NIVETTE v. FRANCE

Reclamantul, dl James Dewayne Nivette, este un național american, născut în 1942 și în prezent în custodie în închisoarea Strasbourg-Elsau. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl D.S. Bergmann, din Barul Colmar. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 18 noiembrie 1997, Curtea Municipală Sacramento (California) a emis un mandat internațional pentru arestarea reclamantului, care a fost suspectat că și-a ucis prietena la 16 noiembrie 1997. La 20 noiembrie 1997, reclamantul a fost arestat la Munster (Franța) și a fost luat în custodie în așteptarea procedurii de extradiție. La 22 decembrie 1997, autoritățile Statelor Unite au depus o cerere de extrădare la Ministerul Francez al Afacerilor Externe. La 29 ianuarie 1998, Divizia de inculpare a Curții de Apel din Colmar a decis în favoarea extradiției reclamantului, cu condiția ca autoritățile Statelor Unite să dea guvernului francez o asigurare că nu vor solicita nici nu vor aplica pena de moarte. Acesta s-a referit în mod expres la termenii unei declarații scrise făcute de procurorul districtului Sacramento la 27 ianuarie 1998, care a declarat: „... în temeiul legii din California ..., am dreptul exclusiv de a determina dacă acuzațiile penale vor fi depuse împotriva oricărui acuzat în particular, și ... care vor fi acuzațiile. ... În cazul James Dewayne Nivette, am fost sfătuit de deputații mei și sunt de acord că nu se aplică nici o „circum specială” ... Această declarație poate fi considerată angajamentul biroului meu de a nu căuta pedeapsa cu moartea împotriva lui James Dewayne Nivette.” Divizia de inculpare a Curții de Apel din Colmar a arătat că, în timp ce aplicarea pedepsei cu moartea unei persoane ale căror extradiție a fost acordată de guvernul francez ar fi contrar politicii publice franceze în temeiul Legii din 9 octombrie 1981 de abolire a pedepsei cu moartea și al Protocolului nr. 6 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, același lucru nu a fost valabil în ceea ce privește închisoarea pe viață fără posibilitatea de eliberare condiționată. Curtea a constatat, de asemenea, că nu a apărut nici o perioadă de limitare aplicată infracțiunii (crimei) pentru că, chiar și în Franța, perioada de zece ani tocmai a început. În cele din urmă, s-a constatat că, deși reclamantul a susținut că a fost un cetățean francez la ședință, nu se poate contesta în mod serios faptul că are cetățenie americană numai și a refuzat să solicite o hotărâre preliminară cu privire la această chestiune. La 12 mai 1998, Divizia penală a Curții de Casație a respins recursul reclamantului cu privire la punctele de drept împotriva hotărârii Curții de Apel. Acesta a susținut că hotărârea în favoarea extradiției, împreună cu provizul său, este în conformitate cu legislația internă și a refuzat, totuși, să se pronunțe pe motive de recurs referitoare la naționalitate și la fenomenul decesului, ținând cont de faptul că acestea reprezintă critici ale unora dintre motivele prezentate în hotărârea Curții de Apel și, prin urmare, sunt inadmisibile. La 25 septembrie 1998, reclamantul a solicitat Curtea de district Colmar o declarație de naționalitate. La 7 septembrie 1999, la cererea guvernului francez, mai multe garanții au fost furnizate de procurorul județului Sacramento, care a declarat că: (a) ca procuror de district, ea a fost autorizată prin lege pentru a lega statul California prin deciziile sale și astfel angajamentul pe care l-a acordat era obligatoriu atât pentru succesorii ei, cât și pentru statul California; (b) declarația ei a constituit un angajament și o asigurare de către statul California că penamentul de moarte nu ar fi solicitat sau aplicat împotriva dlui Nivette în orice etapă a procesului sau a procesului penal instituit împotriva acestuia; (c) în temeiul articolului 190.2 din Codul Penal California, o condamnare de moarte pentru crimă ar putea fi pronunțată numai dacă una dintre cele douăzeceași circumstanțe speciale enumerate în secțiune nu ar fi fost aplicată; (d) legile statului California nu ar fi făcut posibilă să se impune pedea pedea pedeaptă legală de moartea de moartea în această instanță; (c și nu ar fi fost impunerea sarșită în această situanță în această privință; (c. Chiar dacă există o circumstanță