CASE OF ERDEM v. GERMANY

RESPONDENT

DEU

HOTĂRÂRE

05.07.2001

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation of Art. 5-3;Not necessary to examine Art. 6-2;No violation of Art. 8

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

CASE OF ERDEM v. GERMANY (CtEDO, 2001)

HUDOC · oficial

Reclamantul a declarat că se numește Selahattin Erdem și că s-a născut în 1958 în Derik (Turcia). Totuși, potrivit Curții de Apel Düsseldorf (Oberlandesgericht), numele său real era Duran Kalkan și s-a născut în 1954 în Adana (Turcia). La 7 aprilie 1988, reclamantul, care avea statutul de refugiat politic în Franța din decembrie 1987, a fost arestat la granița germană cu suspiciune de a fi membru al unei organizații teroriste (art. 129a din Codul Penal) și de a forja documente (art. 267 din Codul Penal). 10. La 8 aprilie 1988 judecătorul de investigare de la Curtea Federală de Justiție (Bundesgerichtshof) a eliberat un mandat de detenție a reclamantului în așteptarea procesului. Reclamantul a rămas în custodie până la 7 martie 1994. 11. La 20 octombrie 1988, Procurorul public federal a început o anchetă judiciară asupra activităților reclamantului și a altor 15 lideri ai PKK (Particul lucrătorilor din Kurdistan). 12. La 31 august 1989, a cincea divizie penală a Curții de Apel de la Düsseldorf a pronunțat un ordin de începere a procedurii principale, care a inclus alte cinci acuzații împotriva membrilor PKK. 13. Procedura a fost interzisă împotriva a 18 acuzate și a avut în vedere șase crime și șase răpiri, structura organizației teroriste și alte cinci crime care au fost comise în cadrul organizației. 14. Procesul a început la 24 octombrie 1989 și s-a încheiat la 7 martie 1994 după 353 de zile în instanță. 15. În ședința din 7 decembrie 1990, procurorul public a solicitat Curții de Apel să informeze reclamantul, în conformitate cu art. 265 din Codul de Procedură Penală, că acuzațiile pe care le confruntă ar putea implica o condamnare pentru crimă (art. 211 din Codul Penal) și pentru activitățile sale în calitate de lider (Rädelsführer) a unei organizații teroriste (art. 129a § 2 din Codul Penal). 16. Prin decizia din 8 martie 1993, Curtea de Apel a hotărât că acuzatul, dl Kalkan, se confruntă cu condamnarea pentru a fi membru al unei organizații teroriste și pentru crimă, dar nu pentru activitățile sale ca lider al acestei organizații. 17. Cate patruzeci de acuzați nu mai au fost implicați în procedura: doi acuzați au fost externați în 1990 – unul din cauza caracterului minor al acuzațiilor (Geringfügigkeit), celălalt din cauza incapacității de a fi judecat (Verhandlungsunfähigkeit) – în timp ce în 1992 alte zece au fugit din țară și două au fost condamnate pentru infracțiuni separate. ... 23. În timp ce reclamantul a fost în detenție în timpul procesului, corespondența sa cu avocatul său a fost monitorizată în temeiul competențelor prevăzute la art. 148 § 2 din Codul de Procedință Penală ... 