SEKIN ET AUTRES

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 26518/95 prezentată de Mahmut SEK Având în vedere cererea menționată anterior adresată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 16 decembrie 1994 și înregistrată la 15 februarie 1995, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamanții, ale căror nume figurează în anexă, sunt resortisanți turci, cu reședința la Adana. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Zeynep Aschçiouilu, avocat în barou d. Ankara. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 10 ianuarie 1988, A.S. și F.S., două rude ale reclamanților, au decedat în urma unui escocolaj între un tren și mașina lor pe o trecere la nivel. La 13 iunie 1988, reclamanții au sesizat instanța de mare instanță (Asliye Huk Mahkemesi) d Devlet Demirollar La 27 aprilie 1989, în urma cererii recurentelor, tribunalul a numit un alt expert pentru a determina cuantumul despăgubirii. La cererea reclamanților, o altă acțiune civilă referitoare la un accident similar a fost anexată la procedura în curs. La 13 martie 1989, experții desemnați în contextul celei de-a doua cauze și-au depus raportul. Prin memoriul din 21 martie 1989, reprezentantul reclamanților a contestat raportul menționat. La 27 aprilie 1989, raportul de competență contabilă referitor la valoarea taxei de judecată a fost depus. Prin memoriile din 29 septembrie și 9 octombrie 1989, reprezentantul reclamanților și DDY au contestat raportul menționat anterior și au solicitat o nouă expertiză și, prin urmare, tribunalul de mari instanțe a ordonat o nouă expertiză. La data de 27 decembrie 1989, ambele părți, care au menționat o eroare materială a raportului, au solicitat instanței de judecată să numească un nou expert. Experții, în raportul lor din 10 octombrie 1990, au ajuns la concluzia că A.S., șofer de mașină, a fost responsabil pentru accident. La 6 decembrie 1990, reprezentantul reclamanților a solicitat instanței de mari instanțe să însărcineze un expert pentru a determina valoarea la care a fost depusă cererea. Instanța a acceptat cererea și a dispus o expertiză. La data de 18 ianuarie 1991, la data de 19 martie 1991, cele două părți au contestat raportul menționat. Prin urmare, tribunalul desemnează un nou expert. A la que la que la que la que din 13 mai 1991, raportul suplimentar a fost comunicat părților. Cele două părți au solicitat Tribunalului de Mare Instană să efectueze o examinare a temeiniciei cauzei. La Tribunalul de Mare Instanță din 29 decembrie 1992, prezidat de un nou judecător, a dispus o nouă expertiză contabilă. La data de 22 februarie 1993, expertul și-a prezentat raportul. În lacul din 6 mai 1993, părțile au solicitat Tribunalului de Mare Instanță să examineze temeinicia cauzei. La Tribunalul de Mare Instanță din 21 iunie 1993, Tribunalul de Mare Instanță a dispus din nou o competență pentru a determina remunerările imputabile părților în accident. Experții și-au depus raportul la 11 octombrie 1993. Ei au ajuns la o răspundere de 20% din DDY și 80% din șofer. A la sonda din 15 noiembrie 1993, instanța de Mare Instanță a comunicat raportul părților. La data de 4 octombrie 1994, tribunalul de mare instanță desemnează din nou un expert pentru a stabili cuantumul la care se face referire în raportul din 11 octombrie 1993. La 14 noiembrie 1994, expertul și-a prezentat raportul. Prin hotărârea din 19 decembrie 1994, Tribunalul de Mare Instanță a dat în parte câștig de cauză reclamanților și l-a condamnat pe DDY să le plătească o anumită sumă pentru daune materiale și morale. DDY s-a ocupat de casare. Curtea de Casație, prin hotărârea din 19 În decembrie 1995, Curtea a infirmat hotărârea atacată. Curtea a considerat că, în pofida divergențelor dintre rapoartele de expertiză din 10 octombrie 1990 și 11 octombrie 1993, tribunalul de mare instanță a omis să efectueze o nouă expertiză. În conformitate cu hotărârea Curții de Casație, instanța de mari instanțe desemnează un expert în cadrul Universității Tehnice D La 19 martie 1997, reclamanții s-au pronunțat împotriva hotărârii din 10 decembrie 1996. Prin hotărârea din 30 iunie 1997, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. Acțiunea în rectificare introdusă de solicitanți în fața aceleiași instanțe a fost respinsă printr-o hotărâre din 19 decembrie 1997. GRIEF Reclamanții se plâng de faptul că durata procedurii civile nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil de la art. 6 alineatul (1) din Convenție. ÎN CURSUL reclamanților se referă la durata procedurii care a început la 13 iunie 1988 și s-a încheiat la 19 decembrie 1997 printr-o hotărâre a Curții de Casație și, prin urmare, a durat 9 ani, 6 luni și 6 zile. Guvernul respinge orice acuzație de răspundere a autorităților competente în ceea ce privește durata excesivă a litigiului. În ceea ce privește complexitatea cauzei care a necesitat diferite competențe, acesta susține că perioada lungă care a trecut de la începutul procesului este în mare parte atribuită reclamanților. Cererea lor pentru noi rapoarte de experiență și absența lor în cadrul audierilor ar fi contribuit astfel la prelungirea duratei procedurii. În ceea ce privește teza guvernului și subliniază că, deși litigiul nu dezvăluie o complexitate deosebită, o perioadă de aproximativ 8 ani și 6 luni pentru ca o hotărâre de fond să fie pronunțată nu poate fi considerată rezonabilă. Curtea consideră că, în lumina criteriilor prevăzute de jurisprudența organelor Convenției în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și al autorităților competente), și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, acest spătarul trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declare Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Michael O 6. Ömer SEK.N., născut în 1981, este fiul celor decedați. 7. Zeynep SEK.N, născută în 1987, este fiica celor decedați.

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 26518/95

présentée par Mahmut SEKİN et autres

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le

3 juillet 2001 en une chambre composée de

M

me

E.

Palm

,

présidente

,

MM.

L.

Ferrari Bravo

,

Gaukur

Jörundsson

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

T.

Panțîru

,

R.

Maruste

,

juges

,

et

de

M.

M. O’Boyle

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 16 décembre 1994 et enregistrée le 15

février 1995,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, dont les noms figurent en annexe sont des ressortissants turcs, résidant à Adana. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

Zeynep

Așçioğlu, avocat au barreau d’Ankara.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 10 janvier 1988, A.S. et F.S., deux proches des requérants, décédèrent à la suite d’un télescopage entre un train et leur voiture sur un passage à niveau.

Le 13 juin 1988, les requérants saisirent le tribunal de grande instance (

Asliye Hukuk Mahkemesi

) d’Ankara (ci-après «

le tribunal de grande instance

») d’une action civile contre l’administration nationale des chemins de fer (

Devlet Demiryolları

, ci-après «

le

DDY

»), afin d’obtenir la réparation des dommages matériel et moral subis.

Suite à la demande des parties, le 30 janvier 1989, le tribunal de grande instance ordonna une expertise afin de déterminer la responsabilité des parties dans l’accident.

Le 27 avril 1989, faisant suite à la demande des requérants le tribunal nomma un autre expert afin de déterminer le montant de l’indemnité matérielle.

Sur demande des requérants, une autre action civile portant sur un accident similaire fut jointe à la procédure en cours.

Le 13 mars 1989, les experts désignés dans le contexte de la deuxième affaire déposèrent leur rapport. Par mémoire du 21 mars 1989, le représentant des requérants contesta ledit rapport.

Le 27 avril 1989, le rapport d’expertise comptable concernant le montant de l’indemnité matérielle fut déposé. Par des mémoires des 29 septembre et 9

octobre 1989, le représentant des requérants et le DDY contestèrent le rapport précité et demandèrent une nouvelle expertise. Dès lors, le tribunal de grande instance ordonna une nouvelle expertise. L’expert déposa son rapport complémentaire le 10 novembre 1989.

A l’audience du 27 décembre 1989, les deux parties, faisant état d’une erreur matérielle du rapport, demandèrent au tribunal de grande instance de nommer un nouvel expert.

Les experts, dans leur rapport daté du 10 octobre 1990, conclurent que A.S., conducteur de voiture, était responsable de l’accident.

A l’audience du 6 décembre 1990, le représentant des requérants demanda au tribunal de grande instance de charger un expert afin de déterminer le montant de l’indemnité. Le tribunal accepta ladite demande et ordonna une expertise. L’expert déposa son rapport le 18 janvier 1991. Lors de l’audience du 19 mars 1991, les deux parties contestèrent ledit rapport. Dès lors, le tribunal désigna un nouvel expert.

A l’audience du 13 mai 1991, le rapport complémentaire fut communiqué aux parties. Les deux parties demandèrent au tribunal de grande instance de procéder à un examen du bien-fondé de l’affaire.

A l’audience du 29 décembre 1992, le tribunal de grande instance, présidé par un nouveau juge, ordonna une nouvelle expertise comptable. L’expert déposa son rapport le 22 février 1993.

A l’audience du 6 mai 1993, les parties demandèrent au tribunal de grande instance d’examiner le bien-fondé de l’affaire.

A l’audience du 21 juin 1993, le tribunal de grande instance ordonna de nouveau une expertise afin de déterminer les fautes imputables aux parties dans l’accident. Les experts déposèrent leur rapport le 11 octobre 1993. Ils conclurent à une responsabilité de 20 % du DDY et 80 % du conducteur.

A l’audience du 15 novembre 1993, le tribunal de grande instance communiqua le rapport aux parties.

Lors de l’audience du 4 octobre 1994, le tribunal de grande instance désigna de nouveau un expert pour déterminer le montant de l’indemnité selon le rapport du 11 octobre 1993. Le 14 novembre 1994, l’expert déposa son rapport.

Par jugement du 19 décembre 1994, le tribunal de grande instance donna partiellement gain de cause aux requérants et condamna le DDY à leur verser une certaine somme pour dommages matériel et moral.

Le DDY se pourvut en cassation. La Cour de cassation, par arrêt du 19

décembre 1995 infirma le jugement attaqué. La Cour considéra que, malgré la divergence des rapports d’expertise des 10 octobre 1990 et 11

octobre 1993, le tribunal de grande instance avait omis de procéder à une nouvelle expertise.

Se conformant à l’arrêt de la Cour de cassation, le tribunal de grande instance désigna un expert auprès de l’université technique d’İstanbul. Le rapport d’expertise daté du 17 septembre 1996 conclut qu’aucune faute n’était imputable au DDY. En tenant compte de la conclusion du rapport, par jugement du 10 décembre 1996, le tribunal débouta les requérants de leur demande.

Le 19 mars 1997, les requérants se pourvurent en cassation contre le jugement du 10 décembre 1996.

Par un arrêt du 30 juin 1997, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance. Le recours en rectification introduit par les requérants devant la même juridiction fut rejeté par un arrêt du 19 décembre 1997.

GRIEF

Les requérants se plaignent de ce que la durée de la procédure civile ne répond pas à l’exigence du délai raisonnable de l’article 6 § 1 de la Convention.

EN DROIT

Le grief des requérants porte sur la durée de la procédure qui a débuté le 13 juin 1988 et s’est terminée le 19 décembre 1997 par un arrêt de la Cour de cassation. Elle a donc duré 9 ans, 6 mois et 6 jours.

Le Gouvernement rejette toute allégation de responsabilité des autorités compétentes quant à la durée excessive du litige. Arguant de la complexité de l’affaire qui a nécessité différentes expertises, il prétend que la longue période qui s’est écoulée depuis le début du procès est imputable en majeure partie aux requérants. Leur demande pour de nouveaux rapports d’expertise et leur absence lors des audiences auraient ainsi contribué à allonger la durée de la procédure.

Les requérants s’opposent à la thèse du Gouvernement et font remarquer que, bien que le litige ne révèle pas une complexité particulière, une période d’environ 8 ans et 6 mois pour qu’un jugement du fond soit rendu ne saurait passer pour raisonnable.

La Cour estime qu’à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de «

délai raisonnable

» (complexité de l’affaire, comportement des requérants et des autorités compétentes), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

Michael

O’Boyle

Elisabeth

Palm

Greffier

Présidente

Liste des requérants