YAVUZASLAN contre la TURQUIE

SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 53586/99 prezentate de Murat YAVUZASLAN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se întrunește la 4 septembrie 2001 într-o cameră compusă din președintele Palm, dnii Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru Maruste judecători M. Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 2 octombrie 1999 și înregistrată la 21 decembrie 1999, după ce a deliberat, face următoarea decizie: recurentul, dl Murat Yavuzaslan, este un resortisant turc, născut în 1972. La introducerea cererii, acesta era deținut la casa de arestare a Kale (Izmir). El este reprezentat în fața Curții de către domnul De Circumstanțele speței Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 22 februarie 1996, reclamantul, presupus membru al TDKP (Partea revoluționară comunistă din Turcia) și pentru că a scris sloganuri pe ziduri, a fost arestat de către poliție în cadrul Direcției de Securitate de la Denizli, secțiunea de combatere a terorismului. Reclamantul nu a fost asistat de un avocat în timpul arestării sale. La 24 februarie 1996, reclamantul a fost ascultat de procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Izmir. În aceeași zi, el a fost adus în fața judecătorului care a stat lângă curtea de securitate a statului Izmir, care a dispus detenția sa. Printr-un act de punere sub acuzare prezentat la 21 martie 1996, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Izmir l-a inculpat pe reclamant, în temeiul articolului 168 alineatul (2) din Codul penal, pentru apartenența la o organizație armată ilegală și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. Printr-o hotărâre din 11 decembrie 1996, Curtea de Securitate a statului Izmir, compusă din doi judecători civili și un judecător militar cu gradul de colonel, l-a recunoscut pe reclamant vinovat de faptele care i-au fost reproșate și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de patru ani și șase luni, în conformitate cu articolele 169 din Codul Penal și 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. Apoi, ținând cont de circumstanțele atenuante, Curtea a redus pedeapsa reclamantului cu o a șasea și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni. În cele din urmă, ea a decis să-l elibereze. Prin hotărârea din 17 mai 1999, pronunțată la 26 mai 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului și cea privind inițierea de cursuri de securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Invocând art. 6 alineatele (1) și (3) litera (c) din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială. În acest sens, el expune că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi militari nu este asigurată în mod corespunzător, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului d În plus, acesta a declarat necunoașterea dreptului său la un proces echitabil în măsura în care nu a beneficiat de asistență juridică în timpul custodiei sale. Invocând art. 5 din convenție, reclamantul se plânge de durata custodiei sale. Acesta susține că a făcut obiectul unei discriminări, în măsura în care a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea în temeiul dispozițiilor Legii nr. 3713, și susține că nu putea obține eliberarea condiționată înainte de a-și fi ispășit trei sferturi din pedeapsă, în timp ce condamnații de drept comun pot beneficia de o astfel de măsură o dată ce cele două cincimi din pedeapsa lor cu închisoarea. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul declară că a fost supus unor abuzuri în timpul arestării sale. ÎN Â invocând art. 6 alineatul (1) și art. 3 litera (c) din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de o instanță independentă și imparțială. În acest sens, el expune că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi militari nu este asigurată în mod corespunzător, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului Izmir. În plus, el a declarat că nu și-a cunoscut dreptul la un proces echitabil, în măsura în care nu a beneficiat de asistența unui avocat în timpul custodiei sale. În stadiul actual al dosarului în fața sa, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră că este necesar să îl aducă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 5 din convenție, reclamantul se plânge de durata custodiei sale. În plus, susține că a făcut obiectul unei discriminări, în măsura în care a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea în temeiul dispozițiilor Legii nr. 3713, și susține că nu putea obține eliberarea condiționată înainte de a-și fi ispășit trei sferturi din pedeapsă, în timp ce condamnații de drept comun pot beneficia de o astfel de măsură o dată cu două cincimi din pedeapsa lor cu închisoarea. În ceea ce privește durata detenției, Curtea arată că, întrucât custodia în litigiu este în conformitate cu legislația internă, reclamantul nu dispunea de niciun mijloc de contestare a duratei acestuia (a se vedea Sakćk și alții c. Turcia din 26 noiembrie 1997, Rec. 1997-VII, § 53). Curtea se referă la jurisprudența sa bine stabilită potrivit căreia, în lipsa unei căi de atac interne, termenul de șase luni se scurge din actul incriminat în recurs (a se vedea, printre altele, Martin Johnson c. Regatul Unit, petiția nr. 10389/83, Decizia Comisiei din 17 iulie 1986, DR 47, p. 72). Curtea constată că, în speță, custodia reclamantului a încetat la 24 iulie 1986. februarie 1996, în timp ce cererea a fost introdusă la 2 octombrie 1999. În plus, examinarea cauzei nu permite identificarea niciunei circumstanțe speciale care ar fi putut întrerupe sau suspenda cursul termenului menționat. Această parte a cererii este, prin urmare, tardivă și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. Curtea constată că recurentul se plânge de o detenție după condamnarea sa de către o instanță competentă. Prin urmare, aceasta propune să se examineze acest aspect din punct de vedere juridic al articolului 5 Õ (a) din Convenție coroborată cu art. 14. Curtea constată că faptul de a face parte dintr-o organizație ilegală a fost considerat de legiuitorul turc drept o infracțiune deosebit de gravă, calificată drept "act" privind terorismul Aceasta arată că legea nr. 3713 privind combaterea terorismului are în principiu drept obiectiv sancționarea persoanelor vinovate de terorism și că orice persoană condamnată în temeiul acestei legi este supusă unui tratament mai puțin favorabil decât dreptul comun în ceea ce privește posibilitățile de eliberare condiționată. Potrivit acestei legi, durata minimă a pedepsei care trebuie executată înainte de a beneficia de o măsură de eliberare condiționată este de trei sferturi pentru persoanele condamnate de cursurile de securitate de la Õ ï și jumătate pentru persoanele condamnate de instanțe obișnuite. Curtea a subliniat în repetate rânduri că distincția în litigiu nu era făcută între diferite grupuri de persoane, ci între diferite tipuri de persoane, în funcție de gravitatea pe care o recunoaște legiuitorul. În acest caz, Curtea nu vede nici un element care să o determine să încheie cu existența unei În plus, Curtea constată că reclamantul a fost eliberat de Curtea de Securitate a Uniunii Europene în aceeași zi în care a pronunțat hotărârea pe fondul cauzei. Prin urmare, reclamantul nu se poate pretinde a fi victimă a încălcărilor pe care le-a invocat cu privire la o presupusă discriminare care rezultă din regimul de eliberare condiționată. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. Invocând art. 3 din convenție, reclamantul a declarat că a fost supus unor tratamente inumane și degradante în timpul custodiei sale. Curtea constată că reclamantul nu prezintă niciun element sau început de probă în sprijinul acuzațiilor sale de rele tratamente contrare articolului 3 din Convenție. În plus, acest motiv a fost prezentat Curții, chiar dacă reclamantul a fost invitat prin grefa sa, prin scrisoarea din 25 ianuarie 2000, să-și susțină afirmațiile. Curtea constată că reclamantul nu a furnizat niciun element de probă. Prin urmare, este necesar să se respingă această parte a cererii pentru neatenție vădită de temei în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamantului cu privire la lipsa de independență și de imparțialitate a instanței de securitate a statului .Izmir și lipsa de avocat în timpul custodiei [art. 6 § 1 și 3 litera (c) ] Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Michael O .Boyle Elizabeth Palm Modululer Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 53586/99