specială, procurorul de district are dreptul legal să nu o acuze și ea nu va face acest lucru în acest caz chiar dacă o circumstanță specială a devenit evidentă într-o etapă mai târziu; în consecință, a fost imposibil ca pedeapsa cu moartea să fie impusă. Această declarație a fost făcută „sub penalitate de perjurie”. La 17 decembrie 1998, ambasada Statelor Unite de la Paris a transmis garanțiilor guvernului francez efectuate de guvernul federal. La 21 octombrie 1999, prim-ministrul francez a emis un ordin de extrădare; reclamantul a apelat la Consiliul d’Etat. La 6 noiembrie 2000, Consiliul d’Etat a deținut după cum urmează: „Pedeapsa de moarte a fost abolită în Franța prin Legea din 9 octombrie 1981. În temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 6 la Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care a fost încorporat în ordinea juridică internă după ratificarea sa ..., „Pedeapsa de moarte se elimină. Nimeni nu este condamnat la o astfel de pedeapsă sau executat”. Aplicarea pedepsei cu moartea unei persoane ale căror extrădare a fost acordată de guvernul francez ar viola politica publică franceză. În consecință, dacă oricare dintre infracțiunile pentru care este solicitată extradarea de la autoritățile franceze este pedepsită de moarte în temeiul legii statului solicitant, extradarea în ceea ce privește această infracțiune poate fi acordată în mod legal numai cu condiția ca statul reclamant să acorde suficiente asigurări că pena de moarte nu va fi impusă sau nu va fi executată. Pe de altă parte, extrădarea unei persoane care sunt în măsură să îndeplinească o condamnare pe viață fără posibilitate de eliberare anticipată nu este contrară politicii publice franceze sau art. 3 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Solicitarea guvernului statelor Unite de extrădare a dlui Nivette se bazează pe un act de crimă. În conformitate cu dispozițiile legislației penale care se aplică în California, care este statul a căror instanțe au competență în acest caz, un acuzat care este considerat vinovat de crimă este responsabil pentru pedeapsa cu moartea. La 29 ianuarie 1998, Divizia de inculpare a Curții de Apel din Colmar a decis în favoarea extradiției dlui Nivette, cu condiția ca autoritățile competente ale Statelor Unite să dea garanții guvernului francez că, chiar dacă se impune pedeapsa cu moartea, nu ar fi solicitată sau aplicată. În conformitate cu ordinul impugat din 21 octombrie 1999, guvernul francez a aderat la cererea autorităților americane de extrădare a reclamantului, cu condiția ca pena de moarte să nu fie solicitată, impusă sau executată. Într-o notă diplomatică din 17 decembrie 1998, ambasada Statelor Unite a anunțat guvernului francez asigurarea guvernului Statelor Unite că, dacă se acordă extrădarea dlui Nivette, pedeapsa cu moartea nu ar fi impusă sau executată. Autoritățile Statelor Unite au transmis, de asemenea, autorităților franceze angajamentul realizat în numele statului California de către procurorul de district al județului Sacramento - în cazul în care dl Nivette va fi judecat - că autoritatea competentă de urmărire nu va solicita pentru impunerea pedepsei la moarte a reclamantului, chiar dacă au fost descoperite noi fapte care ar putea constitui circumstanțe speciale. Într-o declarație declarată procurorul districtului Sacramento a dat o asigurare oficială că pena de moarte nu poate fi impusă dacă nu a fost acuzată de autoritățile judiciare o circumstanță specială. În aceste circumstanțe, reclamantul nu este justificat în menținerea că ordinul impugnat nu este implicat de garanții adecvate și că extrădarea sa ar încalca politica publică franceză. Spre deosebire de acuzațiile reclamantului, sistemul juridic al Statelor Unite respectă drepturile și libertățile fundamentale ale persoanelor, conform principiilor generale ale legii de extrădare. Ordinea impugnată nu este, prin urmare, încălcarea articolului 6 § 1 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Dl Nivette a susținut că este un național francez, dar nu a furnizat nicio dovadă care să susțină această afirmație. În absența unei dispute serioase în această privință, nu există nici un motiv de a solicita o hotărâre preliminară de la instanța competentă pentru a determina problemele de naționalitate.

