LALLEMENT contre la FRANCE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 46044/99 prezentate de Henri LALment împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 3 iulie 2001 într-o cameră compusă din domnii Loucaide, președintele J.-P. Costa Kūris Tulkens Jungwiert H.S. Greve Ugrekhelidze judecători Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 26 noiembrie 1998 și înregistrată la 8 februarie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Henri Lalier, este un resortisant francez [Note1] Acesta este reprezentat în fața Curții de către dl Delfly, avocat în Baroul de Lille. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul, agricultorul din Gué-d , jupuind ferma, și alocate la ferma de treizeci de vaci de lapte pentru producția de lapte. La aceasta se adăugau aproximativ 12 hectare de pășune situate la o distanță de 10 km de Ghee-d'Hossu, alocate pășunatului de fiare tinere destinate vânzării. La 20 iunie 1994, departamentul Ardennes l-a informat pe reclamant că realizarea unui proiect de amenajare rutieră impunea achiziționarea unei bunuri de pe proprietatea sa și i-a făcut o propunere de achiziție. Întrucât părțile nu au ajuns la un acord, conducerea respectivă a inițiat o procedură de expropriere și, printr-o ordonanță din 23 martie 1995, instanța de la l . expropriere a Departamentului Ardenilor a declarat exproprieți din motive de interes public 81 803 din 135 528 (aproximativ 60) . Reclamantul nu a acceptat indemnizațiile propuse de departament (325 308,59 FRF, dintre care o indemnizație principală de deposedare de 147 245,40 FRF, o indemnizație de reangajare de 40 561,35 FRF și o indemnizație de interdicție agricolă de 137 501,84 FRF), acesta din urmă, la 6 februarie 1995, sesizează judecătorul cu privire la expropriere. Reclamantul a precizat că, din motive personale, familiale și sentimentale În schimb, el nu a solicitat o scutire totală de la plata impozitului pe profit prevăzută la articolul L. 13-11 din Codul de proprietate. nu ar mai putea continua și nici nu ar mai putea să piardă mijloacele de subzistență și cele ale familiei sale, și a plătit plata unei despăgubiri calculate în consecință și a compensat pierderea veniturilor sale. Prin hotărârea din 11 iulie 1995, instanța menționată rețin sumele propuse de departament și a adăugat 36 992 FRF danment pentru desigilarea parcelei. Sesizată de reclamant, camera de la .. expropriere a Tribunalului de apel al Reims, printr-o hotărâre din 7 martie 1997, a confirmat hotărârea din 11 iulie 1995. Prin Hotărârea din 30 iunie 1998, Curtea de Casație (Camera a treia) a respins recursul formulat de reclamant. Aceasta a subliniat în special următoarele aspecte cu privire la deprecierea excedentului (...) Prevăzut că existența unui dezechilibru grav al exploatării este invocată de către [cu] expropriere, atunci [cu] nu a fost necesară la mai mult decât total, așa cum ar fi putut el să pună în aplicare articolul L. 13-11 din Codul de l'expropriere, în cazul în care o bucată de greutate care rezultă din expropriere compromite grav structura de exploatare ; că [reclamantul] nu poate, în același timp, să-și păstreze exploatarea prin nesolicitarea la împădurire totală și în termen de judecată corespunzătoare în conformitate cu decretul din 5 aprilie 1968; că cererea sa din partea acestui șef nu poate fi decât respinsă, din lipsă de probe privind dezechilibrul grav al structurii de exploatare și poziția ambiguă [reclamantului] Dreptul intern relevant Extracte din cod l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13-3, să solicite judecătorului la .. ..................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... ; în acest caz, l mai expropriet poate solicita fie din parcelă, fie din partea (părțile) rămasă (e) neexploatabile (e) de fapt. Dacă cererea este acceptată, judecătorul stabilește, pe de o parte, cuantumul la care este expropriere, pe de altă parte, prețul de achiziție al părții dobândite în plus față de partea expropriată. Decizia judecătorului implică transferul de proprietate în condițiile dreptului comun în ceea ce privește suprafața unei proprietăți care nu face obiectul procedurii de expropriere. Articolul L. 13-11 în cazul în care o suprafață parțială care rezultă din expropriere pune în pericol structura unei exploatații agricole prin crearea unui dezechilibru grav în sensul articolului L. 23-1 Proprietarul expropriat poate, în termen de 15 zile de la notificarea prevăzută în art. L. 13-3, să ceară judecătorului la . El trebuie să informeze operatorul (operatorii) în acest sens. În cazul în care cererea este acceptată, judecătorul de la .. expropriere fixă, pe de o parte, suma de ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Decizia judecătorului implică transferul de proprietate în condițiile dreptului comun în ceea ce privește partea de proprietate care nu face obiectul procedurii de expropriere. În cazul în care proprietarul expropriat nu este el însuși operator, plata prin transfer de la a exproprierii prețului