CtEDO 28.08.2001 AI

AĞAOĞLU contre la TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
28.08.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
AĞAOĞLU contre la TURQUIE (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

cererii nr. 27310/95

prezentate de Mehmet Șirin AĞAOĞLU

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Prima secțiune), sesizată pe 28 august 2001 într-o cameră compusă din:

Dnele E. Palm, președintă,

D-nii Gaukur Jörundsson,

și D-l M. O'Boyle, grefier de secțiune,

Având în vedere cererea sus-menționată introdusă devant Comisia Europeană a Drepturilor Omului pe 2 mai 1995 și înregistrată pe 12 mai 1995,

Având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,

Având în vedere decizia parțială a Comisiei din 26 februarie 1996,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamant,

După deliberare, adoptă următoarea decizie:

Reclamantul, Mehmet Șirin Ağaoğlu, este cetățean turc, născut în 1945 și cu reședința la Istanbul. Este reprezentat devant Curte de avocatul Alacakaptan, din barou de Istanbul.

Faptele din cauză, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

Pe 20 septembrie 1991, patruzeci de pachete de heroină destinate exportului au fost confiscate dintr-o camionetă la Istanbul.

Pe 21 septembrie 1991, mai multe persoane, printre altele B.K., H.H. și reclamantul, au fost arestate și plasate în retenție în cadrul acestei chestiuni.

Pe 25 septembrie 1991, inculpatul principal, B.K., a mărturisit, la interogarea sa la poliție, că heroina în cauză i-a fost procurată de H.H. și că reclamantul acționase ca intermediar.

În schimb, reclamantul a contestat puternic faptele imputate de poliție.

Pe 2 octombrie 1991, un proces-verbal referitor la operațiunea poliției efectuate în această chestiune a fost întocmit și semnat de 103 agenți ai poliției. Era indicat că reclamantul avusese mai multe conversații telefonice cu B.K., și că aceste conversații se desfășuraseră în mesaje codificate și se refereau la livrarea heroinei în cauză.

Pe 4 octombrie 1991, B.K. reiterează, devant procurorul Republicii lângă curtea de siguranță a statului din Istanbul, mărturisirea sa dată la poliție.

În aceeași zi, reclamantul și ceilalți inculpați au fost prezentați judecătorului asesor al curții de siguranță a statului din Istanbul. Devant judecător, B.K. a recunoscut acuzațiile care cădeau asupra lui, dar retrage denunțul referitor la reclamant, precizând că acesta fusese impus sub constrângere.

Reclamantul a negat devant judecător acuzațiile aduse împotriva lui și explicat că telefonase pe B.K. pentru a-i cumpăra devize străine pentru a putea plăti o operație chirurgicală în străinătate.

După ce l-a ascultat, judecătorul asesor a ordonat liberarea provizorie a reclamantului.

Tot pe 4 octombrie 1991, coacuzații B.K. și H.H. au fost trimiși de parchet pentru examinare la biroul de medicină legală din Istanbul, pentru a determina dacă fuseseră maltratați în timpul reținerii. Rapoartele medicale întocmite la acea ocazie menționau urme de leziuni pe corpurile lor.

Parchetul, lângă curtea de siguranță a statului din Istanbul, intentă o acțiune penală, pentru trafic organizat de stupefiante, printre altele, împotriva reclamantului.

La audiențele devant curtea de siguranță a statului, coacuzații B.K. și H.H. reiterează în mai multe rânduri că fuseseră supuși maltratării în timpul reținerii, și că fuseseră forțați să semneze devant poliție mărturisiri al căror conținut nu-l cunoșteau. Reclamantul respinge acuzațiile aduse împotriva lui.

Pe 9 martie 1992, curtea ascultă șase din polițiștii care semnaseră procesul-verbal al operațiunii. Din aceste mărturii rezultă că doar comisarul adjunct M.Y. fusese prezent pe tot parcursul operațiunii. Într-adevăr, acesta expune devant curt că, cu excepția lui și echipei sale, alți polițiști nu participaseră la operațiune și semnaiseră procesul-verbal pentru a obține o primă (conform art. 60 din legea nr. 1919, în caz de confiscare a produselor ilegale, în special stupefiante, toate persoanele avertizând poliția, precum și acelea care efectuează confiscarea primesc o primă din stat).

M.Y. indica de asemenea că arestarea reclamantului era bazată pe o suspiciune, deoarece numele său fusese notat în timp ce se efectuau telecomunicații.

Prin sentință din 20 ianuarie 1994, curtea de siguranță a statului din Istanbul declară, printre altele, reclamantul vinovat de faptele imputate și-l condamnă la o pedeapsă de închisoare de 18 ani și o amendă de 3.898.350.000 lire turce. Curtea fondează condamnarea pe trei elemente de dovadă: conversațiile telefonice între B.K. și reclamant care conțin mesaje codificate și permitând a crede că heroina în cauză era procurată de acesta; mărturisirea lui B.K. dată la poliție, mărturisirile lui B.K. la audiențele devant curt.

Pe 9 martie 1994, reclamantul și coacuzații săi declară recurs în casație împotriva sentinței din 20 ianuarie 1994. Reclamantul susține că elementele de dovadă pe care se baza condamnarea sa, în particular mărturisirea lui B.K. obținută în sediile poliției sub constrângere, nu aveau nicio valoare probatorie.

Prin hotărâre din 5 mai 1994, Curtea de Casație confirmă sentința atacată în toate dispozițiile sale, în timp ce procurorul general lângă Curtea de Casație ceruse, în avizul său asupra recursului reclamantului, eliberarea acestuia. Ea hotărâte, printr-o formulă generală, că mijloacele invocate de reclamant erau lipsite de temei.

Reclamantul introduce o cerere devant procurorul general lângă curtea de siguranță a statului pentru a formula o opoziție împotriva hotărârii din 5 mai 1994. Procurorul general se conformă acestei cereri și introduce o opoziție, pe 13 iunie 1994, devant camerele penale reunite ale Curții de Casație. Expune în particular că mărturisirea lui B.K. obținută pretins de poliție sub constrângere, nu ar fi trebuit reținută în sarcina reclamantului și că nu existau alte elemente de dovadă probante în dosar împotriva interesatului.

Prin hotărâre din 3 octombrie 1994, camerele reunite ale Curții de Casație respinge, printr-o formulă generală, opoziția procurorului general.

Reclamantul solicita procurorului general lângă Curtea de Casație să introduce un recurs de corectare al hotărârii din 3 octombrie 1994. În urma acestei cereri, procurorul general sesizează, pe 1 decembrie 1994, camerele penale reunite și solicită eliberarea reclamantului. Expune pe de o parte că mărturisirile coacuzaților, reținute în sarcina reclamantului, nu erau deloc concordante sau pertinente, în contrast cu ceea ce judecătorii de fond estimaseră. Consideră pe de altă parte că elementele de dovadă culese împotriva reclamantului nu erau nici legale nici fiabile: procesul-verbal al operațiunii fusese pregătit 12 zile după incident și semnat de polițiști sperand să primească o primă, fără a fi participat totuși la operațiune. De altfel, înregistrările telefonice nu puteau fi admise ca dovadă fără nicio periție.

Prin hotărâre din 26 decembrie 1994, camerele penale reunite ale Curții de Casație respinge acest recurs, sub motiv că hotărârea atacată nu conținea erori de procedură sau de apreciere.

Invocând art. 5 § 3 din Convenție, reclamantul se plânge de durata excesivă a reținerii sale situată între 21 septembrie 1991 și 4 octombrie 1991.

