AFFAIRE GRANDE ORIENTE D'ITALIA DI PALAZZO GIUSTINIANI c. ITALIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. o 35972/97) îndreptată împotriva Republicii Italiene și pe care o asociație de drept italian, denumită Grande Oriente d'Italia di Palazzo Giustiniani („ reclamanta "), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („ Comisia ") la 31 ianuarie 1997 în virtutea articolului 25 anterior din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („ Convenția ").

Reclamanta este reprezentată de dna A.G. Lana, avocat la Roma. Guvernul italian („ Guvernul ") este reprezentat de agentul său, d. U. Leanza, și de coapelul său, d. V. Esposito.

Reclamanta susținea încălcarea articolelor 11, 8, 9, 10, 14 și 13 din Convenție din cauza adoptării de către regiunea Marche a unei legi care obliga candidații la demnități publice să declare neapartenența lor la francmasonerie.

Cererea a fost transmisă Curții la 1 er noiembrie 1998, dată a intrării în vigoare a Protocolului nr. o 11 la Convenție (art. 5 § 2 din acel Protocol).

Cererea a fost atribuită secțiunii a patra a Curții (art. 52 § 1 din regulamentul Curții). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Prin decizie din 21 octombrie 1999, camera a declarat petiția parțial admisibilă [ Notă a grefierului : hotărârea Curții este disponibilă la grefie].

Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații suplimentare asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament). Cu toate acestea, președintele camerei a decis să nu accepte pe ale Guvernului, deoarece Guvernul le-a depus în afara termenului fixat fără a solicita înainte de expirarea acestuia nicio prelungire (art. 38 § 1 din regulament). PE FOND I.

În iunie 1999, prima comisie a consiliului regional al Marchei a respins un proiect de lege regională (nr. o 352/98) privind modificări și adaosuri la legea nr. o 34 din 1996. Acest proiect vizava, printre altele, abrogarea declarației prevăzute la art. 5 din legea din 1996. II.

Potrivit reclamantei, obligația de a declara neapartenența la o lojă masonică constituie o dublă ingerință. În primul rând, ar exista ingerință în dreptul de a se asocia liber considerat ca dreptul oricărui grup social să existe și să acționeze fără ca nici acesta nici membrii săi să sufere restricții nejustificate din partea autorităților. Faptul de a cere membrilor săi să declare că nu aparțin francmasoneriei le împiedică pe aceștia să acceseze multitudinea de demnități la nivelul regional. Or această cerință constituie o ingerință în activitatea reclamantei care fie pierde un anumit număr de membri – atunci când aceștia decid să părăsească asociația, nu din convingere ci din cauza unei condiții impuse de lege, pentru a candida la demnități în cadrul regiunii Marche –, fie le impune membrilor săi un sacrificiu nejustificat atunci când aceștia decid să rămână în cadrul asociației reclamante mai degrabă decât să candideze. În al doilea rând, obligația litigiasă ar oferi o imagine negativă asociației. Într-adevăr, art. 5 din legea din 1996 ar lăsa să se înțeleagă că francmasoneria este o asociație delictuoasă sau cel puțin neconformă legilor italiene. Or nu numai că francmasoneria a fost recunoscută ca o asociație legitimă de către instanțe și de o comisie de anchetă parlamentară, dar în plus ea beneficiază de garanțiile decurgând din articolele 2 și 18 din Constituție. Din aceste elemente, reclamanta deduce că ea suferă direct efectele prejudiciale ale articolului 5 din legea din 1996.

Pe de cealaltă parte, Guvernul contestă că ar exista ingerință. El consideră că dreptul la libertatea de asociere poate fi invocat de individul care vrea să se asocieze, dar nu de asociație care este, ea, rezultatul exercitării acestei libertăți. De altfel, presupunând că garanțiile consacrate de art. 11 se aplică asociațiilor, incompatibilități care afectează membrii lor din cauza afilării lor nu pot fi contestate de acele asociații, care nu sunt în cauză.