de vânzare al părții achiziționate în plus față de partea expropriată antrenează de drept rezilierea contractului de închiriere, fără despăgubiri și fără a aduce atingere oricărei clauze contrare; (...) Articolul L. 13-13 Indemnizațiile acordate trebuie să acopere integral prejudiciul direct, material și sigur cauzat de expropriere. Articolul R. 13-46 L Nimeni nu poate fi obligat să cedeze proprietatea sa, în cazul în care acest lucru este din motive de interes public, și cu o despăgubire corectă și prealabilă. ÎN % din terenurile care au fost alocate producției de lapte, activitatea sa principală și sursa esențială a veniturilor sale, iar suprafața rămasă nu permite menținerea pe exploatația sa decât a unui efectiv insuficient pentru a asigura întreținerea sa și a familiei sale. Acesta susține că administrația și instanțele nu au luat în considerare faptul că această privare de proprietate ducea la pierderea instrumentului său de muncă și la continuarea activității sale și că indemnizațiile stabilite de instanțe nu sunt în mod evident suficiente pentru a remedia un astfel de prejudiciu. (1) din Protocolul nr. 1, conform căruia: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul susține că acest aspect a fost examinat în mod corespunzător și apreciat în mod suveran de instanțele naționale. Prin urmare, Curtea de apel ar fi dispus o expertiză pentru a dispune de elemente referitoare la rentabilitatea exploatării reclamantului înainte și după expropriere și, având în vedere concluziile acestei expertize, ar fi considerat că un dezechilibru grav al exploatării În orice caz, statele ar dispune de o anumită marjă de manevră. În stabilirea despăgubirilor datorate lacunei expropriete și rezultă din jurisprudența Curții că aceste indemnizații pot rămâne inferioare valorii integrale a bunului în cauză. rezultă din informațiile colectate de la administrația fiscală că [reclamantul] a făcut, pentru anul 1999, ca și în anii anteriori, o declarație privind profiturile agricole, care ar demonstra că exploatarea proprietății continuă la patru ani după expropriere contestată ; deduce din aceasta că, în configurația sa rezultată din exproprierea în litigiu, exploatarea reclamantului pare viabilă În orice caz, reclamantul nu se poate plânge de dezechilibrul relativ În special, în plus față de depoziția principală, instanțele i-ar fi alocat o sumă de 137 501,84 FRF și o indemnizație pentru scoaterea din circuitul agricol a unei sume de 36 992 FRF. Prin urmare, ar fi obținut mai mult decât valoarea de piață a bunului expropriat. Pe de altă parte, reclamantul ar fi putut obține o despăgubire suplimentară de reutilizare prevăzută la articolul L. 13-10 din Codul de proprietate; în conformitate cu articolul L. 13-11 din același cod, ar fi obținut, în plus, o compensație suplimentară de reutilizare, calculată pe baza valorii terenului supus acestei taxe. Pe scurt, cererea ar fi în mod evident greșit întemeiată. Reclamantul refque, neținând cont de faptul că terenurile de obiect de expropriere erau Referindu-se la diverse hotărâri de casare, reclamantul adaugă că dreptul francez admite că divizarea unui bun cu ocazia unei exproprieri parțiale poate duce la o depreciere a părții bunurilor rămase în afara domeniului de aplicare. Acest lucru s-ar întâmpla în special în cazul în care exproprierea nu lasă să existe o suprafață care să permită exploatarea autonomă sau în cazul în care suprafața care rezultă din expropriere privează proprietatea asupra unei mari suprafețe. Astfel, reclamantul a fost întemeiat, în dreptul francez, de a revendica despăgubirea pentru deprecierea terenurilor rămase după expropriere, chiar dacă nu a solicitat în întregime. Pe de altă parte, instanțele în cauză nu ar fi examinat problema pierderii fondului său agricol ca urmare a exproprierii. În special, spre deosebire de acest lucru pe care guvernul, instanța în litigiu nu ar fi dispus nici o competență: singurul raport de competență depus la dezbateri ar fi fost produs de însuși reclamantul și nu ar fi fost luat în considerare de instanța respectivă. El precizează că locul de desfigurare a parcelelor care i-au fost alocate prezintă un caracter autonom în raport cu pierderea fondului agricol și se datorează exclusiv faptului că parcelele abandonate prezintă, din cauza exproprierii, o configurație adecvată pentru a împiedica exploatarea lor normală. În cele din urmă, nu i s-ar putea reproșa că nu ar fi fost de acord cu faptul că nu ar fi acționat în totalitate în măsura în care, într-un astfel de caz, surplusul de teren ar fi fost subevaluat în același mod ca și terenul vizat de expropriere. Curtea consideră că această parte a cererii ridică întrebări serioase de fapt și de drept care necesită o examinare pe fond. Prin urmare, aceasta nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de a se opune. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate declară că cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Dolle Loucaide Module Președinte [Note1] A verifica.