présentée par Murat YAVUZASLAN

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 4

septembre 2001 en une chambre composée de

M

me

E.

Palm

,

présidente

,

MM.

L.

Ferrari Bravo

,

Gaukur

Jörundsson

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

T.

Panțîru

,

R.

Maruste

,

juges

,

et

de

M.

M. O’Boyle

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 2 octobre 1999 et enregistrée le 21

décembre 1999,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Murat Yavuzaslan, est un ressortissant turc, né en 1972. Lors de l’introduction de la requête, il était détenu à la maison d’arrêt de Kale (Izmir). Il est représenté devant la Cour par M

es

Değirmenci, avocats au barreau d’Izmir.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 22 février 1996, le requérant, présumé membre du TDKP (Parti révolutionnaire communiste de Turquie) et d’avoir écrit des slogans sur des murs, fut placé en garde à vue par les policiers de la direction de la sûreté de Denizli, section de la lutte contre le terrorisme.

Le requérant ne fut pas assisté par un avocat lors de sa garde à vue.

Le 24 février 1996, le requérant fut entendu par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir. Le même jour, il fut traduit devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir qui ordonna sa détention.

Par un acte d’accusation présenté le 21 mars 1996, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir inculpa le requérant, en application de l’article 168 § 2 du code pénal, pour appartenance à une organisation armée illégale et de l’article 5 de la loi n° 3713 relative à la lutte contre le terrorisme.

Par un arrêt du 11 décembre 1996, la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir, composée de deux juges civils et d’un juge militaire ayant le grade de colonel, reconnut le requérant coupable des faits qui lui avait été reprochés et le condamna à une peine d’emprisonnement de quatre ans et six mois, en application des articles 169 du code pénal et 5 de la loi n° 3713 relative à la lutte contre le terrorisme. Puis, tenant compte des circonstances atténuantes, la cour réduisit la peine du requérant d’un sixième et le condamna à une peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois. Enfin, elle décida de le libérer.

Par un arrêt du 17 mai 1999, prononcé le 26 mai 1999, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué.

B.

Le droit interne pertinent

La loi n° 3713 relative à la lutte contre le terrorisme et celle concernant l’instauration des cours de sûreté de l’Etat à l’époque pertinente peuvent être consultées dans l’affaire Incal c. Turquie (arrêt du 9 juin 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-IV).

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Il expose à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance à l’égard de ses supérieurs militaires n’est pas dûment assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir. Il allègue en outre la méconnaissance de son droit à un procès équitable dans la mesure où il n’a pas bénéficié de l’assistance d’un avocat pendant sa garde à vue.

2.

