SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 31236/96 prezentate de Özkan KALIN (născutul KILIÇ) împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 31 august 1994 și înregistrată la 30 aprilie 1996, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială a Comisiei din 1 decembrie 1997, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurent, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, Özkan Kal Leach, avocat la Londra.
În scrisoarea sa din 31 iulie 2001, reclamantul a informat Curtea că, în urma căsătoriei sale cu Fatma Kal Prin actul de acuzare depus la 13 septembrie 1991, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului t ă ii a intentat o acțiune penală împotriva reclamantului în temeiul articolelor 6 și 8 din Legea din 1991 privind combaterea terorismului ( Acuzat că a făcut propagandă separatistă printr-un al doilea act, invocând un articol intitulat "Ei nu au plecat, ei au fugit. În conformitate cu articolele 6 și 8 din Legea din 1991, procurorul republicii a intentat o altă acțiune penală împotriva reclamantului, pe baza articolului 6 și a articolului 8 din Legea din 1991. Procedura penală privind articolul intitulat "Căldarea din Botan" Prin decizia din 14 octombrie 1992, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a informat reclamantul în unanimitate.
Pe baza conținutului articolului menționat în ansamblul său, Curtea a considerat că datele cauzei nu permiteau să se ajungă la concluzia că reclamantul urmărea să facă propagandă separatistă prin publicare, în conformitate cu articolele 6 și 8 din Legea din 1991. Prin hotărârea din 10 februarie 1993, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea de primă instanță și a considerat că motivele invocate de instanța de securitate a statului națională nu puteau fi reținute. Aceasta a arătat că articolul pus în discuție și fotografia care o însoțea erau de natură să determine poporul la dușmănie și la ură, care rezultă din distincția bazată pe origine, prevăzută în art. 312 alin. (2) din Codul penal turc.
Printr-o decizie din 14 octombrie 1993, Curtea de Securitate de la … În ansamblu, după examinarea articolului intitulat "Căldura de pe munte" se ridică la Botan mai sus și fotografia care o însoțește, pe care se vede o pancartă de la ERNK [Frontul de Eliberare Națională din Kurdistan] menționează "Vive" lupta pentru eliberarea poporului kurde... publicat în Hebdomadodarar mai întâi, yeni Ülke..., ținând cont de desenele și textele care accentuează numele satelor și regiunilor în kurdă și [așa zis] Noi am luptat, ne vom lupta (...) vom lupta (...) vom lupta (...), [curtea] consideră că modul de exprimare a relațiilor dintre PK, gruparea armată separatistă ilegală, închiderea componentelor și alte evenimente descrise în articolul incriminat vizează în mod public în societate și ostilitatea care rezultă din distincția bazată pe rasă și regiune.
Prin hotărârea din 1 martie 1994, Curtea de Casație a confirmat această ultimă decizie. La 31 martie 1994, o copie a acestei hotărâri a fost trimisă procurorului însărcinat cu execuția sa prin grefa Curții de Securitate a Uniunii Europene. Procedura penală privind articolul intitulat "Ei nu au plecat, ei au fugit Prin decizia din 4 septembrie 1992, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a informat reclamantul, întrucât articolul incriminat constituia o informație. Prin hotărârea din 20 decembrie 1992, Curtea de Casație a infirmat decizia de primă instanță. Comisia a considerat că motivele invocate de instanța de securitate de la … Prin hotărârea din 17 septembrie 1993, Curtea de Securitate de la … În plus, Comisia a constatat că articolul în cauză era un comunicat de presă al reprezentării europene a PKK.
Prin hotărârea din 7 februarie 1994, Curtea de Casație a confirmat această decizie. La data de 3 martie 1994, o copie a hotărârii a fost trimisă procurorului însărcinat cu executarea acesteia prin grefa Curții de Securitate a Uniunii Europene. În februarie 1996, reclamantul ar fi fost arestat de poliție la 12 mai 1994, apoi pus în arest la secția de poliție din Kartal. La 14 mai 1994, acesta ar fi fost transferat la Hotărârea pentru securitate d În temeiul dreptului turc, hotărârile de Casație pronunțate în cauzele penale nu se notifică părților. După ce sunt puse în pagină și semnate, acestea se depun la dosarul constituit la instanța primei instanțe în cauză și sunt astfel puse la dispoziția părților.