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 46044/99

présentée par Henri LALLEMENT

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 3 juillet 2001 en une chambre composée de

MM.

L.

Loucaides,

président

,

J.-P.

Costa

,

P.

Kūris

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

K.

Jungwiert

,

M

me

H.S.

Greve

,

M.

M.

Ugrekhelidze

,

juges

,

M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 26 novembre 1998 et enregistrée le 8 février 1999,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Henri Lallement, est un ressortissant français

[Note1]

, né en 1954 et résidant à Gué-d’Hossus. Il est représenté devant la Cour par M

e

Delfly, avocat au barreau de Lille.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant, agriculteur à Gué-d’Hossus, avait pris la suite de son père dans l’exploitation familiale. Le domaine comprenait 135

528

m

2

, jouxtant la ferme, et affectés à l’élevage de trente vaches laitières pour la production de lait. A cela s’ajoutaient environ douze hectares de prés situés à une dizaine de kilomètres de Gué-d’Hossu, affectés au pâturage de jeunes bêtes destinées à la vente. Lui-même, sa mère – dont il a la charge –, son frère – aide-familial déclaré sur l’exploitation –, et les deux enfants de ce dernier vivaient de cette activité.

Le 20 juin 1994, le département des Ardennes informa le requérant que la réalisation d’un projet d’aménagement routier nécessitait l’acquisition d’une emprise sur sa propriété et lui fit une proposition d’achat. Les parties n’étant pas parvenues à un accord, ladite direction engagea une procédure d’expropriation et, par une ordonnance du 23 mars 1995, le juge de l’expropriation du département des Ardennes déclara expropriés pour cause d’utilité publique 81

803

m

2

des 135

528

m

2

susmentionnés (soit environ 60

%).

Le requérant n’ayant pas accepté les indemnités proposées par le département (325

308,59

FRF, dont une indemnité principale de dépossession de 147

245,40

FRF, une indemnité de remploi de 40

561,35

FRF et une indemnité pour éviction agricole de 137

501,84

FRF), ce dernier, le 6 février 1995, saisit le juge de l’expropriation. Le requérant précisa que, pour des raisons «

personnelles, familiales et sentimentales

», il ne demandait pas l’emprise totale prévue à l’article L. 13-11 du code de l’expropriation. Il exposa par contre que l’expropriation de 60

% des terres affectées à la production laitière ferait obstacle à ce qu’il poursuive cette activité et entraînerait «

un grave déséquilibre de l’exploitation

» au point qu’il «

ne pourrait plus continuer et qu’il perdrait par là même les moyens de sa subsistance et ceux de sa famille

», et réclama le versement d’une indemnité calculée en conséquence et compensant la perte de ses revenus. Par un jugement du 11 juillet 1995, ledit juge retint les sommes proposées par le département et y ajouta 36

992

FRF d’indemnité pour défiguration de parcelle.

Saisie par le requérant, la chambre de l’expropriation de la cour d’appel de Reims, par un arrêt du 7 mars 1997, confirma le jugement du 11

juillet

1995.

Par un arrêt du 30 juin 1998, la Cour de cassation (troisième chambre civile) rejeta le pourvoi formé par le requérant. Elle souligna notamment ce qui suit

:

«

Sur la dépréciation du surplus

(...)