Curtea reamintește că art. 11 se aplică asociațiilor, inclusiv partidelor politice (hotărârile Partidul comunist unificat al Turciei și alții c. Turcia , 30 ianuarie 1998, Colecție de hotărâri și decizii 1998-I, și Partidul socialist și alții c. Turcia , 25 mai 1998, Colecție 1998-III). Ea a indicat, într-o manieră generală, „ că o asociație, chiar dacă este un partid politic, nu este scutită de imperiul Convenției pe motiv că activitățile sale sunt privite de autorități ca aducând atingere structurilor constituționale ale unui stat și pretindând măsuri restrictive " ( Partidul comunist unificat al Turciei și alții precitat, p. 17, § 27). Curtea este de părere că acest raționament se aplică cu atât mai mult unei asociații care, ca reclamanta, nu era suspectată de a aduce atingere structurilor constituționale. În plus și mai ales, Curtea recunoaște că măsura litigiasă poate, ca reclamanta o afirmă, să o prejudicieze, și anume prin plecarea unui anumit număr de membri și o pierdere de prestigiu.

Curtea estimează în concluzie că a existat ingerință. Din aceasta rezultă că reclamanta poate pretinde că este victimă a presupusei încălcări și că, prin urmare, excepția Guvernului trebuie respingă. B. Privind justificarea ingerinței 1. Cu privire la prima parte a paragrafului 2 al articolului 11

O asemenea ingerință încalcă art. 11, decât dacă era „ prevăzută de lege ", dacă urmărește un sau mai mulți scopuri legitime în conformitate cu paragraful 2 și dacă era „ necesară, într-o societate democratică " pentru a le atinge. a) „ Prevăzută de lege "

Reclamanta nu contestă că ingerința în cauză era „ prevăzută de lege ", măsura litigiasă fiind bazată pe o lege regională (paragrafele 16 și 17 mai sus). b) Scop legitim

Guvernul nu indică care scop, printre acelea menționate de §2, a fost urmărit de măsura litigiasă. Cu toate acestea, după ce a afirmat că sistemul de atribuire a demnitățile publice necesită credibilitate și încredere în persoanele alese, el evocă suspiciunile cetățenilor potrivit cărora anumiți candidați ar fi putut fi reținuți pentru că erau francmasoni. Un asemenea dubiu ar cauza un prejudiciu care trebuie absolut evitat, și aceasta ținând minte rolul pe care anumiți membri ai francmasoneriei l-au jucat în viața democratică a Italiei, contribuind la ternierea imaginii vieții publice italiene, după cum au demonstrat anchetele parlamentului și magistraturii.

Potrivit reclamantei, ingerința nu vizau nici unui dintre scopurile legitime menționate în prima parte a paragrafului 2. În particular, Guvernul nu poate avansa ca justificări apărarea ordinii sau prevenirea infracțiunilor, deoarece reclamanta nu este o asociație secretă sau delictuoasă împotriva căreia ar fi necesar să se ia măsuri de interzicere cu scop preventiv sau represiv.

Curtea notează că, potrivit Guvernului, art. 5 din legea din 1996 a fost introdus pentru „ a liniști " opinia publică la un moment când se discuta mult despre rolul pe care anumiți membri ai francmasoneriei l-au avut în viața țării. Curtea admite deci că ingerința litigiasă tindea la protecția securității naționale și la apărarea ordinii. c) „ Necesară într-o societate democratică " i. Tezele părților

Reclamanta afirmă că limitarea libertății de asociere nu era rezonabilă și proporțională, și că, în consecință, ingerința litigiasă nu era necesară într-o societate democratică. Drept dovadă, cea că regiunea Marche este singura regiune care a folosit delegația conferită de art. 4 din legea nr. o 17 din 1982, care vizau excluderea membrilor unor asociații secrete (§10 mai sus) prin introducerea obligației de a declara apartenența la francmasonerie. De altfel, această obligație nu există nici măcar la nivelul administrației centrale, așa încât nimic nu împiedică ca un președinte al Consiliului miniștrilor, un ministru, un înalt funcționar sau chiar președintele Republicii să fie francmasoni. De altfel, reclamanta reamintește că potrivit jurisprudenței Curții un judecător poate aparține francmasoneriei fără ca imparțialitatea sa obiectivă să fie pusă la îndoială ( Kiiskinen c. Finlanda (decizie), nr. o 26323/95, CEDO 1999-V). În plus, dezbaterea care a avut loc în parlament după adoptarea legii din 1996 ar fi dat măsura caracterului nejustificat al dispoziției litigioase. În sfârșit, reclamanta reamintește că ea este o asociație de drept privat din 1805, că ea acționează de atunci în legalitate și că, chiar dacă anumiți se angajează în Italia să „ delegitimeze " francmasoneria, aceasta rămâne o asociație care urmărește un scop moral, care este protejată de art. 18 din Constituție și care nu trebuie confundată cu o asociație secretă sau delictuoasă. Într-adevăr, chiar dacă au existat în cadrul francmasoneriei activități deviante, acestea nu privau reclamanta și nu sunt suficiente pentru a demoniza întreaga francmasonerie.

