Gesetz über das Ruhen der Verjährung bei SED-Unrechtstaten - Verjährungsgesetz), care completează această jurisprudență, prevede următoarele: „Când calculul perioadei de limitare a acțiunilor comise în temeiul regimului nedrept al Partidului Unității Socialiste (SED-Unrechtsregime) care, în conformitate cu dorințele exprese sau implicite ale autorităților de stat sau ale fostului partid GDR, nu au fost urmărite din motive politice sau în contravenție principiilor fundamentale ale unui sistem constituțional liberal (Freiheitliche rechtsstaatliche Ordnung), perioada între 11 octombrie 1949 și 2 octombrie 1990 nu va fi luată în considerare. În această perioadă a fost suspendată.” Pactul Internațional al Organizației Națiunilor Unite privind Drepturile Civile și Politice a fost ratificat de RDA la 8 noiembrie 1974. art. 14 § 1 din Pactul prevede: „Toate persoanele vor fi egale în fața instanțelor și tribunalelor. ... Fiecare are dreptul la o audiere corectă și publică de către un tribunal competent, independent și imparțial instituit prin lege. ...”
The applicant, Ludwig Glässner, is a German national, who was born in 1928 and lives in Berlin. From 1964 to 1994 he was a public prosecutor (Staatsanwalt), working under the authority of the Principal State Prosecutor (Generalstaatsanwalt) of the German Democratic Republic (GDR). He was represented before the Court by Mr Buchholz, a lawyer practising in Berlin. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. In 1977 the East German dissident Rudolf Bahro published a book inspired by the events of the Prague Spring of 1968 entitled “The Alternative – A Critique of Socialism as it Actually Exists” (Die Alternative – Zur Kritik des real existierenden Sozialismus), in which he advocated a number of reforms with a view to setting up an ideal communist system and criticised the GDR’s party apparatus. In September 1977 the book was published in the Federal Republic of Germany (FRG). In 1975 he had written a thesis on “Employment conditions of scientifically trained management staff in the industry of the GDR” (Einsatzbedingungen wissenschaftlich ausgebildeter Kader in der Industrie der DDR), for which he had collected comments from some fifty graduates on their conditions of employment in industry. In January 1977 the technical university he was attending rejected Mr Bahro’s thesis and so he attempted to publish it in the FRG. On 23 August 1977 Mr Bahro was arrested and the next day he was remanded in custody. On 14 June 1978 the trial opened before the Berlin City Court (Stadtgericht), which had jurisdiction over political offences. In his submissions as prosecutor the applicant recommended, on behalf of the Principal State Prosecutor, that Mr Bahro be sentenced to nine years’ imprisonment for “repeated offences or attempted offences of intelligence gathering” (mehrfacher, teils versuchter Verbrechen der Nachrichtensammlung), pursuant to Article 98 §§ 1 and 2 of the former GDR’s Criminal Code, and betrayal of secrets (Geheimnisverrat), pursuant to Article 245 § 1 of the GDR’s Criminal Code. In a judgment of 30 June 1978 the Berlin City Court convicted Mr Bahro of “gathering, imparting and attempting to impart intelligence” (Sammlung, Übermittlung und versuchter Übermittlung von Nachrichten) and “betrayal of secrets” (Geheimnisverrat) and sentenced him to eight years’ imprisonment in accordance with Articles 98 §§ 1 and 2 and 245 § 1 of the GDR’s Criminal Code (see Relevant domestic law and practice below). On 7 July 1978 Mr Bahro’s lawyer, Mr Gysi, appealed against that judgment. In his submissions, the applicant asked the Supreme Court (Oberstes Gericht) to dismiss Mr Bahro’s appeal. In a decision of 1 August 1978 the Supreme Court declared Mr Bahro’s appeal manifestly ill-founded (offensichtlich unbegründet) and upheld the judgment at first instance. Mr Bahro was granted an amnesty on the occasion of the thirtieth anniversary of the founding of the GDR and released on 11 October 1979. The applicant had recommended that he should be released. On 15 June 1990, in anticipation of the approaching reunification of the two German States, the Presiding Committee (Präsidium) of the Supreme Court set aside the Berlin City Court’s judgment of 30 June 1978 and the Supreme Court’s judgment of 1 August 1978 and acquitted Mr Bahro because his conviction for “intelligence gathering” and “betrayal of secrets” had been unjustified. On 5 April 1996 the Berlin Regional Court (Landgericht) sentenced the applicant to one year and three months’ imprisonment, suspended, for aiding and abetting a deliberate perversion of the course of justice (Beihilfe zur Rechtsbeugung), pursuant to Article 244 of the GDR’s Criminal Code, taken together with Article 336 of the FRG’s Criminal Code, and aiding and abetting a deprivation of liberty (Beihilfe zur Freiheitsberaubung), pursuant to Article 131 § 1 of the GDR’s Criminal Code, taken together with Article 239 § 1 of the FRG’s Criminal Code. It also convicted one of the judges of the GDR’s Supreme Court who had taken part in drawing up the decision of 1 August 1978. The Regional Court began by reiterating the general principles that are applicable to prosecutions of former