SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererilor nr. 37050/97, 33938/98 și 33935/98 prezentate de Hasan CEVELEK și alții, Mevlüt KISA și alții, și Fatma GAGANUȘ și alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află la 29 februarie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta J. Casadevall, L. Ferrari Bravo, C. B. Bîrsančič, W. Thomassen, T. Panțiru, judecători și judecători ai domnului O Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamanții ale căror nume figurează în anexă sunt resortisanți turci. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către domnul Mehmet Nur Terzi, Muhterem Özsüer și Yenal Özsüer, avocați la Baroul d Circumstanțe speciale ale cauzei Faptele cauzei (a se vedea, de asemenea, tabelul), astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează.
În 1991-1995, Hotărârea Generală Drumuri Naționale ( Karayollar În plus, Comisia a considerat că, în cazul în care Comisia ar fi fost de acord cu decizia sa de inițiere a procedurii, Comisia ar fi trebuit să ia în considerare, de asemenea, faptul că, în cazul în care Comisia nu ar fi fost de acord cu decizia de inițiere a procedurii, Comisia ar fi trebuit să ia în considerare posibilitatea de a considera că măsura în cauză constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE și, prin urmare, nu ar fi trebuit să fie considerată ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din tratat. Reclamanții, în dezacord cu suma plătită de Direcție, au introdus la Tribunalul de Mare Instanță o acțiune în creștere a dreptului la expropriere.
Tribunalul de Mare Instanță din D a condamnat Hotărârea să plătească indemnizații suplimentare de expropriere, însoțite de dobânzi simple cu o rată de 30 % laan, de la data transferului de proprietate asupra bunurilor către Direcție. Aceste hotărâri au fost confirmate de Curtea de Casație. Ulterior, reclamanții au solicitat biroului de executare să confisce bunurile de conducere. Biroul de executare a d Hotărârea a plătit reclamanților indemnizațiile suplimentare în termen de patru luni sau trei ani și aproximativ nouă luni după hotărârile judecătorești definitive.
Numele reclamanților și cererile noastre Data sesizării Valoarea indemnizațiilor (TRL) Data la care se începe calculul lai interese ð Data hotărârilor Curții de Casație Data plății Valoarea plății 37050/97 Hasan C'Velek Mehmet C'Velek Mustafa C'Velek Raif C'VelekeK 10.01.95 141 242 151 16.01.95 17.12.96 28.01.98 281 204 000 39328/97 Mevlüt KISA 26.01.93 152 159 930 25.93 12.04.94 22.01.98 385 973 000 39328/97 Metin ÖZKURAL Oral ÖZKURAL 13.04.93 459 000 14.05.93.95 19.01.98 1 154 500 000 3932 Seher este de acord cu Emine ssOKER soOKER 9.11.93 129 517 689 9.12.93 19.01.98 329 843 000 39328/97 Bilal KOçAK 3.02.93 279 579 200 15.01.93 29.04.94 21.01.98 727 385 000 39328/97 Ihsan ȘENER 25.01.93 166 486 765 20.02.93 6.11.95 23.01.98 381 606 000 39335/97 Fatma GAGAUNUȘ Aysel GED Inflația în Turcia, măsurată prin indicele prețurilor cu amănuntul, a fost în 1992-1998, în medie de 81,9.
GRIFS Denumirea la: insuficiență a ratei dobânzii restante aplicate la indemnizațiile suplimentare de expropriere, precum și întârzierile înregistrate de administrația expropriantă de a plăti aceste sume, reclamanții se declară victime ale unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. De asemenea, reclamanții se plâng de absența mecanismelor de drept turcesc care le pot remedia situația și pot impune executarea forțată în ceea ce privește datoriile administrației. În acest sens, se menționează art. 13 din Convenție. PROCEDURA Cererile au fost introduse la 17 iunie (n 37050/97), 5 decembrie (n 39328/98) și 1 decembrie 1997 (n 39335/95) și înregistrate la 25 iulie 1997 (n 37050/97) și 13 ianuarie 1998 (n 33928/98 și 39335/97).