Guvernul observă că nu există nicio restricție la libertatea de asociere, ci numai o ipoteză de împiedicare. De altfel, măsura litigiasă a fost introdusă de o lege care privește organizarea regiunii, și ea aparține deci competențelor pe care articolul 117 din Constituție le-a delegat regiunilor. ii. Decizia Curții

Curtea a examinat măsura litigiasă la lumina ansamblului dosarului, pentru a determina în particular dacă era proporțională cu scopul legitim urmărit.

Proporționalitatea cere punerea în balanță a imperativelor obiectivelor enumerate la art. 11 § 2 din Convenție și ale unui exercitiu liber al libertății de asociere. Căutarea unui echilibru just nu trebuie să conducă la descurajarea indivizilor în exercitarea dreptului lor de asociere într-o asemenea circumstanță, din teamă de a vedea candidatura lor respingă.

Comparând cu efectivul total al asociației reclamante, numărul de membri reali sau potențiali putând fi confruntați cu dilema care este alegerea între apartenența la francmasonerie și participarea la o comcerere pentru o demniție vizată de art. 5 din legea din 1996 nu este prea ridicat. Prin urmare, prejudiciul pe care îl poate suferi reclamanta este de asemenea limitat. Curtea consideră, cu toate acestea, că libertatea de asociere are o importanță atât de mare încât nu poate fi însoțită de vreo limitare, nici măcar în cazul unei persoane care candidează la o demniție publică, cu condiția ca aceasta să nu comită ea însăși vreun act sancționabil din cauza afilării sale la asociația în cauză. De altfel, este evident că asociația suferă efectele adverse ale deciziilor membrilor săi. În rezumat, interdicția incriminată, oricât de minoră ar fi pentru reclamanta, nu pare „ necesară într-o societate democratică ". 2. Cu privire la partea finală a paragrafului 2 al articolului 11

După ce a ajuns la această concluzie, Curtea trebuie să verifice dacă interdicția incriminată era justificată de partea finală a articolului 11 § 2, deoarece aceasta autorizează statele să impună membrilor anumitor categorii, inclusiv „ administrației de stat ", „ restricții legitime " la exercitarea dreptului la libertatea de asociere.

Reclamanta susține că ingerința nu era justificată cu privire la partea finală a articolului 11 § 2, deoarece nu era „ legitimă ". art. 5 din legea din 1996 ar fi contrar articolelor 2, 3 și 18 din Constituție, ar încălca art. 117 al aceleiași Constituții și ar depăși limitele fixate de legea-cadru nr. o 17 din 1982, al cărei articol 4 indică că regulile de împiedicare pot fi fixate cu privire la funcționarii membri ai unor asociații secrete ; în sfârșit, art. 5 ar fi contrar articolelor 8, 11 și 14 din Convenție, care face parte integrantă din dreptul intern italian. De altfel, reclamanta contestă că demnitățile care fac obiectul unei nominalizări sau a unei desemnări și pentru care trebuie să se facă declarația prevăzută la art. 5 fac parte din „ administrația de stat " propriu-zisă. Într-adevăr, ar fi vorba de demnități care depind de categorii diferite, inclusiv ordine profesionale și asociații care acționează în domeniile lor respective. Demnitățile privesc, de asemenea, asociații de drept privat sau cel puțin dotate cu o largă autonomie (universități, asociații de agrement, culturale, sportive, etc.) vizavi de organele regiunii.

Din parte sa, Guvernul consideră că expresia „ administrația de stat " trebuie înțeleasă într-un sens larg și se referă la administrație în ansamblu.