Mai târziu, dacă este necesar, procurorul districtual însărcinat cu executarea pedepselor procedează, în conformitate cu particularitățile cauzei, la unul dintre actele de executare, și anume invitația de a executa pedeapsa privativă de libertate, ordinul de plată sau notificarea hotărârii la condamnatul condamnat. În cazul în care o persoană nu dă curs invitației de a executa o pedeapsă privativă de libertate, Parchetul emite un mandat de arestare împotriva ei. La art. 312 din Codul penal turc prevede că instigarea nepublică la infracțiune Se pedepsește de la șase luni la doi ani de închisoare și de la o amendă grea de șase mii la treizeci de mii de lire turcești, oricine, în mod expres, închiriază sau face un act calificat drept infracțiune prin lege, sau îi determină pe oameni să nu respecte legea.
Se pedepsește cu închisoarea de la un an la trei ani, precum și cu o amendă de nouă mii la treizeci și șase de mii de lire sterline, oricine, pe baza unei distincții bazate pe dreptul unei clase sociale, unei rase, unei religii, unei secte sau unei regiuni, îi înșală pe oameni cu dușmănie și dușmănie. În cazul în care un astfel de stimulent pune în pericol siguranța publică, pedeapsa se majorează cu o parte care poate merge de la o treime la jumătate din pedeapsa de bază.
Rănile care afectează infracțiunile prevăzute la alineatul precedent se dublează atunci când acestea au fost comise prin mijloacele enumerate la art. 311 alineatul (2). La art. 8 alineatul (1) din Legea privind combaterea terorismului din 1991 stabilește, în dispozițiile relevante ale acesteia Propaganda scrisă sau orală, întrunirile, adunările și protestele care au ca scop să aducă atingere unității indivizibile a Republicii Turcia, a teritoriului său și a națiunii sale sunt interzise indiferent de metoda sau intenția lor și de ideile care i-au motivat.
Oricine continuă o astfel de activitate va fi condamnat la o pedeapsă de doi până la cinci ani de închisoare și la o amendă de cincizeci până la 100 de milioane de lire turcești (...) L Oricine dezvăluie crimele comise de organizațiile teroriste care vizează anumite persoane, identificându-le sau nepublicând identitatea agenților publici implicați în lupta împotriva terorismului, sau îi arată pe așa-zișii agenți ca țintă, va fi pedepsit. (...) Oricine tipărește sau publică tractele și declarațiile organizațiilor teroriste va fi pedepsit (...) GRIFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de către un tribunal independent și imparțial.
În acest sens, el susține că un judecător militar, a cărui independență față de comandanții săi militari nu ar fi fost asigurată, ar fi stat în cadrul Curții de Securitate a statului. Reclamantul susține că a fost condamnat la infracțiune în temeiul unor dispoziții care nu sunt clar definite de lege și deduce din aceasta o încălcare a principiului conform căruia pedepsele și infracțiunile trebuie să fie prevăzute de lege și a principiului interpretării restrictive a actelor de aplicare a legii. În plus, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare în măsura în care a fost condamnat la penalitate din cauza articolelor pe care le-a publicat; în plus, denunță existența unei practici administrative contrare articolului 10 din convenție.
În cele din urmă, referindu-se la aceleași fapte și invocând art. 14 din Convenția combinată cu art. 6 și 10, reclamantul se plânge de o practică administrativă de discriminare bazată pe originea etnică. În această privință, el se referă la art. 14 din Convenția combinată cu art. 6 și 10. Guvernul pledează pentru nerespectarea termenului de șase luni și observă că cererea a fost depusă la 31 august 1994, adică la mai mult de șase luni de la decizia internă definitivă din 7 februarie 1994 privind articolul intitulat În consecință, cel puțin această parte ar trebui să fie declarată inadmisibilă pentru nerespectarea art. 35 alin. (1) din Convenție. Reclamantul respinge declarația guvernului cu privire la data deciziei interne definitive.
Curtea arată că termenul de șase luni constituie o normă autonomă care trebuie interpretată și aplicată într-o cauză dată astfel încât să se asigure exercitarea efectivă a dreptului la o cerere individuală. Comisia reamintește că acest termen nu poate începe să curgă din momentul în care persoana respectivă are cunoștință efectiv și suficient de decizia internă definitivă. Pe de altă parte, aceasta se află în afara statului care atrage atenția asupra termenului de șase luni pe care acesta trebuie să îl stabilească pentru a stabili data la care reclamantul a luat cunoștință de decizia internă definitivă (a se vedea mutatis mutandis, Baghli c. Franța , nr. 3474/97, § 31, CEDO 1999-VIII).În plus, Curtea consideră că guvernul nu dă nicio precizare cu privire la data la care reclamantul ar fi putut să ia efectiv cunoștință de decizia internă definitivă.