La 20 mai 1998, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis să aducă cererile la cunoștința guvernului pârât, invitând la prezentarea în scris a observațiilor sale cu privire la admisibilitate și la temeinicia acestora. În temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11, care a intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. Guvernul și-a prezentat observațiile la 18 noiembrie 1998 și reclamanții au răspuns la aceasta la 28 decembrie 1998. Denumirea insuficienței ratei dobânzilor moratorii aplicate indemnizațiilor suplimentare de expropriere, precum și întârzierile înregistrate de administrația expropriantă pentru a acoperi aceste sume, reclamanții se declară victime ale încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Reclamanții se plâng de lipsa mecanismelor de drept turcesc care ar putea remedia situația lor și ar putea impune executarea forțată în ceea ce privește datoriile administrației. În acest sens, aceștia invocă art. 13 din convenție. Cu privire la întârzierea cererilor Guvernul invită Curtea să respingă cererile în temeiul articolului 35 din Convenție pentru nerespectarea termenului de șase luni. În opinia sa, acest termen a început să curgă de la hotărârea Curii de Casație care confirmă rata stabilită de hotărârea Tribunalului de Mare Instană competent în materia complementului din culpă. Pe de altă parte, instanțele de la Strasbourg au sesizat instanțele numai la doi sau trei ani de la decizia internă definitivă.
Curtea arată că cererile nr. 37050/97 și 39335/97 au fost introduse în termen de șase luni de la hotărârile Curții de Casație. 39328/97, trebuie să se constate că litigiul cu care este sesizată se referă în principal la întârzierea luată de autoritățile naționale pentru plata despăgubirii suplimentare și la prejudiciul care ar fi rezultat pentru reclamanți. Acest lucru arată existența unei situații continue în ceea ce privește pierderea din cauza lipsei de interes și de eroziune monetară, situație care s-a încheiat la data plății sumelor datorate de către administrație. Reclamanții și-au depus cererea în termen de șase luni de la plată. Prin urmare, el intenționează să respingă excepția de care se ocupă.
Despre epuizarea căilor de atac interne Potrivit guvernului, instanțele nu vor fi epuizate, conform dispozițiilor art. 35 din Convenție, căile de atac interne din cauza faptului că nu au invocat dispozițiile Convenției în fața instanțelor turce și că au exercitat corect acțiunea inițiată prin art. 105 din Codul obligațiunilor. Curtea amintește că regula privind epuizarea căilor de atac interne nu prevede decât epuizarea recursurilor atât referitoare la încălcarea incriminată, disponibilă și adecvată. Acestea trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie, ci și în practică, altfel nu le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea dorite.
; sarcina de a demonstra că aceste cerințe sunt îndeplinite revine statului pârât (a se vedea, printre altele, Hotărârea Navarra c. Franța din 23 noiembrie 1993, seria A n 273-B, p. 27, § 24). În cazul de față, Curtea arată că rata dobânzii în cauză, la momentul faptelor cauzei, era stabilită în mod legal la 30 % laan. În ceea ce privește acțiunea prevăzută la art. 105 din Codul obligațiilor, aceasta se referă la concluzia sa în cauza Aka (hotărârea Akac. Turcia din 23 septembrie 1998, Rec. 1998-VI, fasc. 90, § 36) și constată că guvernul, care a produs nicio hotărâre care ar fi putut infirma această concluzie, a fost întotdeauna în imposibilitatea de a stabili caracterul adecvat și eficient al acestei acțiuni.
Excepția preliminară nu poate fi reținută. Cu privire la temeinicia care se referă la jurisprudența Curții, guvernul subliniază că articolul din Protocolul nr. 1 nu sunt necesare despăgubiri integrale în toate cazurile de expropriere. Acesta înseamnă că trebuie să existe un echilibru corect între cerințele de interes general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor individului. Cu toate acestea, el are o mare marjă de apreciere în căutarea acestui echilibru corect (a se vedea în special Hotărârea Akkuș c) . Turcia și Akac. Turcia, menționate anterior), și ținând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, acest spătarul trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond.
În plus, aceasta constată că acțiunile nu se confruntă cu nici un alt motiv de decădere. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECIDE DE A CONTINUA CELETE N 37050/97, 39328/98 ȘI 39335/95, DEclară RECETELE RECEVABILE Toate mijloacele de fond rezervate. Michael O
DÉCISION
des requêtes n os 37050/97, 39328/98 et 39335/98 présentée par Hasan CİVELEK et autres, Mevlüt KISA et autres, et Fatma GAGANUȘ et autres contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 29 février 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, présidente , M. J. Casadevall, M. L. Ferrari Bravo, M. C. Bîrsan, M. B. Zupančič, M me W. Thomassen, M. T. Panțîru, juges ,, juges , et de M. M. O’Boyle, greffier de section , Vu les requêtes susmentionnées introduites devant la Commission européenne des Droits de l’Homme les 17 juin, 5 décembre et 1 er décembre 1997 et enregistrées les 25 juillet 1997 et 13 janvier 1998, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants dont les noms figurent en annexe sont des ressortissants turcs.