Curtea reamintește că termenul „ legitim " apărând în partea finală a articolului 11 § 2 face referință exact la aceeași noțiune de legitimitate la care Convenția se referă în alt loc, în termeni identici sau similari, în particular în expresia „ prevăzute de lege " apărând în al doilea paragraf al articolelor 9 la 11. Noțiunea de legitimitate folosită în Convenție, pe lângă conformitatea cu dreptul intern, implică, de asemenea, cerințe calitative în dreptul intern cum sunt previzibilitatea și, în general, absența arbitrarului ( Rekvényi c. Ungaria [Marea Cameră], 25390/94, § 59, CEDO 1999-III). Pentru aspectul în care reclamanta critică baza în dreptul intern a restricției litigioase, Curtea reamintește că revine în prima linie autorităților naționale să interpreteze și să aplice dreptul intern, în particular atunci când este nevoie de a elucida probleme îndoielnice ( S.W. c. Regatul Unit , hotărâre din 22 noiembrie 1995, seria A nr. o 335-B, p. 42, § 36). În cazul de speță, cu toate acestea, reclamanta nu avea posibilitatea de a pune în îndoială în fața instanțelor constituționalitatea dispoziției litigioase, ceea ce Guvernul nu contestă. Prin urmare, Curtea concluzionează că situația juridică era suficient de clară pentru a permite reclamantei să se regleze conduita și că, prin urmare, condiția de previzibilitate era îndeplinită. Restricția incriminată era deci „ legitimă " în sensul articolului 11 § 2.

Privind întrebarea dacă posturile vizate de art. 5 din legea din 1996 cad în cadrul „ administrației de stat ", Curtea notează că posturile vizate în anexele A și B la legea din 1996 nu făceau parte din organigrama regională ci aparțineau altor două categorii : aceea a organizațiilor regionale și aceea indicând nominalizările și desemnările care revine consiliului regional. Or „ noțiunea de „ administrația de stat " cere o interpretare restrânsă, ținând cont de postul ocupat de funcționarul în cauză " ( Vogt c. Germania , hotărâre din 26 septembrie 1995, seria A nr. o 323, p. 31, § 67). Curtea reamintește că ea se abținuse, în hotărârea Vogt , să rezolve întrebarea dacă o învățătoare – căreia i se adaugă statutul de funcționar permanent – făcea parte din administrația de stat ( ibidem , p. 31, § 68). În prezenta cauză, ea notează pe baza elementelor de care dispune că legătura între posturile citate în anexele A și B la legea din 1996 și regiunea Marche este fără îndoială mai slabă decât legătura care exista între dna Vogt, învățătoare permanentă, și angajatorul ei.

De aceea, ingerința litigiasă nu își găsește justificarea nici în partea finală a articolului 11 § 2.

În concluzie, a existat încălcare a articolului 11 din Convenție. III. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLELOR 13 ȘI 14 DIN CONVENȚIE COMBINATE CU ARTICOLUL 11

Reclamanta susține, de asemenea, o încălcare a articolelor 13 și 14 din Convenție combinate cu art. 11. Cererile sale bazate pe aceleași fapte ca acelea examinate pe baza articolului 11, Curtea nu consideră necesară examinarea lor separată. IV.

Reclamanta solicită 125 080 euro în titlu de prejudiciu moral. Ea obține această cifră prin înmulțirea sumei simbolice de zece euro cu numărul membrilor săi (12 508).

Guvernul consideră că un constatare de încălcare este suficientă în cazul de speță. El adaugă că, potrivit jurisprudenței Curții, asociațiile nu au drept la vreo indemnizație pentru prejudiciu moral.

Curtea reamintește că potrivit jurisprudenței sale, o persoană morală, chiar o societate comercială, poate suferi un prejudiciu altele decât material pretinzând o reparație pecuniară ( Comingersoll S.A. c. Portugalia [Marea Cameră], nr. o 35382/97, §§ 31-37, CEDO 2000-IV). Cu toate acestea, în cazul de speță, ținând cont de circumstanțele cauzei, Curtea consideră că constatarea încălcării articolului 11 este suficientă pentru a repara prejudiciul susținut. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta solicită rambursarea unei sume de 38 291 408 lire italiene (ITL) pentru cheltuielile expuse devant organele Convenției.

Guvernul se remite la judecata cuvântului Curții.

Hotărând în echitate, Curtea acordă reclamantei 10 000 000 de ITL. C. Dobânzi moratorii

Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata de dobândă legală aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri este de 3,5 % pe an. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Respinge excepția preliminară a Guvernului ; 2. Declară că a existat încălcare a articolului 11 din Convenție ; 3. Declară că nu este necesar să se examineze cauza pe baza articolelor 13 și 14 din Convenție combinate cu art. 11 ; 4. Declară că constatarea unei încălcări furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul suferit de reclamanta ; 5. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitiv conformă articolului 44 § 2 din Convenție, 10 000 000 de ITL (zece milioane de lire italiene) pentru cheltuieli și costuri ; b) că această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de 3,5 % pe an de la expirarea acestui termen și până la plată ; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat prin scris la 2 august 2001, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Vincent Berger Georg Ress Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 35972/97) dirigée contre la République italienne et dont une association de droit italien, dénommée Grande Oriente d’Italia di Palazzo Giustiniani (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 31 janvier 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e A.G. Lana, avocat à Rome. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

La requérante alléguait la violation des articles 11, 8, 9, 10, 14 et 13 de la Convention du fait de l’adoption par la région des Marches d’une loi obligeant les candidats à des charges publiques à déclarer leur non-appartenance à la maçonnerie.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 dudit Protocole).

La requête a été attribuée à la quatrième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement de la Cour). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 21 octobre 1999, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable [ Note du greffe : la décision de la Cour est disponible au greffe].

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations complémentaires sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). Toutefois, le président de la chambre a décidé de ne pas accepter celles du Gouvernement, car celui-ci les avait déposées en dehors du délai fixé sans solliciter avant son expiration aucune prorogation (article 38 § 1 du règlement). EN FAIT I.

En juin 1999, la première commission du conseil régional des Marches a rejeté un projet de loi régionale (n o 352/98) portant sur des modifications et ajouts à la loi n o 34 de 1996. Ce projet visait entre autres à supprimer la déclaration prévue à l’article 5 de la loi de 1996. II.

Selon la requérante, l’obligation de déclarer la non-appartenance à une loge maçonnique constitue une double ingérence. Tout d’abord, il y aurait ingérence dans le droit de s’associer librement considéré comme le droit de tout groupe social d’exister et d’agir sans que ni celui-ci ni ses membres aient à subir de restrictions injustifiées de la part des autorités. Le fait de demander à ses membres de déclarer qu’ils n’appartiennent pas à la maçonnerie empêche ces derniers d’accéder à de multiples charges au niveau régional. Or cette demande constitue une ingérence dans l’activité de la requérante qui soit perd une partie de ses membres – lorsque ceux-ci décident de quitter l’association, non par conviction mais à cause d’une condition imposée par la loi, pour se porter candidats à des charges au sein de la région des Marches –, soit impose à ses membres un sacrifice injustifié lorsque ces derniers décident de rester au sein de l’association requérante plutôt que de postuler. Ensuite, l’obligation litigieuse donnerait une image négative de l’association. En effet, l’article 5 de la loi de 1996 laisserait entendre que la maçonnerie est une association délictueuse ou du moins non conforme à la législation italienne. Or non seulement la maçonnerie a été reconnue comme une association légitime par les tribunaux et par une commission d’enquête parlementaire, mais de surcroît elle bénéficie des garanties découlant des articles 2 et 18 de la Constitution. De ces éléments, la requérante déduit qu’elle subit directement les effets préjudiciables de l’article 5 de la loi de 1996.

De son côté, le Gouvernement conteste qu’il y ait ingérence. Il estime que le droit à la liberté d’association peut être invoqué par l’individu qui veut s’associer, mais non par l’association qui est, elle, le résultat de l’exercice de cette liberté. D’autre part, à supposer que les garanties consacrées par l’article 11 s’appliquent aux associations, les incompatibilités qui touchent leurs membres en raison de leur affiliation ne sauraient être contestées par lesdites associations, qui ne sont pas concernées.