24. Într-o hotărâre de 900 de pagini din 7 martie 1994, Curtea de Apel a condamnat reclamantul de a fi membru al unei organizații teroriste și l-a condamnat la șase ani de închisoare (art. 129a § 1 din Codul Penal), care a constatat că a fost unul dintre fondatorii PKK în 1978, a înființat unități în Liban și Siria și a fost responsabil de recrutarea în aceste țări. Acesta a adăugat că în 1983 reclamantul a condus rezistența armată în Turcia până când a fost depus de Abdullah Öcalan, după ce a fost acuzat de incompetenție și autoritarism. Apoi a fost atribuit sediului european al PKK din Colonia cu Ali Cetiner, care mai târziu a devenit principalul martor de urmărire penală (Kronzeuge) împotriva lui. Curtea de Apel a declarat că, de la decembrie 1986 până la decembrie 1987, reclamantul a fost membru al comitetului executiv al PKK, cu responsabilitati pentru, printre altele, supravegherea și informațiile. La reuniunile comitetului executiv, el a propus identificarea și colectarea de informații cu privire la grupurile din PKK care au fost ostile la Öcalan, pentru a le combate, lichida, dacă este necesar. În hotărârea din 6 martie 1996, Curtea Federală de Justiție a respins recursul reclamantului, susținând că hotărârea Curții de Apel nu conține erori de drept care au operat în detrimentul său. 26. La 10 aprilie 1996, reclamantul a depus un recurs constituțional la Curtea Constituțională Federală (Bundesverfassungsgericht), în care a susținut, în special, o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție, din cauza faptului că nu a fost interzis într-un timp rezonabil și că corespondența sa a fost monitorizată ilegal. 27. La 19 februarie 1997, o comisie de trei membri a Curții Constituționale a refuzat să examineze recursul. ... 31. art. 148 § 1 din Codul de Procedință Penală prevede că deținuții în închisoare pot comunica în scris și oral cu avocații lor. 32. Prima teză a art. 148 § 2 din Codul de Procedură Penală se citește după cum urmează: „Dacă acuzatul este în custodie și ancheta se referă la o infracțiune în temeiul articolului 129a din Codul Penal [subscrierea unei organizații teroriste], accesul la documente scrise sau la alte documente trebuie refuzat, cu excepția cazului în care expeditorul este de acord să fie examinat pentru prima dată de către un judecător ... În cazurile în care trebuie monitorizată corespondența ... se iau măsuri adecvate pentru a evita transmiterea scrisă sau a altor documente la reuniunile dintre prizonieri și avocații lor.” 33. Scopul excepției prevăzute la art. 148 § 2 din Codul de Procedură Penală este de a împiedica deținutele suspectate de infracțiuni în temeiul articolului 129a din Codul Penal să continue să lucreze pentru organizația teroristă la care se presupune că aparțin și să contribuie la supraviețuirea sa (Curtea Federală de Justiție, Neue Strafrechtzeitschrift nr. 84, p. 177). 34. art. 148a din Codul de Procedință Penală prevede că judecătorul responsabil pentru astfel de măsuri de supraveghere este judecătorul instanței de district în care este situată închisoarea și că el sau ea nu va avea și nu poate fi atribuit, desfășurarea anchetei și menține informațiile obținute astfel confidențial, cu excepția cazului în care se referă la o infracțiune gravă sau foarte gravă, cum ar fi o infracțiune în temeiul articolului 138 §§ 1 sau 2 din Codul Penal.

The applicant said that his name was Selahattin Erdem and that he was born in 1958 in Derik (Turkey). However, according to the Düsseldorf Court of Appeal (Oberlandesgericht), his real name was Duran Kalkan and he was born in 1954 in Adana (Turkey). 9. On 7 April 1988 the applicant, who had enjoyed political refugee status in France since December 1987, was arrested at the German border on suspicion of being a member of a terrorist organisation (Article 129a of the Criminal Code) and of forging documents (Article 267 of the Criminal Code). 10. On 8 April 1988 the investigating judge at the Federal Court of Justice (Bundesgerichtshof) issued a warrant for the applicant's detention pending trial. The applicant remained in custody until 7 March 1994. 11. On 20 October 1988 the Federal Public Prosecutor started a judicial investigation into the activities of the applicant and fifteen other leaders of the PKK (Workers' Party of Kurdistan). 12. On 31 August 1989 the Fifth Criminal Division of the Düsseldorf Court of Appeal made an order for the main proceedings, which included five other charges against members of the PKK, to begin. 13. The proceedings had been brought against eighteen accused and concerned six murders and six abductions, the structure of the terrorist organisation and a further five murders that had been committed within the organisation. 14. The trial began on 24 October 1989 and ended on 7 March 1994 after 353 days in court. 15. At the hearing on 7 December 1990 the public prosecutor asked the Court of Appeal to inform the applicant, in accordance with Article 265 of the Code of Criminal Procedure, that the charges he was facing could entail a conviction for murder (Article 211 of the Criminal Code) and for his activities as a leader (Rädelsführer) of a terrorist organisation (Article 129a § 2 of the Criminal Code). 16. By a decision of 8 March 1993, the Court of Appeal ruled that the accused, Mr Kalkan, faced convictions for being a member of a terrorist organisation and for murder, but not for his activities as a leader of that organisation. 17. Fourteen defendants were no longer involved in the proceedings: two defendants had been discharged in 1990 – one owing to the minor nature of the charges (Geringfügigkeit), the other because of unfitness to stand trial (Verhandlungsunfähigkeit) – while in 1992 ten others had fled the country and two had been convicted of separate offences. ... 23. While the applicant was in detention pending trial, his correspondence with his lawyer was monitored under powers contained in Article 148 § 2 of the Code of Criminal Procedure ... 24. In a 900-page judgment of 7 March 1994 the Düsseldorf Court of Appeal convicted the applicant of being a member of a terrorist organisation and sentenced him to six years' imprisonment (Article 129a § 1 of the Criminal Code). It found that he had been one of the founders of the PKK in 1978, had set up units in Lebanon and Syria and had been in charge of recruitment in those countries. It added that in 1983 the applicant had led armed resistance in Turkey until he was deposed by Abdullah Öcalan, after being accused of incompetence and authoritarianism. Subsequently he had been assigned to the PKK's European headquarters in Cologne with Ali Cetiner, who was later to become the main prosecution witness (Kronzeuge) against him. The Court of Appeal said that from December 1986 to December 1987 the applicant had been a member of the executive committee of the PKK, with responsibilities for, inter alia, surveillance and intelligence. At executive committee meetings he had proposed to identify and collect information on groups within the PKK that were hostile to Öcalan, to combat them, liquidating them if necessary. He had also helped to compile lists of persons to be liquidated. 25. In a judgment of 6 March 1996 the Federal Court of Justice dismissed the applicant's appeal, holding that the judgment of the Court of Appeal did not contain any errors of law that had operated to his detriment. 26. On 10 April 1996 the applicant lodged a constitutional appeal with the Federal Constitutional Court (Bundesverfassungsgericht), in which he alleged in particular a violation of Article 5 § 3 of the Convention on the ground that he had not been brought to trial within a reasonable time, and that his correspondence had been monitored unlawfully. 27. On 19 February 1997 a three-member committee of the Constitutional Court refused to examine the appeal. ... 31. Article 148 § 1 of the Code of Criminal Procedure lays down that remand prisoners may communicate in writing and orally with their lawyers. 32. The first sentence of Article 148 § 2 of the Code of Criminal Procedure reads as follows: “If the accused is in custody and the investigation concerns an offence under Article 129a of the Criminal Code [membership of a terrorist organisation], access to written or other documents must be refused unless the sender agrees to their first being examined by a judge ... In cases in which correspondence has to be monitored ... adequate measures shall be taken to avoid written or other documents being handed over at meetings between prisoners and their lawyers.” 33. The purpose of the exception set out in Article 148 § 2 of the Code of Criminal Procedure is to prevent prisoners suspected of an offence under Article 129a of the Criminal Code from continuing to work for the terrorist organisation to which it is alleged they belong and contributing to its survival (Federal Court of Justice, Neue Strafrechtzeitschrift no. 84, p. 177). 34. Article 148a of the Code of Criminal Procedure provides that the judge with responsibility for such surveillance measures is the judge of the district court where the prison is located and that he or she shall not have, and may not be assigned, conduct of the investigation and shall keep the information thus obtained confidential, unless it concerns a serious or very serious offence, such as an offence under Article 138 §§ 1 or 2 of the Criminal Code.

§ Cauze similare