Ils sont représentés devant la Cour par M es Mehmet Nur Terzi, Muhterem Özsüer et Yenal Özsüer, avocats au barreau d’İzmir. A. Circonstances particulières de l’affaire Les faits de la cause ( voir également le tableau ), tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. En 1991-1995, la Direction générale des routes nationales ( Karayolları Genel Müdürlüğü - ci-après « la Direction »), établissement public chargé, entre autres, de la construction des routes, expropria sept terrains et immeubles appartenant aux requérants, sis à İzmir. Par la suite, des indemnités d’expropriation fixées par la Direction furent versées aux requérants. Les requérants, en désaccord sur le montant payé par la Direction, introduisirent auprès du tribunal de grande instance d’İzmir une action en augmentation de l’indemnité d’expropriation.
Le tribunal de grande instance d’İzmir condamna la Direction à verser des indemnités complémentaires d’expropriation, assorties d’intérêts moratoires simples au taux de 30 % l’an, à compter de la date du transfert de propriété des biens à la Direction. Ces jugements furent confirmés par la Cour de cassation. Par la suite, les requérants demandèrent au bureau d’exécution d’İzmir de saisir les biens de la Direction. Le bureau d’exécution d’İzmir rejeta ces demandes au motif qu’en vertu de l’article 82 sur les voies d’exécution et la faillite, les biens publics, tels que ceux de la Direction, ne pouvaient pas être l’objet d’une saisie. La Direction versa aux requérants les indemnités complémentaires dans des délais s’élevant à quatre mois ou trois ans et neuf mois environ après les décisions judiciaires définitives.
Nom des requérants et nos des requêtes Date de la saisine Montant des indemnités (TRL) Date de départ du calcul de l’intérêt moratoire Date des arrêts de la Cour de cassation Date du paiement Montant du paiement 37050/97 Hasan CİVELEK Mehmet CİVELEK Mustafa CİVELEK Raif CİVELEK 10.01.95 141 242 151 16.01.95 17.12.96 28.01.98 281 204 000 39328/97 Mevlüt KISA 26.01.93 152 159 930 25.01.93 12.04.94 22.01.98 385 973 000 39328/97 Metin ÖZKURAL Oral ÖZKURAL 13.04.93 459 000 000 14.05.93 17.01.95 19.01.98 1 154 500 000 39328/97 Seher ÇOKER Emine ÇOKER 9.11.93 129 517 689 9.12.92 3.12.93 19.01.98 329 843 000 39328/97 Bilal KOÇAK 3.02.93 279 579 200 15.01.93 29.04.94 21.01.98 727 385 000 39328/97 Ihsan ȘENER 25.01.93 166 486 765 20.02.93 6.11.95 23.01.98 381 606 000 39335/97 Fatma GAGANUȘ Aysel GEDİK Gülser SAVAȘÇI Nihat SAVAȘ 28.11.96 757 500 000 31.01.97 23.10.97 2.02.98 27.03.98 4.12.98 531 855 266 000 000 265 855 000 total : 1 063 710 000 B. Données économiques L’inflation en Turquie, mesurée par l’indice des prix du détail, était en 1992-1998, de 81,9 en moyenne.
GRIEFS Dénonçant l’insuffisance du taux des intérêts moratoires appliqué aux indemnités complémentaires d’expropriation ainsi que le retard pris par l’administration expropriante à s’acquitter de ces sommes, les requérants se disent victimes d’une violation de l’article 1 er du Protocole n o 1 à la Convention. Les requérants se plaignent également de l’absence de mécanismes en droit turc pouvant porter remède à leur situation et faire procéder à une exécution forcée en ce qui concerne les dettes de l’administration. Ils invoquent à cet égard l’article 13 de la Convention. PROCÉDURE Les requêtes ont été introduites les 17 juin (n o 37050/97), 5 décembre (n o 39328/98) et 1 er décembre 1997 (n o 39335/98) et enregistrés les 25 juillet 1997 (n o 37050/97) et 13 janvier 1998 (n os 39328/98 et 39335/97).