La Cour rappelle que l’article 11 s’applique aux associations, y compris aux partis politiques (arrêts Parti communiste unifié de Turquie et autres c. Turquie , 30 janvier 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-I, et Parti socialiste et autres c. Turquie , 25 mai 1998, Recueil 1998-III). Elle a, d’une manière générale, indiqué « qu’une association, fût-ce un parti politique, ne se trouve pas soustraite à l’empire de la Convention par cela seul que ses activités passent aux yeux des autorités nationales pour porter atteinte aux structures constitutionnelles d’un Etat et appeler des mesures restrictives » ( Parti communiste unifié de Turquie et autres précité, p. 17, § 27). La Cour est d’avis que ce raisonnement vaut d’autant plus pour une association qui, comme la requérante, n’était pas soupçonnée de porter atteinte aux structures constitutionnelles. En outre et surtout, la Cour reconnaît que la mesure litigieuse peut, comme la requérante l’affirme, lui causer un préjudice, à savoir le départ d’un certain nombre de membres et une perte de prestige.

La Cour estime en conclusion qu’il y a eu ingérence. Il s’ensuit que la requérante peut se prétendre victime de la violation alléguée et que, dès lors, l’exception du Gouvernement doit être rejetée. B. Sur la justification de l’ingérence 1. Au regard de la première phrase du paragraphe 2 de l’article 11

Pareille ingérence enfreint l’article 11, sauf si elle était « prévue par la loi », si elle poursuivait un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 et si elle était « nécessaire, dans une société démocratique » pour les atteindre. a) « Prévue par la loi »

La requérante ne conteste pas que l’ingérence en question était « prévue par la loi », la mesure litigieuse reposant sur une loi régionale (paragraphes 16 et 17 ci-dessus). b) But légitime

Le Gouvernement n’indique pas quel but, parmi ceux que mentionne le paragraphe 2, était poursuivi par la mesure litigieuse. Cependant, après avoir affirmé que le système d’attribution des charges publiques nécessite crédibilité et confiance dans les personnes choisies, il évoque les soupçons des citoyens selon lesquels certains candidats pourraient avoir été retenus parce qu’ils étaient francs-maçons. Pareil doute causerait un préjudice qu’il faut absolument éviter, et cela en ayant à l’esprit le rôle que certains membres de la franc-maçonnerie ont joué dans la vie démocratique de l’Italie, contribuant à ternir l’image de la vie publique italienne, comme l’ont démontré des enquêtes du parlement et de la magistrature.

Selon la requérante, l’ingérence ne visait aucun des buts légitimes mentionnés dans la première phrase du paragraphe 2. En particulier, le Gouvernement ne saurait avancer comme justifications la défense de l’ordre ou la prévention du crime, car la requérante n’est pas une association secrète ou délictueuse contre laquelle il serait nécessaire de prendre des mesures d’interdiction à but préventif ou répressif.

La Cour note que, selon le Gouvernement, l’article 5 de la loi de 1996 a été introduit pour « rassurer » l’opinion publique à un moment où il était fortement question du rôle que certains membres de la franc-maçonnerie avaient eu dans la vie du pays. La Cour admet donc que l’ingérence litigieuse tendait à la protection de la sécurité nationale et à la défense de l’ordre. c) « Nécessaire dans une société démocratique » i. Thèses des parties

La requérante affirme que la limitation de la liberté d’association n’était pas raisonnable et proportionnée, et qu’en conséquence l’ingérence litigieuse n’était pas nécessaire dans une société démocratique. Elle en veut pour preuve le fait que la région des Marches soit la seule région à avoir utilisé la délégation conférée par l’article 4 de la loi n o 17 de 1982, qui visait à écarter les membres d’associations secrètes (paragraphe 10 ci-dessus) par l’introduction de l’obligation de déclarer l’appartenance à la franc-maçonnerie. De surcroît, cette obligation n’existe même pas au niveau de l’administration centrale, de sorte que rien n’empêche un président du Conseil des ministres, un ministre, un haut fonctionnaire ni même le président de la République d’être francs-maçons. D’autre part, la requérante rappelle que selon la jurisprudence de la Cour un juge peut appartenir à la franc-maçonnerie sans que son impartialité objective soit mise en doute ( Kiiskinen c. Finlande (déc.), n o 26323/95, CEDH 1999-V). En outre, le débat qui a eu lieu au parlement après l’adoption de la loi de 1996 aurait donné la mesure du caractère déraisonnable de la disposition litigieuse. Enfin, la requérante rappelle qu’elle est une association de droit privé depuis 1805, qu’elle agit depuis lors dans la légalité et que, même si certains s’emploient en Italie à « délégitimer » la franc-maçonnerie, celle-ci demeure une association qui poursuit un but moral, qui est protégée par l’article 18 de la Constitution et qui ne doit pas être confondue avec une association secrète ou délictueuse. En effet, même s’il y a eu au sein de la franc-maçonnerie des activités déviantes, celles-ci ne concernaient pas la requérante et ne suffisent pas à diaboliser l’ensemble de la franc-maçonnerie.

Le Gouvernement fait remarquer qu’il n’y a aucune restriction à la liberté d’association, mais seulement une hypothèse d’empêchement. D’autre part, la mesure litigieuse a été introduite par une loi qui porte sur l’organisation de la région, et elle relève donc des compétences que l’article 117 de la Constitution a dévolues aux régions. ii. Décision de la Cour

La Cour a examiné la mesure litigieuse à la lumière de l’ensemble du dossier, pour déterminer en particulier si elle était proportionnée au but légitime poursuivi.

La proportionnalité appelle à mettre en balance les impératifs des objectifs énumérés à l’article 11 § 2 de la Convention et ceux d’un libre exercice de la liberté d’association. La recherche d’un juste équilibre ne doit pas conduire à décourager les individus d’exercer leur droit d’association en pareille circonstance, par peur de voir leur candidature écartée.

En regard de l’effectif total de l’association requérante, le nombre de membres réels ou potentiels pouvant être confrontés au dilemme qu’est le choix entre l’appartenance à la maçonnerie et la participation à une compétition pour une charge visée par l’article 5 de la loi de 1996 n’est guère élevé. Par conséquent, le préjudice dont la requérante peut pâtir est également limité. La Cour estime cependant que la liberté d’association revêt une importance telle que l’on ne saurait l’assortir d’une quelconque limitation, pas même s’agissant d’une personne candidate à une charge publique, dès lors que celle-ci ne commet elle-même aucun acte répréhensible du fait de son appartenance à l’association en question. D’autre part, il est évident que l’association subit le contrecoup des décisions de ses membres. En résumé, l’interdiction incriminée, si minime qu’elle puisse être pour la requérante, n’apparaît pas « nécessaire dans une société démocratique ». 2. Au regard de la dernière phrase du paragraphe 2 de l’article 11

Etant parvenue à cette conclusion, la Cour doit vérifier si l’interdiction incriminée était justifiée par la dernière phrase de l’article 11 § 2, car celle-ci habilite les Etats à imposer aux membres de certaines catégories, y compris « l’administration de l’Etat », des « restrictions légitimes » à l’exercice du droit à la liberté d’association.

La requérante soutient que l’ingérence n’était pas justifiée au regard de la dernière phrase de l’article 11 § 2, car elle n’était pas « légitime ». L’article 5 de la loi de 1996 serait contraire aux articles 2, 3 et 18 de la Constitution, violerait l’article 117 de la même Constitution et dépasserait les limites fixées par la loi-cadre n o 17 de 1982, dont l’article 4 indique que des règles d’empêchement peuvent être fixées au sujet des fonctionnaires membres d’associations secrètes ; enfin, l’article 5 serait contraire aux articles 8, 11 et 14 de la Convention, qui fait partie intégrante du droit interne italien. En outre, la requérante conteste que les charges faisant l’objet d’une nomination ou d’une désignation et pour lesquelles il y a lieu de faire la déclaration prévue à l’article 5 fassent partie de « l’administration de l’Etat » proprement dite. En effet, il s’agirait de charges relevant de différentes catégories, y compris des ordres professionnels et des associations agissant dans leurs domaines respectifs. Les charges concernent également des associations de droit privé ou en tout cas dotées d’une large autonomie (universités, associations de loisirs, culturelles, sportives, etc.) vis-à-vis des organes de la région.

Pour sa part, le Gouvernement estime que l’expression « administration de l’Etat » doit être comprise dans un sens large et s’entendre de l’administration dans son ensemble.