The applicant, Mr James Dewayne Nivette, is an American national, born in 1942 and currently in custody in Strasbourg-Elsau Prison. He was represented before the Court by Mr D.S. Bergmann, of the Colmar Bar. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 18 November 1997 the Sacramento Municipal Court (California) issued an international warrant for the arrest of the applicant, who was suspected of having murdered his girlfriend on 16 November 1997. On 20 November 1997 the applicant was arrested at Munster (France) and taken into custody pending extradition proceedings. On 22 December 1997 the United States authorities filed an extradition request with the French Ministry of Foreign Affairs. On 29 January 1998 the Indictment Division of the Colmar Court of Appeal ruled in favour of extraditing the applicant provided that the United States authorities gave the French government an assurance that they would neither seek nor apply the death penalty. It referred expressly to the terms of a written declaration made by the Sacramento County District Attorney on 27 January 1998, which stated: “... under California law ..., I have the exclusive right to determine whether criminal charges will be filed against any particular defendant, and ... what the charges will be. ... ... In the case of James Dewayne Nivette, I have been advised by my deputies and agree that no ‘special circumstance’ is applicable ... This affidavit may be deemed a commitment by my office to not seek the death penalty against James Dewayne Nivette.” The Indictment Division of the Colmar Court of Appeal pointed out that, while the application of the death penalty to a person whose extradition had been granted by the French government would be contrary to French public policy under the Law of 9 October 1981 abolishing the death penalty and Protocol No. 6 to the European Convention on Human Rights, the same was not true of life imprisonment without the possibility of parole. The court also found that the question whether a limitation period applied to the crime (crime) committed did not arise because, even in France, the ten-year period had only just begun. Lastly, it found that, although the applicant had claimed to be a French national at the hearing, it could not be seriously disputed that he had American nationality only and so it declined to seek a preliminary ruling on that issue. On 12 May 1998 the Criminal Division of the Court of Cassation dismissed the applicant’s appeal on points of law against the Court of Appeal’s decision. It held that the ruling in favour of extradition, together with its proviso, was in accordance with domestic law. It declined, however, to rule on the grounds of appeal relating to nationality and the death-row phenomenon, taking the view that they amounted to criticisms of some of the reasons given in the Court of Appeal’s judgment and were therefore inadmissible. On 25 September 1998 the applicant applied to the Colmar District Court for a declaration of nationality. On 7 September 1999, at the French government’s request, further guarantees were provided by the Sacramento County District Attorney, who stated that: (a) as District Attorney, she was authorised by law to bind the State of California by her decisions and so the undertaking she had given was binding both on her successors and on the State of California; (b) her declaration amounted to a commitment and an assurance by the State of California that the death penalty would not be sought or applied against Mr Nivette at any stage in the prosecution or the criminal proceedings instituted against him; (c) under section 190.2 of the California Penal Code a death sentence for murder could be passed only if at least one of twenty-one special circumstances listed in the section applied; (d) the laws of the State of California made it legally impossible for the death penalty to be imposed unless a special circumstance was charged by the prosecuting authorities and upheld by the trial court; (e) the District Attorney alone was entitled to charge a special circumstance; no special circumstance would be charged in this case and therefore no court would be able to impose the death penalty on Mr Nivette; (f) even if the understanding of the facts in the case were to change in the future, her decision not to seek the death penalty was irrevocable. Even where a special circumstance existed, the District Attorney had a legal right not to charge it and she would not do so in this case even if a special circumstance became apparent at a later stage; it was consequently impossible for the death penalty to be imposed. That declaration was made “under penalty of perjury”. On 17 December 1998 the United States embassy in Paris forwarded to the French government assurances made by the federal government. On 21 October 1999 the French Prime Minister issued an extradition order; the applicant appealed to the Conseil d’Etat. On 6 November 2000 the Conseil d’Etat held as follows: “The death penalty was abolished in France by the Law of 9 October 1981. Under Article 1 of Protocol No. 6 to the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms, which was incorporated into the domestic legal order following its ratification ..., ‘The death penalty shall be abolished. No one shall be condemned to such penalty or executed’. Applying the death penalty to a person whose extradition has been granted by the French government would contravene French public policy. Consequently, if any of the crimes for which extradition is sought from the French authorities is punishable by death under the law of the requesting State, extradition in respect of that crime may legally be granted only on condition that the requesting State gives sufficient assurances that the death penalty will not be imposed or will not be executed. On the other hand, extradition of a person liable to serve a life sentence without any possibility of early release is not contrary to French public policy or Article 3 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms. The government of the United States’ request for the extradition of Mr Nivette is based on an act of murder. Under the criminal-law provisions that apply in California, which is the State whose courts have jurisdiction in the case, an accused found guilty of murder is liable to the death penalty. On 29 January 1998 the Indictment Division of the Colmar Court of Appeal ruled in favour of Mr Nivette’s extradition provided that the relevant United States authorities gave assurances to the French government that, even if the death penalty was imposed, it would not be sought or applied. Under the impugned order of 21 October 1999, the French government acceded to the American authorities’ request for the applicant’s extradition provided that the death penalty was not sought, imposed or executed. In a diplomatic note of 17 December 1998, the United States embassy made known to the French government the United States government’s assurance that, if Mr Nivette’s extradition was granted, the death penalty would not be imposed or carried out. The United States authorities also conveyed to the French authorities the undertaking made on behalf of the State of California by the District Attorney of Sacramento County – where Mr Nivette would stand trial – that the relevant prosecuting authority would not apply for the death penalty to be imposed on the applicant, even if new facts were uncovered that could amount to special circumstances. In an affidavit the Sacramento County District Attorney gave a formal assurance that the death penalty could not be imposed unless a special circumstance was charged by the prosecuting authorities. Under these circumstances, the applicant is not justified in maintaining that the impugned order is not attended by adequate safeguards and that his extradition would contravene French public policy. Contrary to the applicant’s allegations, the United States’ legal system respects individuals’ fundamental rights and freedoms as required by the general principles of extradition law. The impugned order is therefore not in breach of Article 6 § 1 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms. Mr Nivette maintained that he was a French national but provided no evidence to support that assertion. In the absence of any serious dispute on this subject, there is no reason to seek a preliminary ruling from the court competent to determine nationality issues. It follows that Mr Nivette is not justified in seeking to have the impugned order quashed ...”