Attendu que l’existence d’un grave déséquilibre de l’exploitation est allégué par l’exproprié, alors [qu’il] n’a pas requis l’emprise totale, comme il l’aurait pu en application de l’article L. 13-11 du code de l’expropriation, lorsqu’une emprise partielle résultant de l’expropriation compromet gravement la structure de l’exploitation

; que [le requérant] ne peut à la fois, conserver son exploitation en ne demandant pas l’emprise totale et solliciter l’indemnisation correspondante dans les termes du décret du 5 avril 1968

; que sa demande de ce chef ne peut qu’être rejetée, faute d’éléments caractérisant le déséquilibre grave de la structure de l’exploitation et la position ambiguë [du requérant]

».

B.

Le droit interne pertinent

1)

Extraits du code le l’expropriation pour cause d’utilité publique

Article L. 13-10

«

(...) l’exproprié peut, dans les quinze jours de la notification [par l’expropriant du montant de ses offres] prévue à l’article L. 13-3, demander au juge l’emprise totale, (...) lorsque l’emprise partielle d’une parcelle empêche l’exploitation agricole dans des conditions normales de la ou des parties restantes de ladite parcelle en raison soit de leur dimension, soit de leur configuration, soit de leurs conditions d’accès

; dans ce cas, l’exproprié peut demander l’emprise totale soit de la parcelle, soit de la ou des parties restantes devenues inexploitables de fait.

Si la demande est admise, le juge fixe, d’une part, le montant de l’indemnité d’expropriation, d’autre part, le prix d’acquisition de la portion acquise en sus de la partie expropriée.

La décision du juge emporte transfert de propriété dans les conditions du droit commun en ce qui concerne la portion d’immeuble non soumise à la procédure de l’expropriation.

»

Article L. 13-11

«

Lorsqu’une emprise partielle résultant de l’expropriation compromet la structure d’une exploitation agricole en lui occasionnant un grave déséquilibre au sens de l’article L. 23-1

:

1.

Le propriétaire exproprié peut, dans les quinze jours de la notification prévue à l’article L. 13-3, demander au juge l’emprise totale. Il doit en informer le ou les exploitants. Si la demande est admise, le juge de l’expropriation fixe, d’une part, le montant de l’indemnité d’expropriation, d’autre part, le prix d’acquisition de la portion acquise en sus de la partie expropriée, majoré de l’indemnité de réemploi. La décision du juge emporte transfert de propriété dans les conditions du droit commun en ce qui concerne la portion d’immeuble non soumise à la procédure de l’expropriation. Dans le cas où le propriétaire exproprié n’est pas lui-même exploitant, le versement par l’expropriant du prix d’acquisition de la portion acquise en sus de la partie expropriée entraîne de plein droit la résiliation du bail, sans indemnité et nonobstant toute clause contraire

; (...)

»

Article L. 13-13

«

Les indemnités allouées doivent couvrir l’intégralité du préjudice direct, matériel et certain, causé par l’expropriation.

»

Article R. 13-46

«

L’indemnité de remploi est calculée compte tenu des frais de tous ordres normalement exposés pour l’acquisition de biens de même nature moyennant un prix égal au montant de l’indemnité principale. (...)

»

2)

Extrait du code civil

Article 545

«

Nul ne peut être contraint de céder sa propriété, si ce n’est pour cause d’utilité publique, et moyennant une juste et préalable indemnité.

»

EN DROIT

1.

Le requérant expose qu’en raison de l’expropriation dont il a fait l’objet, il se trouve privé de 60

% des terres qui étaient affectées à la production laitière, son activité principale et la source essentielle de ses revenus, et que la surface restante ne permet le maintien sur son exploitation que d’un cheptel insuffisant pour assurer sa subsistance et celle de sa famille. Il affirme que l’administration et les juridictions n’ont pas pris en compte le fait que cette privation de propriété aboutissait à la perte de son outil de travail et à l’impossibilité de poursuivre son activité et que les indemnités fixées par les juridictions ne suffisent manifestement pas à réparer un tel préjudice. Il se dit en conséquence victime d’une violation de l’article 1 du Protocole n° 1, aux termes duquel :

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

2.

Le Gouvernement soutient que ce grief a été dûment examiné et souverainement apprécié par les juridictions nationales. La cour d’appel aurait ainsi ordonné une expertise en vue de disposer d’éléments relatifs à la rentabilité de l’exploitation du requérant avant et après expropriation et, au vu des conclusions de cette expertise, aurait considéré qu’un «

grave déséquilibre de l’exploitation

» n’était pas démontré et qu’il n’y avait donc pas lieu d’allouer l’indemnité réclamée par le requérant. Le requérant ne produirait aucun élément nouveau susceptible de démontrer le caractère erroné de cette appréciation des faits de la cause. En tout état de cause, les Etats disposeraient d’une certaine «

marge de manœuvre

» dans la fixation des indemnités dues à l’exproprié et il ressortirait de la jurisprudence de la Cour que lesdites indemnités peuvent rester inférieures à la pleine valeur marchande du bien en question. Le Gouvernement ajoute qu’«

il ressort des renseignements recueillis auprès de l’administration fiscale que [le requérant] a fait, pour l’année 1999, comme les années précédentes, une déclaration au titre des bénéfices agricoles, laquelle démontrerait que l’exploitation de la propriété se poursuit quatre ans après l’expropriation contestée

; il en déduit que, dans sa configuration résultant de l’expropriation litigieuse, l’exploitation du requérant apparaît viable

».

En tout état de cause, le requérant ne saurait se plaindre du «

déséquilibre relatif

» dont se trouve affecté son exploitation puisqu’il aurait obtenu une indemnisation intégrale de ses préjudices. En particulier, en sus de l’indemnité principale de dépossession, les juridictions lui auraient alloué une indemnité d’éviction agricole d’un montant de 137

501,84 FRF et une indemnité pour défiguration de parcelle d’un montant de 36

992 FRF

; il aurait donc obtenu plus que la valeur marchande du bien exproprié. Par ailleurs, le requérant aurait pu solliciter l’emprise totale prévue à l’article L. 13-10 du code de l’expropriation

; en application de l’article L. 13-11 du même code, il aurait alors, en outre, obtenu une indemnité de réemploi supplémentaire, calculée sur la base de la valeur des terrains soumis à cette emprise «

additionnelle

».

Bref, la requête serait manifestement mal fondée.

3.

Le requérant réplique qu’en ne retenant pas que les terrains objets de l’expropriation étaient «

à bâtir

», les juridictions françaises ont commis une «

erreur manifeste d’appréciation

» de leur valeur

; en conséquence, l’indemnité principale de dépossession serait sous-évaluée.

Se référant à divers arrêts de cassation, le requérant ajoute que le droit français admet que la division d’un bien lors d’une expropriation partielle, peut entraîner une dépréciation de la partie du bien restant hors emprise. Il en irait ainsi notamment lorsque l’expropriation ne laisse pas subsister une superficie permettant l’exploitation autonome ou lorsque l’emprise résultant de l’expropriation prive le bien subsistant d’une importante superficie. Le requérant était ainsi fondé, en droit français, de réclamer l’indemnisation de la dépréciation des terrains restant après expropriation, alors même qu’il n’avait pas demandé l’emprise totale.

Par ailleurs, les juridictions saisies n’auraient pas examiné la question de la perte de son fonds agricole du fait de l’expropriation. En particulier, contrairement à ce qu’affirme le Gouvernement, la cour d’appel n’aurait ordonné aucune expertise

: le seul rapport d’expertise versé aux débats aurait été produit par le requérant lui-même et n’aurait pas été pris en compte par ladite cour. Il précise que l’indemnité de défiguration de parcelles qui lui a été allouée présente un caractère autonome par rapport à la perte du fonds agricole et tient exclusivement au fait que les parcelles délaissées présentent, du fait de l’expropriation, une configuration propre à en gêner leur exploitation normale. Enfin, il ne pourrait pas lui être reproché de ne pas avoir opté pour l’emprise totale

dans la mesure où, dans un tel cas de figure, le surplus de terrains aurait été sous-évalué de la même manière que les terrains visés par l’expropriation.

4.

La Cour estime que cette partie de la requête pose de sérieuses questions de fait et de droit qui nécessitent un examen au fond. Dès lors, elle ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour constate en outre qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité

Déclare

la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

S.

Dollé

L.

Loucaides

Greffière

Président

[Note1]

A vérifier.