Din documentele din dosar reiese că data de trimitere a copiei deciziei interne definitive către procurorul însărcinat cu executarea acesteia este 3 martie 1994. În aceste condiții, Curtea consideră că data de 3 martie 1994 începe să curgă termenul de șase luni. Prin urmare, cererea care a fost introdusă la 31 august 1994, trebuie respinsă excepția preliminară a guvernului. În acest sens, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene, în măsura în care aceasta nu putea fi considerată drept o instanță independentă și imparțială. La art. 6 alineatul (1) din lege, orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei.
(...) Referindu-se la dispozițiile constituționale care reglementează organizarea judiciară a cursurilor de securitate a statului și la clauzele relevante ale Legii nr. 2845 pe cursul de securitate al statului pe baza articolului 143 din Constituție, guvernul observă că judecătorul militar care se află la curtea de securitate a statului beneficiază de garanțiile de independență și de imparțialitate enunțate de Constituție. El subliniază că, în plus, hotărârile Curții de Securitate a statului ar fi fost confirmate de Curtea de Casație. Recurentul respinge teza guvernului. Cu privire la hotărârea Incal c. Turcia din 9 iunie 1998 (culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998-IV, p. 1547), reclamantul susține că Curtea de Securitate a la … În lumina tuturor argumentelor părților, Curtea consideră că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a procedurii, dar necesită o examinare pe fond.
Prin urmare, aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. În plus, reclamantul se plânge de o încălcare a articolului 7 din convenție, în măsura în care a fost condamnat la infracțiune în temeiul unor dispoziții care nu sunt clar definite de lege. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform legislației naționale sau internaționale. În mod similar, nu este pedepsită nici o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă în momentul în care a fost comisă infracțiunea.
(...) Guvernul susține că art. 312 din Codul penal, precum și art. 6 alineatul (2) din Legea din 1991 au fost suficient de explicite pentru a permite reclamantului să își reglementeze conduita în acest domeniu și că, prin urmare, nu a încălcat principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor prevăzute la art. 7. În calitate de avocat, reclamantul ar fi trebuit să ia în considerare consecințele juridice ale acțiunilor sale. Reclamantul își reiterează afirmațiile. În lumina tuturor argumentelor părților, Curtea consideră că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care necesită o examinare pe fond. Prin urmare, nu poate fi declarat în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție.
În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de imputare. Reclamantul se plânge, de asemenea, de o încălcare a drepturilor sale la libertatea de exprimare, în măsura în care a fost condamnat la penalitate din cauza articolelor pe care le-a scris sau publicat, cu încălcarea articolului 10 din Convenție. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de a înțelege și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea interveni din partea autorităților publice și fără a ține seama de graniță. (...) exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsurile necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor (...).
Guvernul observă că condamnarea reclamantului se justifică în raport cu art. 10 alineatul (2). Acesta susține că … În lumina tuturor argumentelor părților, Curtea consideră că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a procedurii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Reclamantul se plânge de o practică administrativă de discriminare pe motive de origine etnică. În această privință, el: art. 14 din Convenție, coroborat cu articolele 6 și 10. În ceea ce privește art. 14, acesta prevede că Drepturile și libertățile recunoscute în prezenta convenție trebuie să fie protejate, fără a se face nicio distincție, în special pe criterii de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau de orice altă natură, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.
Guvernul susține că reclamantul a fost acuzat și judecat pentru acte definite ca infracțiuni prin lege și în conformitate cu dispozițiile generale aplicate tuturor cetățenilor. În urma unei examinări preliminare a faptelor, Curtea consideră că acest motiv ridică întrebări de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a procedurii și necesită o examinare pe fond a cauzei. Prin urmare, acesta nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de imputare. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Dolle J.-P. Costa Modulul Președinte
de la requête n° 31236/96 présentée par Özkan KALIN (né KILIÇ) contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 4 septembre 2001 en une chambre composée de MM. J.-P. Costa , président , W. Fuhrmann , P. Kūris , M me F. Tulkens , M. K. Jungwiert , K. Traja , juges , F. Gölcüklü , juge ad hoc, et de M me S. Dollé , greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 31 août 1994 et enregistrée le 30 avril 1996, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu la décision partielle de la Commission du 1 er décembre 1997, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Özkan Kalın né Kılıç, est un ressortissant turc, né en 1964 et résidant à Istanbul.