La Cour rappelle que le terme « légitime » figurant dans la dernière phrase de l’article 11 § 2 fait référence exactement à la même notion de légitimité que celle à laquelle la Convention renvoie ailleurs, dans des termes identiques ou similaires, notamment dans l’expression « prévues par la loi » qui figure au second paragraphe des articles 9 à 11. La notion de légitimité utilisée dans la Convention, outre la conformité avec le droit interne, implique également des exigences qualitatives en droit interne telles que la prévisibilité et, de manière générale, l’absence d’arbitraire ( Rekvényi c. Hongrie [GC], 25390/94, § 59, CEDH 1999-III). Pour autant que la requérante critique le fondement en droit interne de la restriction litigieuse, la Cour rappelle qu’il incombe au premier chef aux autorités nationales d’interpréter et d’appliquer le droit interne, en particulier quand il faut élucider des points douteux ( S.W. c. Royaume-Uni , arrêt du 22 novembre 1995, série A n o 335-B, p. 42, § 36). En l’espèce, toutefois, la requérante n’avait pas la possibilité de mettre en doute devant les tribunaux la constitutionnalité de la disposition litigieuse, ce que le Gouvernement ne conteste pas. Dès lors, la Cour conclut que la situation juridique était suffisamment claire pour permettre à la requérante de régler sa conduite et que, par conséquent, la condition de prévisibilité était remplie. La restriction incriminée était donc « légitime » au sens de l’article 11 § 2.

Quant à la question de savoir si les postes visés par l’article 5 de la loi de 1996 entrent dans le cadre de « l’administration de l’Etat », la Cour note que les postes visés dans les annexes A et B à la loi de 1996 ne faisaient pas partie de l’organigramme régional mais appartenaient à deux autres catégories : celle des organisations régionales et celle indiquant les nominations et désignations qui reviennent au conseil régional. Or « la notion d’« administration de l’Etat » appelle une interprétation étroite, tenant compte du poste occupé par le fonctionnaire concerné » ( Vogt c. Allemagne , arrêt du 26 septembre 1995, série A n o 323, p. 31, § 67). La Cour rappelle qu’elle s’était abstenue, dans l’arrêt Vogt , de trancher la question de savoir si une enseignante – par ailleurs fonctionnaire titulaire – faisait partie de l’administration de l’Etat ( ibidem , p. 31, § 68). Dans la présente affaire, elle note sur la base des éléments dont elle dispose que le lien entre les postes cités dans les annexes A et B à la loi de 1996 et la région des Marches est sans doute moins étroit que le lien qui existait entre M me Vogt, enseignante titulaire, et son employeur.

De ce fait, l’ingérence litigieuse ne trouve pas non plus sa justification dans la dernière phrase de l’article 11 § 2.

En conclusion, il y a eu violation de l’article 11 de la Convention. III. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 13 ET 14 DE LA CONVENTION COMBINÉS AVEC L’ARTICLE 11

La requérante allègue également une violation des articles 13 et 14 de la Convention combinés avec l’article 11. Ses griefs portant sur les mêmes faits que ceux examinés sur le terrain de l’article 11, la Cour n’estime pas nécessaire de les examiner séparément. IV.

La requérante demande 125 080 euros au titre du préjudice moral. Elle obtient ce chiffre en multipliant la somme symbolique de dix euros par le nombre de ses membres (12 508).

Le Gouvernement estime qu’un constat de violation suffit en l’espèce. Il ajoute que, d’après la jurisprudence de la Cour, les associations n’ont droit à aucune indemnisation pour dommage moral.

La Cour rappelle que selon sa jurisprudence, une personne morale, même une société commerciale, peut subir un dommage autre que matériel appelant une réparation pécuniaire ( Comingersoll S.A. c. Portugal [GC], n o 35382/97, §§ 31-37, CEDH 2000-IV). Toutefois, en l’espèce, compte tenu des circonstances de la cause, la Cour considère que le constat de violation de l’article 11 suffit à réparer le dommage allégué. B. Frais et dépens

La requérante sollicite le remboursement d’une somme de 38 291 408 lires italiennes (ITL) pour les frais exposés devant les organes de la Convention.

Le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour.

Statuant en équité, la Cour octroie à la requérante 10 000 000 d’ITL. C. Intérêts moratoires

Selon les informations dont la Cour dispose, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt est de 3,5 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Rejette l’exception préliminaire du Gouvernement ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 11 de la Convention ; 3. Dit qu’il ne s’impose pas d’examiner l’affaire sur le terrain des articles 13 et 14 de la Convention combinés avec l’article 11 ; 4. Dit que le constat d’une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage subi par la requérante ; 5. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 10 000 000 d’ITL (dix millions de lires italiennes) pour frais et dépens ; b) que ce montant sera à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 août 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président