De altfel, reclamantul, invocând art. 6 din Convenție, se plânge că Curtea de Siguranță a Statului din Istanbul care l-a condamnat în prima instanță nu poate fi considerată un tribunal independent și imparțial. În timp ce reclamantul nu este militar și acuzația adusă împotriva lui nu are niciun caracter militar, un judecător colonel, al cărui independență față de superiorii săi ierarhici nu este complet asigurată, ședea într-adevăr în cadrul acestei jurisdicții. Reclamantul observă de asemenea că membrii acestei curți au fost desemnați de Consiliul Superior al Magistraturii, organ care nu este total independent față de Executiv.

Tot sub unghiul art. 6 din Convenție, reclamantul susține că nu a beneficiat de un proces echitabil devant curtea de siguranță a statului din Istanbul. Subliniază la acea ocazie că pentru a stabili vinovăția sa, curtea a luat în considerare mărturisirile extorquate sub constrângere de poliție a doi coacuzați. Reclamantul susține pe de altă parte violarea art. 6 § 3 c) din Convenție, în măsura în care fusese lipsit de asistența unui avocat în timp ce era în retenție. Reclamantul se plânge de asemenea de o ingerință în drepturile apărării, în special în măsura în care fusese urmărit pe baza informațiilor furnizate de un martor anonim pe care nu-l putea interoga, și unde curtea luase în considerare înregistrări secrete ale conversațiilor sale telefonice. Potrivit reclamantului utilizarea unor asemenea mijloace constituie o violare a art. 6 § 3 a), b) și d) din Convenție.

Reclamantul se plânge de asemenea de lungimea procedurii penale la care a fost supus. Invocă la acea ocazie art. 6 § 1 din Convenție.

Reclamantul susține pe de altă parte că telecomunicațiile efectuate de poliție, fără autorizare a judecătorului, constituie de asemenea o ingerință în dreptul la respectarea vieții sale private. Invocă la acea ocazie art. 8 § 1 din Convenție.

Invocând art. 5 § 3 din Convenție, reclamantul se plânge de durata excesivă a reținerii sale care a avut loc între 21 septembrie 1991 și 4 octombrie 1991.

Cu toate acestea, Curtea nu este chemată să se pronunțe asupra punctului de a ști dacă faptele susținute de reclamant dezvăluie aspectul unei violări a acestei dispoziții. Într-adevăr, art. 35 din Convenție prevede că cererile individuale trebuie introduse în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. De altfel, Curtea reamintește că în absența unei căi de recurs interne, termenul de șase luni curg de la încheierea situației incriminate în cerere (CommEDH, D 214/56, De Becker c. Belgia, Ann. Vol. 2, p. 215, spéc. p. 245). Observă că la momentul faptelor, durata și regimul reținerii litigioase fiind în conformitate cu legislația internă, reclamantul nu dispunea în dreptul turc de nicio cale de recurs pentru a contesta durata reținerii sale (a se vedea hotărârea Sakık și alții c. Turcia din 26 noiembrie 1997, Rec. 1997-VII, fasc.58, § 53). În speța prezentă, reținerea reclamantului a luat sfârșit pe 20 martie 1990, în timp ce cererea a fost introdusă pe 28 noiembrie 1991.

Din aceasta rezultă că acest grief este tardiv și trebuie respins, în conformitate cu art. 35 sfârșit din Convenție.

Reclamantul susține că cauza sa nu a fost judecată echitabil într-un termen rezonabil, de un tribunal independent și imparțial. La acea ocazie, invocă art. 6 din Convenție, a cărui parte pertinentă este redactată astfel:

„1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil, public și într-un termen rezonabil, de un tribunal independent și imparțial instituit prin lege (...).

(...)

- să fie informat, în cel mai scurt termen, în limba pe care o înțelege și în mod detaliat, de natura și de cauza acuzației aduse împotriva lui;

- de a dispune de timp și de facilități necesare pregătirii apărării sale;

- să se apere pe sine sau să aibă asistența unui apărător de alegerea sa (...);

- să interogeze sau să facă interogați martori acuzatori și obținerea chemării și interogării martorilor absolvitori în aceleași condiții ca martori acuzatori (...).„

Guvernul invită Curtea să respingă grievurile pe baza art. 6, în virtutea art. 35 din Convenție, pentru nerespectarea termenului de șase luni. Potrivit acestuia, opoziția și recursul de corectare al hotărârii sunt căi extraordinare de recurs care pot fi declanșate doar de Procurorul General lângă Curtea de Casație. Întrucât acestea nu sunt mijloace de drept direct accesibile justițiabililor, ele nu pot deci întrerupe termenul de șase luni care a început să curgă, în speța prezentă, de la hotărârea Curții de Casație pronunțată pe 5 mai 1994.

Reclamantul se opune tezei Guvernului și susține a fi respectat termenul de șase luni.

Curtea observă că opoziția procurorului și recursul de corectare a hotărârii în cauza acestei chestiuni sunt căi extraordinare de recurs deschise împotriva deciziilor Curții de Casație, și că doar Procurorul General are facultatea de a le exercita, din oficiu sau la cererea condamnatului (a se vedea hotărârea Çıraklar c. Turcia din 28 octombrie 1998, Recueil 1998-VII, pp 3070-3071, §§29-32). Cu toate acestea, Curtea reamintește că aceste căi extraordinare de recurs întrerup termenul de șase luni de vreme ce sunt admise și procedura este efectiv redeschisă, adică atunci când acestea duc la o reexaminare pe fond a cauzei. Curtea observă că aceasta este situația în speța prezentă.

Opoziția și recursul de corectare prezentate de procurorul general, care susținea că elementele de dovadă reținute pentru condamnarea reclamantului nu erau nici legale nici fiabile, au fost respinse de camerele penale ale Curții de Casație după o examinare pe fond a cauzei. Din aceasta, termenul de șase luni începe să curgă în speța prezentă de la decizia definitivă pronunțată în urma acestor recursuri, adică 26 decembrie 1994 (a se vedea, mutatis mutandis, CommDH, nr. 23949/94, Pufler c. Franța, decizie 18.05.1994, D.R. nr. 77 p 140). Cererea, introdusă pe 2 mai 1995, nu poate fi considerată tardivă.

Din aceasta rezultă că această excepție a Guvernului nu poate fi reținută.

Guvernul consideră că aceste grievuri au fost avansate de reclamant în unicul scop de a se sustrage de la condamnare și constituie din acest motiv un abuz al dreptului de cerere în sensul art. 35 § 3 din Convenție.

Reclamantul se opune tezei Guvernului.

Curtea consideră că argumentul Guvernului nu ar putea fi acceptat doar dacă ar fi demonstrat că cererea în cauză era bazată pe fapte false. La acest stadiu al procedurii, în niciun fel nu este demonstrat că aceasta este situația în speța prezentă; prin urmare este imposibil de respinge grievurile reclamantului din acest motiv (a se vedea, CommDH, nr. 21987/93, Aksoy c. Turcia, 9 octombrie 1994, D.R. nr. 79 p 60).

Invocând art. 6 §§ 1 și 3 din Convenție, reclamantul se plânge de independența și imparțialitatea curții de siguranță a statului din Istanbul care l-a judecat și condamnat, precum și de absența echității procedurii devant această jurisdicție.

1) Privind imparțialitatea și independența curții de siguranță a statului

Guvernul susține că dispozițiile constituționale care reglementează modalitățile de desemnare și numire a judecătorilor militari care ședeau în cadrul curților de siguranță a statului, precum și garanțiile de care aceștia se bucurau în exercitarea funcțiunilor lor judiciare, sunt astfel că curțile satisfac complet cerința independenței și imparțialității cerute de art. 6 § 1 din Convenție. Potrivit Guvernului, chiar dacă un magistrat militar ședea în cadrul magistraților nemilitari, curtea de siguranță a statului care condamna reclamantul era o jurisdicție de caracter nemilitar, ale cărei decizii erau supuse controlului Curții de Casație.