Le 20 mai 1998, la Commission européenne des Droits de l’Homme a décidé de porter les requêtes à la connaissance du gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit ses observations sur leur recevabilité et leur bien-fondé. En vertu de l’article 5 § 2 du Protocole n o 11, entré en vigueur le 1 er novembre 1998, l’affaire est examinée par la Cour européenne des Droits de l’Homme à partir de cette date. Le Gouvernement a présenté ses observations le 18 novembre 1998 et les requérants y ont répondu le 28 décembre 1998. EN DROIT Dénonçant l’insuffisance du taux des intérêts moratoires appliqué aux indemnités complémentaires d’expropriation ainsi que le retard pris par l’administration expropriante à s’acquitter de ces sommes, les requérants se disent victimes d’une violation de l’article 1 er du Protocole n o 1 à la Convention.
Les requérants se plaignent de l’absence de mécanismes en droit turc pouvant porter remède à leur situation et faire procéder à une exécution forcée en ce qui concerne les dettes de l’administration. Ils invoquent à cet égard l’article 13 de la Convention. Sur la tardiveté des requêtes Le Gouvernement invite la Cour à rejeter les requêtes en vertu de l’article 35 de la Convention pour inobservation du délai de six mois. Ce délai, selon lui, a commencé à courir à partir de l’arrêt de la Cour de cassation confirmant le taux fixé par le jugement du tribunal de grande instance compétent en matière de complément d’indemnité. Par contre, les requérants n’ont saisi les instances de Strasbourg que deux ou trois ans après la décision interne définitive.
La Cour relève que les requêtes n os 37050/97 et 39335/97 ont été introduites dans le délai de six mois suivant les arrêts de la Cour de cassation. Quant à la requête n o 39328/97, il échet de constater que le grief dont elle est saisie porte principalement sur le retard pris par les autorités nationales pour payer l’indemnité complémentaire et sur le préjudice qui en aurait ainsi résulté pour les requérants. Cela révèle l’existence d’une situation continue quant à la perte due à l’insuffisance de l’intérêt moratoire et à l’érosion monétaire, situation qui prit fin à la date du paiement des sommes dues par l’administration. Les requérants avaient introduit leur requête dans le délai de six mois suivant le paiement.
Il échet donc de rejeter l’exception dont il s’agit. Sur l’épuisement des voies de recours internes Selon le Gouvernement, les requérants n’ont pas épuisé, comme l’exige l’article 35 de la Convention, les voies de recours internes faute d’avoir invoqué les dispositions de la Convention devant les juridictions turques et d’avoir correctement exercé le recours ouvert par l’article 105 du code des obligations. Les requérants s’opposent à la thèse du Gouvernement. La Cour rappelle que la règle de l’épuisement des voies de recours internes ne prescrit l’épuisement que des recours à la fois relatifs à la violation incriminée, disponibles et adéquats.
Ceux-ci doivent exister à un degré suffisant de certitude, non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues ; il incombe à l’Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (voir, parmi d’autres, l’arrêt Navarra c. France du 23 novembre 1993, série A n o 273-B, p. 27, § 24). En l’espèce, la Cour relève que le taux de l’intérêt moratoire, à l’époque des faits de la cause, était légalement fixé à 30 % l’an. Quant au recours prévu à l’article 105 du code des obligations, elle se réfère à sa conclusion dans l’affaire Aka (arrêt Aka c. Turquie du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, fasc. 90, § 36) et constate que le Gouvernement, n’ayant produit aucune décision de justice qui pût infirmer cette conclusion, a toujours été en défaut d’établir l’adéquation et l’effectivité de ce recours.
L’exception préliminaire ne saurait être retenue. Sur le bien-fondé Se référant à la jurisprudence de la Cour, le Gouvernement souligne que l’article 1 er du Protocole n o 1 n’exige pas une indemnisation intégrale dans tous les cas d’expropriation. Il admet qu’un juste équilibre doit exister entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits de l’individu. Cependant, il se prévaut d’une grande marge d’appréciation dans la recherche de ce « juste équilibre » et soutient avoir le droit de fixer la date du versement de l’indemnité et éventuellement, en cas de nécessité, de prolonger le délai de paiement initialement prévu. La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence, (voir notamment les arrêts Akkuș c . Turquie et Aka c. Turquie, précités), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.
Elle constate en outre que les requêtes ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
OS 37050/97, 39328/98 ET 39335/98,
, tous moyens de fond réservés. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente