RICHEUX contre la FRANCE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 45256/99 prezentate de Alain RICHAES împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor L'pei (secțiunea a treia), care are loc la 11 decembrie 2001 și 31 ianuarie 2002 într-o cameră compusă din domnii Ress președintele Cabral Barreto J.-P. Costa, Türmen Zupančič H.S. Greve Traja judecători M. V. Berger grefier Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 21 iunie 1996 și înregistrată la 7 ianuarie 1999, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul este un resortisant francez, născut în 1958 și rezident în Crehen. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1987, reclamantul a preluat o exploatație agricolă orientată spre producția de lapte, cu o referință la lapte de 130 000 l. La 2 ianuarie 1990, în condițiile reluării sale din exploatare, a solicitat Direcției departamentale pentru agricultură și pădure din Côtes d Printr-o decizie din 7 martie 1990, prefectul Côtes d a refuzat transferul în beneficiul reclamantului al cantității de referință pentru lapte corespunzătoare exploatației pe care o cumpărase, pe motiv că cererea ar fi trebuit să fie prezentată în termen de un an de la transferul fermei, pe care reclamantul o avea astfel până în octombrie 1988 pentru aceasta și, în absența acesteia, cantitățile de lapte în cauză fuseseră înregistrate în disponibilitățile fabricii de lapte și repartizate între producătorii prioritari. (1) Procedura în anulare a deciziei prefecturale din 7 martie 1990 La 2 mai 1990, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ Rennes cu privire la o cerere în anulare a deciziei din 7 martie 1990. La 14 iunie 1991, pârâtului i s-a adresat o rechemare a memoriului. La data de 6 aprilie 1992, reclamantul a depus înscrisuri suplimentare. La 9 noiembrie 1992, la 9 noiembrie 1992, la 13 noiembrie 1992, a fost pus în funcțiune cazul, iar la data de 13 noiembrie 1992 a fost luat un aviz în apărare. La 24 noiembrie 1992, președintele Tribunalului l-a informat pe reclamant că este posibil ca decizia care urmează să fie luată să se bazeze pe un motiv din oficiu întemeiat pe un motiv întemeiat pe o hotărâre din oficiu, în temeiul căreia să i se adreseze judecătorului administrativ un răspuns în urma unei cereri de informații care nu poate constitui o decizie de pronunțare a unei hotărâri. Reclamantul a depus un memoriu în răspuns la data de 2 decembrie 1992. Prin hotărârea din 16 decembrie 1992, tribunalul a respins cererea reclamantului. Reclamantul sesizează Consiliul la 16 februarie 1993 cu privire la o acțiune în anulare a hotărârii. Cererea a fost comunicată pârâtului la 15 septembrie 1993. Pârâtul și-a prezentat memoriul în apărare la 6 aprilie 1994. 1994. Ședința de judecată a avut loc la 9 noiembrie 1994. Printr-o hotărâre din 5 decembrie 1994, Consiliul a anulat decizia prefectului din 7 martie 1990 pentru incompetență a autorului, nici un text care să confere prefectului competența de a se pronunța asupra unei astfel de cereri. Consiliul a anulat, de asemenea, hotărârea din 16 martie 1990. Decembrie 1992, care refuzase să pronunțe anularea deciziei prefectale. Constatând că prefectul era în intervalul devenit competent ca urmare a adoptării decretului din 11 februarie 1991, reclamantul sesizează din nou prefectul cererii sale inițiale din 2 ianuarie 1990. La 10 mai 1995, prefectul a luat o decizie de respingere motivată de două considerente: pe de o parte, reclamantul nu a luat cunoștință de intenția de a produce lapte în momentul în care a achiziționat ferma sa și nu dispunea de mijloacele de producție necesare în acest scop; pe de altă parte, la data cererii sale de transfer al cantității de referință, reclamantul nu practica în calitate de agricultor, ci desfășura o activitate de artizanat. Între timp, lichidarea judiciară a reclamantului a fost pronunțată prin hotărâre pronunțată la 6 decembrie 1994 de către instanța de mari instanțe din Dinan. Considerând că lichidarea judiciară a fost cauzată de decizia ilegală de refuz din 7 martie 1990, reclamantul a pus la dispoziție la 30 