Reclamantul se opune tezei Guvernului. Susține că, deși el însuși nu avea calitatea de militar și acuzația adusă împotriva lui nu avea nici ea caracter militar, fusese condamnat de curtea de siguranță a statului în cadrul căreia ședea un magistrat colonel din forțele armate.

După ce a procedat la o examinare preliminară a faptelor și argumentelor părților, Curtea consideră că această parte a cererii pune probleme de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al procedurii și necesită o examinare pe fond a cauzei. Din aceasta, ea nu poate fi declarată evident nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De altfel, nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate.

2) Privind echitatea procedurii penale

Guvernul susține pe acest punct că este obiceiu în societățile democrate că poliția colaborează cu informatori în lupta împotriva criminalității organizate cum ar fi traficul de stupefiante. Subliniază de mai mult că este prevăzut în legislația internă turcă că poliția recurgă la colaboratori pentru a aresta criminali și că identitatea acestora nu poate fi dezvăluită decât dacă aceștia solicită. Reamintește la acea ocazie hotărârea Unterpertinger c. Austria din 24 noiembrie 1986 (Seria A nr. 110, pp 14-15) în care Curtea subliniază că nechemarea informatorilor poliției la audiența unui proces nu este în sine contrară unui judecată echitabil de vreme ce condamnarea nu se bazează doar pe aceste mărturii indirecte. Guvernul consideră că aceasta este situația în speța prezentă și că grievurile reclamantului pe baza lipsei echității procesului nu sunt fondate.

Reclamantul reia pe acest punct afirmațiile sale. Observă că Guvernul nu prezentat nicio observație cu privire la absența asistența unui avocat în timp ce era în retenție, nici cu privire la utilizarea, ca dovadă în sarcina sa, a mărturisirilor unui coacuzat culese sub constrângere, nici cu privire la cea a telecomunicațiilor efectuate ilegal.

După ce a procedat la o examinare preliminară a faptelor și argumentelor părților, Curtea consideră că această parte a cererii pune și ea probleme de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al procedurii și necesită o examinare pe fond a cauzei. Din aceasta, ea nu poate fi declarată evident nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De altfel, nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate.

3) Privind durata procedurii penale

Guvernul observă că procedura penală a început la data actului de acuzare, pe 9 decembrie 1991 și a luat sfârșit pe 5 mai 1994, data hotărârii Curții de Casație. Guvernul consideră că durata globală a procedurii, doi ani și doi luni devant curtea de siguranță a statului și trei luni devant Curtea de Casație, nu este excesivă în context de criminalitate organizată cum ar fi în speța prezentă, traficul de stupefiante.

Reclamantul se opune tezei Guvernului. Susține că circumstanțele cauzei sale nu dezvăluiau complexitate și că durata excesivă a procedurii potrivit lui, decurge dintr-o lipsă de diligență a autorităților competente.

Curtea observă că procedura penală care a dus la condamnarea reclamantului a început pe 21 septembrie 1991 și a luat sfârșit pe 26 decembrie 1994. A durat deci trei ani și trei luni. În acest termen, prima instanță s-a pronunțat o dată și Curtea de Casație de trei ori cu privire la cauza reclamantului. Curtea observă că respectiva cauză, privind un trafic organizat de stupefiante, prezenta o anumită complexitate și că reclamantul nu observă prezența perioadelor de inactivitate atribuibile autorităților judiciare. Este adevărat că art. 6 prescrie operativitatea procedurilor judiciare, dar consacră de asemenea principiul mai general, al unei bune administrări a justiției. În circumstanțele cauzei, comportamentul autorităților se dovedește compatibil cu just echilibrul de mențineut între diferitele aspecte ale acestei cerințe fundamentale (a se vedea, printre altele, hotărârea Boddaert c. Belgia din 12 octombrie 1992, Seria A nr. 235-D, § 39). Curtea concluzionează că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind evident nefondat, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Guvernul ridică o excepție bazată pe nerespectarea termenului de șase luni, în virtutea art. 35 din Convenție, așa cum expusă pentru grievurile pe baza încălcării art. 6 și invită Curtea să respingă acest grief.