members of the GDR’s national legal service. Both judges and prosecutors are liable to prosecution since the offences of deliberate perversion of the course of justice (Rechtsbeugung) and deprivation of liberty (Freiheitsberaubung) are expressly defined both by Articles 336 and 239 § 1 of the FRG’s Criminal Code and by Articles 244 and 131 § 1 of the GDR’s Criminal Code (see Relevant domestic law and practice below). In accordance with the principles on the application of criminal law in Germany after the reunification for offences committed in the GDR before the reunification (see Relevant domestic law and practice below), the Regional Court applied the relevant provisions of the GDR’s Criminal Code at the material time. In respect of the first offence of which the applicant was accused, namely aiding and abetting a deliberate perversion of the course of justice, the Regional Court, having regard to the principle that the criminal law is not to be applied retrospectively, pointed out that the only acts which were reprehensible were those which, while taking account of the relevant legal provisions applicable in the GDR and the values on which that State was based, were found to be manifestly arbitrary (offensichtliche Willkürakten) and in breach of human rights. According to the case-law of the Federal Court of Justice (Bundesgerichtshof), three types of case might arise – those in which the elements constituting the offence (Straftatbestände) were exaggerated (überdehnt), those in which the sentence was intolerably disproportionate (in einem unerträglichen Missverhältnis) to the offence committed and finally those in which the proceedings had flagrantly infringed human rights. In the instant case, the Regional Court considered that, in the light of the methods of interpretation (Auslegungsmethoden) that had existed in the GDR, the offences of which Mr Bahro had been accused could just conceivably be regarded as “intelligence gathering” and “betrayal of secrets” as defined in Articles 98 and 245 of the GDR’s Criminal Code. On the other hand, it found that the sentence imposed on Mr Bahro by the Supreme Court of the GDR had been totally at variance with the principle of proportionality which had also formed part of the GDR’s law. Even though the sentence had still been formally within the limits set by statute (innerhalb des gesetzlichen Strafrahmens), the judgment of 30 June 1978 flagrantly infringed the sentencing rules (Strafzumessungsgrundsätze) laid down in Article 61 § 2 of the GDR’s Criminal Code (see Relevant domestic law and practice below). In its judgment the City Court had found Mr Bahro guilty of supporting those who had sought to overthrow the socialist system for over ten years through his offences, whereas it had previously found that Mr Bahro’s conduct prior to 1976 had not been criminal and it could not therefore legitimately argue that his conduct before that date had increased his guilt. The City Court had also held that Mr Bahro had taken advantage of his position and industrial workers’ trust in him to extort information from them. However, when taking evidence, the City Court had failed to establish what kind of information Mr Bahro had extorted in this way. The Regional Court also pointed out, with reference to a commentary on the GDR’s Criminal Code published by its Ministry of Justice in 1969, that the consequences and adverse effects of the offence should be decisive for the fixing of the sentence. But the City Court had declared that the book published by Mr Bahro contained information that could be used with the assistance of enemy intelligence services to promote measures that would damage the economy (Nachrichten, die geeignet seien, wirtschaftschädigende Massnahmen mit Hilfe der gegnerischen Nachtrichtendienste zu unterstützen) and that the information contained in his thesis could have been used for “ideological diversion” (ideologische Diversion), whereas it was not at all clear how Mr Bahro’s book could have led to such consequences or that it had done so, and the same was true where so-called “ideological diversion” was concerned. The Regional Court also criticised the City Court for having failed to take any account of the many extenuating circumstances which weighed in Mr Bahro’s favour. It had taken absolutely no account of the fact that Mr Bahro had acknowledged the objective facts, that he had been acting in a noble cause, namely to propose reforms to the socialist system, not to support its enemies, that until that date his conduct in the GDR had been irreproachable and above all that he had never been prosecuted before. The Regional Court accordingly held that the sentence imposed on Mr Bahro had been patently disproportionate and an intolerable arbitrary act (unerträglicher Willkürakt). Its aim had not been to achieve justice (Article 86 of the Constitution of the GDR) but to silence a brave critic of the regime maintained by the Socialist Unity Party (Sozialistische Einheitspartei Deutschlands – “the SED”) under the guise of a criminal trial. Consequently, Mr Bahro’s imprisonment had also been a breach of the law because it had been based on a judgment obtained by a deliberate perversion of the course of justice. As to the applicant’s role, the Regional Court pointed out in the first place that it was not the indictment (Anklage) itself that was at issue, since the legal classification of the offences of which Mr Bahro had been accused had still been just within the bounds of acceptability; it was in fact the sentence recommended by the applicant (Strafantrag) in his submissions of 28 June 1978 against Mr Bahro during the hearing before the City Court, which had amounted to the offences of aiding and abetting a deliberate perversion of the course of justice and deprivation of liberty. While acknowledging that it was not the applicant, via his submissions, who had given the judges the idea (auf die Idee gebracht) of convicting Mr Bahro, the Regional Court held that he had considerably assisted them in that task because the judges were bound to reply to his submissions under the relevant provisions of the GDR’s Code of Criminal Procedure and their findings in the instant case had been largely based on those submissions. Consequently, the Regional Court considered that in sentencing Mr Bahro to eight years’ imprisonment – a sentence that was flagrantly disproportionate to his guilt, as the City Court judges knew – the judges had been guilty of a deliberate perversion of the course of justice and deprivation of liberty. Because of the harshness of the sentence he had asked the court to impose on Mr Bahro, the applicant, who knew the law of the GDR very well by virtue of his function, had deliberately and knowingly assisted the judges in making the decision that had perverted the course of justice and resulted in the deprivation of Mr Bahro’s liberty. By recommending before the Supreme Court that Mr Bahro’s appeal be dismissed, the applicant had also assisted the judges of the Supreme Court in their task. Lastly, the Regional Court found that the defendant’s conviction was ruled out neither by the amnesties granted by the GDR at the material time nor because it was time-barred. The Regional Court applied Article 82 of the GDR’s Criminal Code, which set a limitation period of eight years for a deliberate perversion of the course of justice since that offence carried a maximum penalty of five years’ imprisonment (under Article 22 of the GDR’s Criminal Code, the extent of a person’s criminal responsibility for aiding and abetting (Beihilfe) depends on the offence committed). It also applied Article 83 (2) of the GDR’s Criminal Code, under which there is a suspension (Ruhen) of the running of time where, “for another legal reason” (aus einem anderen gesetzlichen Grund), criminal proceedings cannot be brought; in so doing, it referred to the Federal Court of Justice’s established case-law on the subject (see Relevant domestic law and practice below). To determine the length of the sentence to be imposed on the applicant, the Regional Court also applied the criminal law of the GDR that had been applicable at the material time (because it was more lenient than that of the FRG) and took account of a number of extenuating circumstances in the applicant’s favour. In a decision of 26 November 1997 the Federal Court of Justice (Bundesgerichtshof) dismissed an appeal by the applicant. On 28 July 1998, the Federal Constitutional Court (Bundesvefassungsgericht), sitting as a three-member panel, refused to examine an appeal by the applicant. Under Article 315 of the Introductory Act to the FRG’s Criminal Code (Einführungsgesetz ins Strafgesetzbuch), taken together with Article 2 of the Code itself, offences committed inside the territory of the GDR prior to the entry into force of the Unification Treaty (on 3 October 1990) are in principle judged under the more lenient criminal law applicable at the material time if there were equivalent criminal provisions in the FRG and the GDR. The relevant provisions of the GDR’s Criminal Code at the material time provided as follows. Article 89 of the GDR’s Criminal Code provided, inter alia, that anyone who allowed himself to be recruited by a foreign power, secret services or a foreign organisation for the purposes of gathering, disclosing or imparting secret information prejudicial to the GDR’s interests should also be convicted of espionage under Article 97, which stated that the penalty for espionage was at least five years’ imprisonment. Article 245 § 1 of the GDR’s Criminal Code provided, inter alia, that anyone divulging secret documents or intelligence to unauthorised third parties was liable to a term of imprisonment of up to two years. Article 244 of the GDR’s Criminal Code defined the offence of deliberate perversion of the course of justice (Rechtsbeugung). It stated, inter alia, that judges or prosecutors who deliberately showed bias for or against a defendant during a trial or investigation were liable to a maximum of five years’ imprisonment. Article 131 § 1 of the GDR’s Criminal Code defined the offence of deprivation of liberty (Freiheitsberaubung). In its judgment of 5 April 1996 the Berlin Regional Court also referred to Article 61 of the GDR’s Criminal Code, which laid down the rules on sentencing (Strafzumessungsgrundsätze). Article 61 provided among other things, in paragraph 2, that when deciding on the severity of the sentence, regard should be had both to the objective and subjective circumstances of the offence and to its consequences. Account also had to be taken of the offender’s character, his social conduct before and after the offence and the causes and circumstances of the offence. It was particularly important to ascertain whether the offender had learnt the lessons of any previous conviction. Lastly, courts were also under an obligation to have regard to any extenuating or aggravating circumstances for the offender. The relevant provisions of the 1974 Constitution provided: “The generally recognised rules of international law intended to promote peace and peaceful cooperation between peoples are binding (sind verbindlich) on the State and every citizen.” “Respect for and protection of the dignity and liberty of the person (Persönlichkeit) are required of all State bodies, all forces in society and every citizen.” The first chapter of the Special Part (Besonderer Teil) of the 1974 Criminal Code, entitled “Crimes against the national sovereignty of the German Democratic Republic, peace, humanity and human rights”, included the following introduction: “The merciless punishment of crimes against the national sovereignty of the German Democratic Republic, peace, humanity and human rights, and of war crimes, is an indispensable prerequisite for stable peace in the world, for the restoration of faith in fundamental human rights (Wiederherstellung des Glaubens an grundlegende Menschenrechte) and the dignity and worth of human beings, and for the preservation of the rights of all.” Article 95 of the Criminal Code was worded as follows: “Any person whose conduct violates human or fundamental rights, international obligations or the national sovereignty of the German Democratic Republic may not plead (kann sich nicht berufen auf) statute law, an order or written instructions in justification; he shall be held criminally responsible.” Article 84 of the Criminal Code provided: “Crimes against peace, humanity or human rights, and war crimes shall not be subject to the rules on limitation set out in this law [laying down the limitation periods for the various categories of offences].” Article 83 of the GDR’s Criminal Code made provision for the suspension (Ruhen) of the running of time for the purposes of the limitation of prosecution in the following cases: “1. as long as the offender remains outside the territory of the GDR; 2. as long as criminal proceedings cannot be brought or continued because the offender is seriously ill or for another legal reason (aus einem anderen gesetzlichen Grund); 3. as long as criminal proceedings cannot be brought or continued pending the outcome of another set of proceedings; 4. once the court has decided to commence the trial.” In accordance with its settled case-law, the Federal Court of Justice has held that the deliberate refusal of the GDR’s authorities and its single party to prosecute where there had been deliberate perversions of the course of justice, even where those offences were punishable under the GDR’s written law, constituted “another legal reason” entailing a suspension of the limitation period (see Federal Court of Justice, criminal cases, Reports of decisions no. 40, pp. 48 et seq. and pp. 113 et seq., Reports of decisions no. 41, pp. 317 et seq., and the decision of 26 April 1995 published in the Neue Juristische Wochenzeitschrift, pp. 2861 et seq.). This case-law had existed since the 1950s in Germany, when it had been applied to the crimes committed under National Socialist rule (see the Federal Constitutional Court’s decision of 18 September 1952, Reports of decisions no. 1, pp. 418 et seq., and the Federal Court of Justice’s decisions in criminal cases of 28 May 1963 and 29 October 1969, Reports of decisions no. 18, pp. 367 et seq. and no. 23, pp. 137 et seq., respectively). Section 1 of the Law of 26 March 1993 on the suspension (Ruhen) of limitation in respect of injustices committed under the SED regime of the Socialist Unity Party, known as the Limitation Act, (Gesetz über das Ruhen der Verjährung bei SED-Unrechtstaten - Verjährungsgesetz), which complements this case-law, provides as follows: “When calculating the limitation period for the prosecution of acts committed under the unjust regime of the Socialist Unity Party (SED-Unrechtsregime) which, in accordance with the express or implicit wishes of the State authorities or the single party of the former GDR, were not prosecuted for political reasons or reasons contrary to the fundamental principles of a liberal constitutional system (freiheitliche rechtsstaatliche Ordnung), the period between 11 October 1949 and 2 October 1990 shall not be taken into account. During this period limitation was suspended.” The United Nations International Covenant on Civil and Political Rights was ratified by the GDR on 8 November 1974. Article 14 § 1 of the Covenant provides: “All persons shall be equal before the courts and tribunals. In the determination of any criminal charge against him, ... everyone shall be entitled to a fair and public hearing by a competent, independent and impartial tribunal established by law. ...”