iunie 1995 o cerere prealabilă de despăgubire a prejudiciilor suferite de prefectul Côtes d'Armor, în valoare de 1 770 000 de franci francezi (FRF) în favoarea prejudiciului suferit. Prefectul i-a opus un sfârșit de refuz la 13 octombrie 1995. Împotriva acestei refuzuri împotriva cererii sale de despăgubire de către prefect, reclamantul a introdus două acțiuni paralele, la o instanță, la cealaltă. (2) Procedura prin care se intenționa, pe de o parte, anularea deciziei prefectale din 10 mai 1995 în sensul că respingea cererea de transfer al cotelor de lapte și, pe de altă parte, în favoarea despăgubirii pentru prejudiciul suferit ca urmare a deciziei prefecturare din 7 martie 1990 La data de 22 iunie 1995, reclamantul a formulat o acțiune în fața Tribunalului Administrativ din Rennes. Acuzația vizează, pe de o parte, anularea pentru excesul de putere al deciziei prefectale din 10 mai 1995 și, pe de altă parte, condamnarea la plata sumei de 1 700 000 FRF pentru prejudiciul suferit ca urmare a refuzului de transfer care i-a fost opus de prefect la 7 martie 1990. Două somații au fost adresate pârâtului la 13 martie și 15 mai 1996. La 4 iulie 1996 a intervenit un ordin de închidere a procedurii. Memoria în apărare a fost depusă la 30 iulie 1996, la care reclamantul a răspuns la 5 august 1996. În decembrie 1996, motivele pe de o parte, pe de altă parte, pe de o parte, pe care reclamantul nu și-a exprimat în timp util intenția de a continua producția de lapte și, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, că reclamantul nu a stabilit existența unei legături de cauzalitate între persoanele reproșate serviciilor din statul membru și prejudiciul pretins. La 26 februarie 1997, reclamantul a solicitat această hotărâre. Memoria în apărare a fost depusă la 23 septembrie 1997. Ședința de judecată a avut loc la 14 aprilie 1998. Memoria în replică a reclamantului a fost depusă la 15 aprilie 1998. Două zile mai târziu, ordinul de încheiere a procedurii a fost luat. Ședința de judecată a avut loc la 13 mai 1998. Hotărârea din 11 decembrie 1996 a fost confirmată printr-o hotărâre a Curții Administrative din 10 iunie 1998. La 2 septembrie 1998, reclamantul s-a ocupat de casarea în fața Consiliului de Stat. Dosarul a fost transmis la 8 octombrie 1998 la biroul de asistență judiciară, care a respins cererea reclamantului la 5 ianuarie 1999. Reclamantul a prezentat un memoriu amplificativ la 11 iunie 1999. Ședința de judecată a avut loc la 11 octombrie 1999. Prin Hotărârea din 24 noiembrie 1999, Consiliul de Stat a refuzat să remunereze cererea pe baza dispozițiilor articolului 11 din Legea din 31 decembrie 1987 privind reforma procedurii administrative, astfel de formulare Recursul în casare în fața Consiliului de Stat face obiectul unei proceduri prealabile de admitere. Admiterea este refuzată prin hotărâre judecătorească în cazul în care recursul este inadmisibil sau nu se întemeiază pe niciun motiv, serios (...) (3) Procedura în despăgubire în fața ministrului agriculturii În același timp, la 12 decembrie 1995, reclamantul îl sesizează pe ministrul agriculturii cu privire la o cale de atac împotriva deciziei prefecturale prin care i se refuza dreptul la despăgubiri. Prin scrisoarea din 30 iunie 1995 [reclamantul], prin intermediul unui consiliu anterior, Maestrul R., l-a sesizat pe prefectul Côtes d În octombrie 1987, [reclamantul], (...), a preluat o exploatație, în loc de "Orașul este Rouets" din Crehen, care deține o referință pentru lapte de 130 000 de litri. La 2 ianuarie 1990 [reclamantul], în fața refuzului amiabil al transferului solicitat, a introdus procedura de plângere contencioasă. [reclamantul] se poate opune unui refuz categoric din partea tuturor organelor consultate, începând cu Hotărârea departamentului pentru agricultură și agricultură, după care dl prefect al Coastelor d'Armor, motivele cele mai false fiind invocate pentru a încerca să justifice acest refuz complet nejustificat. Ministrul nu a dat curs cererii reclamantului. Ca urmare a respingerii implicite a acestei căi de atac ierarhice, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ de la Paris la 24 mai 1996 în vederea condamnării la plata sumei de 1 770 000 FRF. El susținea că a suferit un prejudiciu ca urmare a hotărârii prefectale din 7 martie 1990, refuzând transferul de cantități de referințe pentru lapte, el susținea că această decizie ilegală a dus la lichidarea sa judiciară. Printr-o ordonanță din 29 noiembrie 1996, cererea a fost transmisă Consiliului de Stat. Cererea a fost înregistrată la grefa Consiliului la 19 decembrie 1996. printr-o ordonanță din 15 ianuarie 1996. 1997, președintele secțiunii de judecată a Consiliului din mai puțin de un an a atribuit cererea Tribunalului Administrativ din Rennes, deoarece această cerere inițială condusă de reclamant împotriva ministrului agriculturii saivore îl opune în realitate pe reclamant prefectului Côtes d Cererea a fost înregistrată la grefa Tribunalului Administrativ Rennes la 24 februarie 1997. Mai 1997, cauza a fost pusă în funcție la 30 mai 1997, apoi a avut loc un aviz de rejudecare la 12 iunie 1997. Cererea a fost comunicată prefectului, partea pârâtă, la 12 iunie 1997. La 28 iulie 1997 prefectul și-a prezentat memoriul în apărare care a conchis că nu se pronunța în instanță pe motiv că Tribunalul Administrativ din Rennes, printr-o hotărâre din 11 decembrie 1996 a decis deja cu privire la aceste cereri de despăgubire. Prin scrisoarea din 27 august 1997, avocatul reclamantului a indicat reclamantului că această argumentație nu putea fi contrazisă și, prin urmare, îi propunea să încheie și un refuz de a se pronunța. Printr-o hotărâre a Tribunalului Administrativ din Rennes din 22 martie 2000, cererea reclamantului a fost respinsă pe motiv că aceasta avea același obiect, se baza pe aceeași cauză și opoza aceleași părți ca și cererea care fusese respinsă prin hotărârea din 11 decembrie 1996. Dreptul intern relevant 1. Reglementare aplicabilă la data transferului de proprietate La art. 1 din Decretul nr. 87-608 din 31 iulie 1987 privind transferurile de cantități de referințe pentru lapte și abrogate de la 11 mai 1995, dispunea de În cazul vânzării, închirierii, donării sau transmiterii prin moștenire a unei exploatații, cantitatea de referință corespunzătoare se transferă operatorului, care nu beneficiază de nici o cantitate de referință și s La art. 25 din Decretul nr. 91-157 din 11 februarie 1991 privind controlul producției de lapte de vacă și modalitățile de recuperare a unei prelevări suplimentare în sarcina cumpărătorilor și a producătorilor de lapte de vacă, a adăugat la Decretul din 31 iulie 1987 un articol 8a astfel formulat Transferurile de cantități de referință efectuate în conformitate cu dispozițiile prezentului decret sunt decise de prefectul departamentului unde este situată exploatația care dispune de referințe, în termen de un an de la mutația funciară corespunzătoare. Prefectul notifică cantitățile de referință transferate și, eventual, cele adăugate la rezerva națională, la deținătorul terenurilor, la .Onilia pentru execuție și cumpărătorilor pentru informare. (1) Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil. Într-adevăr, el susține că 14 ani separă cererea sa inițială de transfer de cote de lapte de ultima decizie pronunțată în cadrul acestei cauze. Reclamantul revendică dreptul de a exercita o activitate de producție a laptelui din cote de lapte care ar fi legate de exploatația în sine. Acesta . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . El critică comportamentul autorităților ministeriale și se plânge că nu a putut comunica numele destinatarului cotelor de lapte pentru exploatație. (1) Reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil, deoarece, în opinia sa, procedura a durat paisprezece ani. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul consideră că reclamantul nu a efectuat o singură procedură, ci a condus succesiv trei proceduri separate în fața instanțelor administrative. El afirmă că, dacă este același litigiu care este la originea acestor proceduri, ele nu au același obiect. Primul vizează anularea deciziei prefecturale din 7 martie 1990, a doua este o cerere de anulare a noii decizii prefectale din 10 mai 1995 și o cerere de despăgubire a prejudiciului suferit ca urmare a deciziei de refuz din 7 martie 1990. În ceea ce privește cea de a treia, aceasta privește o cerere de despăgubire prin care reclamantul a sesizat instanțele administrative cu privire la o cerere de anulare a deciziei implicite de respingere a ministrului agriculturii. În plus, guvernul subliniază că aceste cereri diferite purtau numere diferite și erau, pentru unele, tratate de instanțe diferite. Prin urmare, Comitetul consideră că evaluarea duratei trebuie efectuată separat pentru fiecare procedură. În opinia reclamantului, durata procedurii trebuie evaluată prin identificarea între trei proceduri distincte și, în opinia sa, cauza trebuie considerată ca fiind o singură procedură a cărei durată trebuie examinată în ansamblu și, în opinia sa, denunță întârzierea procedurii în ansamblul său, care a durat 14 ani. Guvernul consideră că cauza nu este deosebit de complexă. Acesta arată că analiza detaliată a primei proceduri, care a durat patru ani și șapte luni, arată că reclamantul a contribuit la încetinirea desfășurării procedurii, prin transmiterea de documente suplimentare Tribunalului Administrativ din Rennes la aproape doi ani după înregistrarea cererii și cu numai opt luni înainte de data hotărârii. Cu toate acestea, acesta subliniază că a durat mai devreme de un an și cinci luni Consiliului reclamantului și o somare, înainte ca acesta să își comunice memoriul. A doua procedură, care a durat patru ani și cinci luni, a fost tratată într-un termen rezonabil, fiecare instanță care a pronunțat hotărârea într-un termen de maximum 18 luni. În ceea ce privește cea de-a treia procedură, care a durat trei ani și zece luni, în opinia guvernului, a fost întârziată de sesizarea de către reclamant a unei instanțe incompetente. Guvernul consideră că, în cazul în care această sesizare nu poate explica ea însăși termenul de judecată, aceasta constituie un factor important de întârziere. Acesta recunoaște că termenul de judecată în fața instanței administrative din Rennes poate părea excesiv, întrucât procedura a durat trei ani și o lună. Guvernul consideră, prin urmare, că numai durata celei de-a treia proceduri poate fi considerată ca fiind în litigiu și, în același timp, înmânează înțelepciunea Curții. La rândul său, reclamantul consideră că procedura a fost complexă, dar afirmă că instanțele au întârziat, prin atitudinea lor, desfășurarea procedurii. Acesta susține că documentele suplimentare pe care le-a depus cu numai opt luni înainte de data hotărârii în prima procedură și la care se face referire guvernul punea sub semnul întrebării tocmai competența prefectului de a transfera cote de lapte. Reclamantul consideră că au avut loc întârzieri în toate etapele procedurii și consideră că durata procedurii în ansamblu este excesivă. Curtea consideră că, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența sa în materie de termen rezonabil, și ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Reclamantul revendică dreptul de a exercita o activitate de producție a laptelui pe baza cotelor de lapte care ar fi legate de exploatația în sine. Acesta se referă la art. 5 din Convenție și la dispozițiile legislației Uniunii Europene. De asemenea, se plânge de ceea ce autoritățile franceze nu au dorit niciodată să aplice legislația comunitară. El critică comportamentul autorităților ministeriale și se plânge că nu a putut comunica numele destinatarului cotelor de lapte pentru exploatație. Curtea a examinat obiecțiunile reclamantului astfel cum au fost prezentate. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, aceasta a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție sau de protocoalele sale. În consecință, aceste obiecții trebuie respinse ca fiind în mod vădit nefondate, în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate, cauza reclamantului întemeiat pe durata procedurii Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Georg Ressfleur Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 45256/99

présentée par Alain RICHEUX

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant les 11 décembre 2001 et 31 janvier 2002 en une chambre composée de

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

J.-P.

Costa,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

M

me

H.S.

Greve

,

M.

K.

Traja

,

juges

,

et

de

M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 21 juin 1996 et enregistrée le 7

janvier 1999,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant est un ressortissant français, né en 1958 et résidant à Créhen.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

En 1987, le requérant reprit une exploitation agricole orientée vers la production laitière qui disposait d’une référence laitière de 130

000 litres.

Le 2 janvier 1990, se prévalant de sa reprise d’exploitation, il demanda à la direction départementale de l’agriculture et de la forêt des Côtes d’Armor le transfert à son profit de ces quotas.

Par une décision du 7 mars 1990, le préfet des Côtes d’Armor refusa le transfert au profit du requérant de la quantité de référence laitière correspondant à l’exploitation qu’il avait achetée, au motif que la demande aurait dû être présentée dans le délai d’un an à compter du transfert de l’exploitation, que le requérant avait donc jusqu’à octobre 1988 pour ce faire et, qu’à défaut, les quantités laitières concernées avaient été comptabilisées dans les disponibilités de la laiterie et réparties entre les producteurs prioritaires.

mars

1990

Le 2 mai 1990, le requérant saisit le tribunal administratif de Rennes d’une demande en annulation de la décision du 7 mars 1990. Le 14

juin

1991, un rappel de mémoire fut adressé au défendeur. Le 7

octobre

1991, une mise en demeure fut adressée au défendeur. Ce dernier produisit son mémoire en défense le 28 octobre 1991. Le 6 avril 1992, le requérant déposa des pièces complémentaires. L’affaire fut mise au rôle le 9

novembre 1992, et l’avis d’audience fut pris le 13 novembre 1992.

Le 24 novembre 1992, le président du tribunal informa le requérant que la décision à venir était susceptible d’être fondée sur un moyen relevé d’office tiré de «

l’impossibilité de déférer au juge administratif une réponse faisant suite à une demande de renseignements qui ne saurait constituer une décision faisant grief

». Le requérant déposa un mémoire en réponse le 2

décembre 1992.

Par un jugement du 16 décembre 1992, le tribunal rejeta la requête du requérant.

Le requérant saisit le Conseil d’Etat le 16 février 1993 d’un recours en annulation du jugement. La requête fut communiquée au défendeur le 15

septembre 1993. Le défendeur produisit son mémoire en défense le 6

avril 1994. Le mémoire en réplique fut déposé le 7

juin

Par un arrêt du 5 décembre 1994, le Conseil d’Etat annula la décision du préfet du 7

mars

1990 pour incompétence de l’auteur, aucun texte n’attribuant au préfet compétence pour statuer sur une telle demande. Le Conseil d’Etat annula également le jugement du 16

décembre 1992 qui avait refusé de prononcer l’annulation de la décision préfectorale.

Constatant que le préfet était dans l’intervalle devenu compétent suite à l’adoption du décret du 11 février 1991, le requérant saisit à nouveau le préfet de sa demande initiale du 2 janvier 1990.