Invoquant l’article 5 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa garde à vue. Il soutient qu’il a fait l’objet d’une discrimination, dans la mesure où il a été condamné à une peine d’emprisonnement en vertu des dispositions de la loi n° 3713, et fait valoir qu’il ne pouvait obtenir sa libération conditionnelle avant d’avoir purgé les trois quarts de sa peine, alors que les condamnés de droit commun peuvent bénéficier d’une telle mesure une fois les deux cinquièmes de leur peine purgés.

3.

Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant allègue qu’il a subi de mauvais traitements lors de sa garde à vue.

EN DROIT

1.

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Il expose à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance à l’égard de ses supérieurs militaires n’est pas dûment assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir. Il allègue en outre la méconnaissance de son droit à un procès équitable dans la mesure où il n’a pas bénéficié de l’assistance d’un avocat lors de sa garde à vue.

En l’état actuel du dossier devant elle, la Cour n’estime pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de le porter à la connaissance du Gouvernement défendeur, en application de l’article

54 § 3 b) de son règlement.

2.

Invoquant l’article 5 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa garde à vue. Il soutient en outre qu’il a fait l’objet d’une discrimination, dans la mesure où il a été condamné à une peine d’emprisonnement en vertu des dispositions de la loi n° 3713, et fait valoir qu’il ne pouvait obtenir sa libération conditionnelle avant d’avoir purgé les trois quarts de sa peine, alors que les condamnés de droit commun peuvent bénéficier d’une telle mesure une fois les deux cinquièmes de leur peine purgés.

a)

S’agissant de la durée de la garde à vue, la Cour relève que la garde à vue litigieuse étant conforme à la législation interne, le requérant ne disposait en droit turc d’aucune voie de recours pour en contester la durée (voir Sakık et autres c. Turquie du 26 novembre 1997,

Recueil

1997-VII, §

53). La Cour se réfère à sa jurisprudence bien établie selon laquelle, en l’absence de voie de recours internes, le délai de six mois court à partir de l’acte incriminé dans la requête (voir, entre autres, Martin Johnson c. Royaume-Uni, requête n°

10389/83, décision de la Commission du 17

juillet 1986, DR 47, p. 72).

La Cour observe qu’en l’espèce la garde à vue du requérant a pris fin le 24

février 1996, alors que la requête a été introduite le 2 octobre 1999. En outre, l’examen de l’affaire ne permet de discerner aucune circonstance particulière qui ait pu interrompre ou suspendre le cours dudit délai. Cette partie de la requête est donc tardive et doit être rejetée, conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

b)

Pour ce qui concerne l’autre grief du requérant,

la Cour constate que le requérant se plaint d’une détention après sa condamnation par un tribunal compétent. Elle propose dès lors d’examiner ce grief sous l’angle de l’article

5 §

1

a) de la Convention combiné avec l’article 14.

La Cour constate que le fait d’appartenir à une organisation illégale a été considéré par le législateur turc comme un délit particulièrement grave,

qualifié d’acte «

de terrorisme

».

Elle relève que la loi n° 3713 relative à la lutte contre le terrorisme a en principe pour but de sanctionner les personnes coupables d’infractions terroristes et que toute personne condamnée en vertu de cette loi est soumise à un traitement moins favorable que celle du droit commun quant aux possibilités de libération conditionnelle. Selon cette loi, la durée minimale de la peine à purger avant de bénéficier d’une mesure de liberté conditionnelle est de trois quarts pour les personnes condamnées par les cours de sûreté de l’Etat et de la moitié pour les personnes condamnées par des juridictions ordinaires. La Cour a souligné à maintes reprises que la distinction litigieuse n’était pas faite entre différents groupes de personnes mais entre différents types d’infractions, selon la gravité que leur reconnaît le législateur. Elle ne voit là aucun élément de nature à la conduire à conclure à l’existence d’une «

discrimination

» contraire à la Convention (voir l’arrêt

Gerger c. Turquie

[GC], n° 24919/94, §

69, CEDH 1999).

La Cour constate, en outre, que le requérant a été libéré par la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir le jour même où elle a rendu son arrêt sur le fond de l’affaire. Dès lors, le requérant ne saurait se prétendre victime des violations qu’il allègue quant à une prétendue discrimination résultant du régime de la libération conditionnelle.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

3.

Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant allègue qu’il a subi des traitements inhumains et dégradants pendant sa garde à vue.

La Cour constate que le requérant ne produit aucun élément ou commencement de preuve à l’appui de ses allégations de mauvais traitements contraires à l’article 3 de la Convention. Par ailleurs, ce grief a été soumis à la Cour alors même que le requérant avait été invité par le greffe, par lettre du 25 janvier 2000, à étayer ses allégations. La Cour constate que le requérant n’a fourni aucun élément de preuve.

Dès lors, il y a lieu de rejeter cette partie de la requête pour défaut manifeste de fondement conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen des griefs du requérant concernant le manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir et l’absence d’avocat lors de la garde à vue (article 6 §§ 1 et 3 c))

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Michael

O’Boyle

Elisabeth

Palm

Greffier

Présidente