Curtea, la acea ocazie, se referă la aceste considerații privind excepția nerespectării termenului de șase luni ridicată de Guvern cu privire la grievurile relative la încălcarea art. 6 din Convenție. Având în vedere că procurorul general a ridicat, printre altele, chestiunea telecomunicațiilor la ultimul recurs, Curtea consideră că ultima decizie definitivă cu privire la acest grief precis este aceea pronunțată pe 26 decembrie 1994 de camerele penale reunite ale Curții de Casație în urma acestui recurs. Prin urmare, trebuie respinsă și această excepție.

Reclamantul susține că telecomunicațiile efectuate de poliție au creat prejudiciu dreptului la respectarea vieții sale private și a corespondenței sale așa cum consacrat de art. 8 din Convenție, conform căruia:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și a familiei, a domiciliului și a corespondenței sale (...)"

Guvernul susține că măsurile referitoare la telecomunicații luate împotriva reclamantului se bazau pe dispozițiile Constituției și pe art. 90 și 92 din codul de procedură penală conform cărora telecomunicațiile pot fi efectuate în scop de prevenire a crimei și după autorizare a judecătorului. Guvernul susține că în speța prezentă, o asemenea autorizare fusese dată pe 19 septembrie 1991 de curtea de siguranță a statului din Istanbul.

Guvernul adaugă de altfel că potrivit art. 92 din codul de procedură penală, procurorii Republicii pot da ordinul de a efectua asemenea telecomunicații în caz de urgență, în special atunci când o întârziere în procedura de autorizare ar risca să fie prejudiciabilă bunului curs al investigației. Guvernul concluzionează că telecomunicațiile efectuate în cazul de față, pe 16, 17 și 18 septembrie 1991, nu pot fi considerate ilegale.

Reclamantul se opune argumentelor Guvernului. Susține că telecomunicațiile în cauză fuseseră efectuate înainte ca judecătorul să le autorizeze și că nicio aprobare a judecătorului nu fusese nici cerută nici acordată mai târziu.

După ce a procedat la o examinare preliminară a faptelor și argumentelor părților, Curtea consideră că acest grief pune probleme de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al procedurii și necesită o examinare pe fond. Din aceasta, el nu poate fi declarat evident nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De altfel, nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

admisibile, sub rezerva tuturor mijloacelor de fond, grievurile privind independența și imparțialitatea Curții de Siguranță a Statului care condamnă reclamantul, echitatea procedurii devant aceasta și legalitatea înregistrărilor provenind din telecomunicații;

Declară

inadmisibil restul cererii.

Michael O'Boyle

Elisabeth Palm

Grefier

Președintă

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2001-01-30
0,95
AKBAY contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 32598/96 présentée par Abdulbaki AKBAY contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 30 janvier 2001 en une chambre composée de M me
CtEDO 2001-01-09
0,95
KÜRKÜT contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 24933/94 présentée par Nevzat KÜRKÜT contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (Première section), siégeant le 9 janvier 2001 en une chambre composée de M mes E. P
CtEDO 2001-10-16
0,95
ÖZCAN contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 29856/96 présentée par Mehmet ÖZCAN contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 16 octobre 2001 en une chambre composée de M mes E
CtEDO 2001-05-17
0,95
KAYA contre la TURQUIE
QUATRIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 31733/96 présentée par Tuncay et Özlem KAYA contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 17 mai 2001 en une chambre composée de M
CtEDO 2001-02-06
0,95
MORSÜMBÜL contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 31895/96 présentée par Ekin MORSÜMBÜL contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 6 février 2001 en une chambre composée de M me E
Sursă