Le 10 mai 1995, le préfet prit une décision de rejet motivée par deux considérations : d’une part, le requérant n’avait pas manifesté l’intention de produire du lait lors de l’acquisition de son exploitation et ne disposait d’ailleurs pas des moyens de production nécessaires à cet effet ; d’autre part, à la date de sa demande de transfert de la quantité de référence, le requérant n’exerçait pas en qualité d’agriculteur mais poursuivait une activité d’artisan-peintre.

Entre-temps, la liquidation judiciaire du requérant avait été prononcée par jugement rendu le 6

décembre 1994 par le tribunal de grande instance de Dinan. Estimant que la liquidation judiciaire avait été provoquée par la décision illégale de refus du 7 mars 1990, le requérant déposa le 30

juin

1995 une demande préalable d’indemnité auprès du préfet des Côtes d’Armor d’un montant de 1 770 000 francs français (FRF) en réparation du préjudice subi. Le préfet lui opposa une fin de non-recevoir le 13

octobre

1995.

Contre ce refus opposé à sa demande d’indemnisation par le préfet, le requérant introduisit deux recours parallèles, l’un juridictionnel, l’autre hiérarchique.

mai 1995 en ce qu’elle rejetait la demande de transfert de quotas laitier et, d’autre part, à l’indemnisation pour le préjudice subi du fait de la décision préfectorale du 7 mars 1990

Le requérant forma un recours le 22 juin 1995 devant le tribunal administratif de Rennes. Le recours visait, d’une part, l’annulation pour excès de pouvoir de la décision préfectorale du 10

mai 1995 et, d’autre part, la condamnation de l’Etat à lui verser la somme de 1 700 000 FRF pour le préjudice subi du fait du refus de transfert qui lui avait été opposé par le préfet le 7

mars

mai

Le tribunal administratif de Rennes rejeta la requête du requérant le 11

décembre 1996, aux motifs, d’une part, que le requérant n’avait pas manifesté dans les délais son intention de poursuivre la production laitière et, d’autre part, que le requérant n’établissait pas l’existence d’un lien de causalité entre les agissements reprochés aux services de l’Etat et le préjudice allégué.

Le 26 février 1997, le requérant interjeta appel de ce jugement. Le mémoire en défense fut déposé le 23 septembre 1997. La séance d’instruction se tint le 14 avril 1998. Le mémoire en réplique du requérant fut déposé le 15 avril 1998. Deux jours plus tard, l’ordonnance de clôture d’instruction fut prise. La séance de jugement se tint le 13 mai 1998.

Le jugement du 11 décembre 1996 fut confirmé par un arrêt de la cour administrative d’appel de Nantes du 10 juin 1998.

Le 2 septembre 1998, le requérant se pourvut en cassation devant le Conseil d’Etat. Le dossier fut transmis le 8

octobre 1998 au bureau d’aide juridictionnelle, qui rejeta la demande du requérant le 5 janvier 1999. Le requérant produisit un mémoire ampliatif le 11 juin 1999. La séance de jugement se tint le 11 octobre 1999.

Par un arrêt du 24 novembre 1999, le Conseil d’Etat refusa d’admettre la requête en se fondant sur les dispositions de l’article 11 de la loi du 31

décembre 1987 portant réforme du contentieux administratif, ainsi libellé

:

«

Le pourvoi en cassation devant le Conseil d’Etat fait l’objet d’une procédure préalable d’admission. L’admission est refusée par décision juridictionnelle si le pourvoi est irrecevable ou n’est fondé sur aucun moyen, sérieux (...)

»

Parallèlement, le 12 décembre 1995, le requérant saisit le ministre de l’Agriculture d’un recours hiérarchique contre la décision préfectorale lui refusant l’indemnisation qu’il sollicitait. Il s’expliquait en ces termes

:

«

Par lettre du 30 juin 1995, [le requérant], par l’intermédiaire d’un précédent conseil, Maître R., avait saisi Monsieur le Préfet des Côtes d’Armor pour obtenir réparation du préjudice qui lui a été causé pour les raisons suivantes :

En octobre 1987, [le requérant], (...), a repris une exploitation, au lieu-dit "La Ville es Rouets" à Crehen, qui disposait d’une référence laitière de 130 000 litres.

Le 2 janvier 1990, [le requérant], devant le refus amiable du transfert sollicité, a introduit la procédure de réclamation contentieuse.

[Le requérant] s’est vu opposer un refus catégorique de tous les organes consultés, à commencer par la Direction départementale de l’Agriculture, puis Monsieur le Préfet des Côtes d’Armor, les motifs les plus fallacieux étant invoqués pour tenter de justifier ce refus totalement injustifié.

»

Le ministre ne donna pas suite à la demande du requérant.

Du fait du rejet implicite de ce recours hiérarchique, le requérant saisit le 24 mai 1996 le tribunal administratif de Paris en vue de la condamnation de l’Etat à lui verser la somme de 1

770 000 FRF. Il faisait valoir qu’il avait subi un préjudice du fait de l’illégalité de la décision préfectorale du 7

mars

1990 lui refusant le transfert de quantités de références laitières. Il affirmait que cette décision illégale avait entraîné sa liquidation judiciaire.

Par une ordonnance du 29 novembre 1996, la requête fut transmise au Conseil d’Etat. La requête fut enregistrée au greffe du Conseil d’Etat le 19

décembre

janvier

1997, le président de la section du contentieux du Conseil d’Etat attribua la requête au tribunal administratif de Rennes, puisque cette requête initialement dirigée par le requérant contre le ministre de l’Agriculture s’avéra opposer en réalité le requérant au préfet des Côtes d’Armor.

La requête fut enregistrée au greffe du tribunal administratif de Rennes le 24 février 1997. Une ordonnance de dispense d’instruction fut prise le 28

mai 1997, l’affaire fut mise au rôle le 30 mai 1997, puis un avis de renvoi d’audience intervint le 12 juin 1997. La requête fut communiquée au préfet, partie défenderesse, le 12 juin 1997. Le 28 juillet 1997 le préfet produisit son mémoire en défense qui concluait au non-lieu à statuer au motif que le tribunal administratif de Rennes, par un jugement du 11

décembre

1996, avait déjà statué sur ces demandes indemnitaires. Par courrier du 27 août 1997, l’avocat du requérant indiqua au requérant que cette argumentation ne pouvait être contredite et lui proposait donc de conclure également à un non-lieu à statuer.

L’avis d’audience intervint le 11 février 2000.

Par un jugement du tribunal administratif de Rennes du 22 mars 2000, la demande du requérant fut rejetée au motif

qu’elle avait le même objet, était fondée sur la même cause et opposait les mêmes parties que la requête qui avait été rejetée par le jugement du 11 décembre 1996.

B.

Le droit interne pertinent

L’article 1 du décret n° 87-608 du 31 juillet 1987, relatif aux transferts de quantités de références laitières et abrogé depuis le 11 mai 1995, disposait

:

«

En cas de vente, location, donation ou transmission par héritage d’une exploitation, la quantité de référence correspondante est transférée à l’exploitant, qui ne bénéficie d’aucune quantité de référence et s’installe sur la totalité de l’exploitation transférée, s’il entend continuer la production laitière.

»

mars 1990

L’article 25 du décret n

°

91-157 du 11 février 1991, relatif à la maîtrise de la production de lait de vache et aux modalités de recouvrement d’un prélèvement supplémentaire à la charge des acheteurs et des producteurs de lait de vache, a ajouté au décret du 31 juillet 1987 un article 8 bis ainsi libellé

:

«

Les transferts de quantités de référence réalisés en application des dispositions du présent décret sont décidés par le préfet du département où est située l’exploitation disposant des références, dans le délai d’un an à compter de la mutation foncière correspondante.

Le préfet notifie les quantités de référence transférées et éventuellement celles qui sont ajoutées à la réserve nationale, au preneur des terres, à l’Onilait pour exécution et aux acheteurs pour information.

»

GRIEFS

EN DROIT

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Le Gouvernement estime que le requérant n’a pas mené une seule procédure, mais qu’il a conduit successivement trois procédures distinctes devant les juridictions administratives. Il affirme que si c’est le même litige qui est à l’origine de ces procédures, elles n’ont en revanche pas le même objet. La première vise l’annulation de la décision préfectorale du 7

mars

1990, la deuxième est une demande d’annulation de la nouvelle décision préfectorale du 10 mai 1995 et une demande d’indemnisation du préjudice subi du fait de l’illégalité de la décision de refus du 7

mars 1990. Quant à la troisième, elle concerne une demande indemnitaire par laquelle le requérant a saisi les juridictions administratives d’une demande d’annulation de la décision implicite de rejet du ministre de l’Agriculture. Le Gouvernement souligne en outre que ces différentes requêtes portaient des numéros différents et étaient, pour certaines, traitées par des juridictions différentes. Il estime en conséquence que l’appréciation de la durée doit se faire séparément pour chacune des procédures.

Le requérant s’oppose à ce que la durée de la procédure soit appréciée en distinguant entre trois procédures distinctes. Il estime que l’affaire doit être considérée comme constituant une seule et même procédure dont la durée doit être examinée globalement. Il dénonce la lenteur de la procédure dans son ensemble qui a, selon lui, duré quatorze ans.

Le Gouvernement considère que l’affaire n’apparaît pas particulièrement complexe. Il expose que l’analyse détaillée de la première procédure, qui a duré quatre ans et sept mois, montre que le requérant a contribué à en ralentir le déroulement, en transmettant au tribunal administratif de Rennes des pièces complémentaires presque deux ans après l’enregistrement de la requête et seulement huit mois avant la date du jugement. Il souligne toutefois qu’il avait fallu auparavant un an et cinq mois au conseil du requérant, et une mise en demeure, avant qu’il communique son mémoire. La deuxième procédure, qui a duré quatre ans et cinq mois, a été traitée dans un délai raisonnable, chaque juridiction ayant rendu sa décision dans un délai n’excédant pas dix-huit mois. Pour ce qui est de la troisième procédure, qui a duré trois ans et dix mois, son déroulement a, selon le Gouvernement, été retardé par la saisine, par le requérant, d’un tribunal incompétent. Le Gouvernement estime que, si cette saisine ne peut expliquer à elle seule le délai de jugement, elle constitue un facteur important de retard. Il admet que le délai de jugement devant le tribunal administratif de Rennes peut paraître excessif, la procédure ayant duré trois ans et un mois. Le Gouvernement considère donc que seule la durée de la troisième procédure peut être considérée comme litigieuse, et s’en remet à la sagesse de la Cour. Il conclut en revanche à l’irrecevabilité du grief pour ce qui est des deux premières procédures.

Le requérant estime quant à lui que la procédure était complexe, mais affirme que les juridictions ont, par leur attitude, retardé son déroulement. Il affirme que les pièces complémentaires qu’il a déposées seulement huit mois avant la date du jugement dans la première procédure, et auxquelles le Gouvernement fait référence, mettaient précisément en cause l’incompétence du préfet pour transférer des quotas laitiers. Le requérant considère que des retards sont intervenus dans toutes les phases de la procédure, et il estime que la durée de la procédure dans son ensemble est excessive.

La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par sa jurisprudence en matière de «

délai raisonnable

», et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.

La Cour a examiné les griefs du requérant tels qu’ils ont été présentés. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, elle n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

Il s’ensuit que ces griefs doivent être rejetés comme manifestement mal fondés, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

recevable,

tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré de la durée de la procédure

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président