Lors de l’introduction de la requête, il était détenu à la maison d’arrêt de Bayrampașa. Il est représenté devant la Cour par M e Leach, avocat à Londres. Dans sa lettre du 31 juillet 2001, le requérant informa la Cour qu’à la suite de son mariage avec Fatma Kalın, en Suisse, le 18 février 1999, il a pris le nom de famille de son épouse. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Par acte d’accusation déposé le 13 septembre 1991, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul intenta une action pénale contre le requérant au titre des articles 6 et 8 de la loi de 1991 relative à la lutte contre le terrorisme (« la loi de 1991 ») . Se basant sur un article intitulé « La chaleur d’août monte à Botan » et publié dans l’hebdomadaire « Yeni Ülke » (Nouveau Pays) dont le requérant était rédacteur en chef, il lui reprocha d’avoir fait de la propagande séparatiste. Par un deuxième acte, invoquant un article intitulé « Ils ne sont pas partis, ils se sont enfuis » publié dans l’hebdomadaire susmentionné, le procureur de la République près la cour de sûreté d’Istanbul intenta une autre action pénale contre le requérant, sur la base des articles 6 et 8 de la loi de 1991.
1.Procédure pénale portant sur l’article intitulé « La chaleur d’août monte à Botan » Par décision du 14 octobre 1992, la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul acquitta le requérant à l’unanimité. Se fondant sur le contenu dudit article dans son ensemble, la cour considéra que les données de la cause ne permettaient pas de conclure que le requérant visait à faire de la propagande séparatiste par voie de publication, infraction prévue par les articles 6 et 8 de la loi de 1991. Le procureur de la République se pourvut en cassation contre la décision du 14 octobre 1992. Par un arrêt du 10 février 1993, la Cour de cassation cassa la décision de première instance. Elle considéra que les motifs invoqués par la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul quant à l’acquittement du requérant ne pouvaient être retenus. Elle releva que l’article mis en cause et la photo qui l’accompagnait étaient de nature à inciter le peuple à l’hostilité et à la haine résultant de la distinction fondée sur l’origine, délit prévu par l’article 312 § 2 du code pénal turc. Par une décision du 14 octobre 1993, la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul, se conformant à l’arrêt de la Cour de cassation, condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de deux ans et à une amende de 120 000 livres turques, pour l’infraction visée à l’article 312 du code pénal . Elle déclara notamment : « Dans l’ensemble, après examen de l’article intitulé ‘La chaleur d’août monte à Botan’ et de la photo qui l’accompagne, sur laquelle on voit une pancarte de ERNK [Front de libération nationale de Kurdistan] énonçant ‘Vive la lutte pour la libération du peuple kurde’ (...) publié dans l’hebdomadaire ‘Yeni Ülke’ (...), compte tenu des dessins et des textes accentuant les noms des villages et des régions en kurde et [disant] ‘nous avons combattu, nous combattons (...) nous allons combattre’ (...), [la cour] considère que la façon d’exprimer les relations entre le PKK, groupement armé séparatiste illégal, la fermeture des volets et les autres événements décrits dans l’article incriminé visent à susciter publiquement dans la société la haine et l’hostilité résultant de la distinction fondée sur la race et la région. » Par un arrêt du 1 er mars 1994, la Cour de cassation confirma cette dernière décision. En date du 31 mars 1994, une copie de cet arrêt a été envoyée au procureur chargé de son exécution par le greffe de la cour de sûreté de l’Etat. 2 . Procédure pénale portant sur l’article intitulé « Ils ne sont pas partis, ils se sont enfuis » L’article susmentionné était un communiqué de presse de la représentation européenne du PKK. Par une décision du 4 septembre 1992, la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul acquitta le requérant, considérant que l’article incriminé constituait une information. Par un arrêt du 20 décembre 1992, la Cour de cassation infirma la décision de première instance. Elle estima que les motifs invoqués par la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul quant à l’acquittement du requérant ne pouvaient être retenus. Elle releva que l’article mis en cause était une déclaration d’une organisation illégale constituant le délit prévu par l’article 6 § 2 de la loi de 1991. Par un jugement du 17 septembre 1993, la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul, se conformant à l’arrêt de la Cour de cassation, condamna le requérant à une amende de 25 000 000 livres turques, pour l’infraction visée à l’article 6 § 2 de la loi de 1991. La cour examina le cas du requérant en sa qualité de rédacteur en chef de l’hebdomadaire. Elle déclara que dans ses grandes lignes, l’article incriminé faisait l’apologie d’une organisation illégale. Elle constata en outre que l’article mis en cause était un communiqué de presse de la représentation européenne du PKK. Par un arrêt du 7 février 1994, la Cour de cassation confirma cette décision. En date du 3 mars 1994, une copie de cet arrêt a été envoyée au procureur chargé de son exécution par le greffe de la cour de sûreté de l’Etat. D’après la formule de requête datée du 1 er février 1996, le requérant aurait été arrêté par la police le 12 mai 1994, puis placé en garde à vue au commissariat de police de Kartal. Le 14 mai 1994, il aurait été transféré à la direction de la sûreté d’Istanbul. Les deux arrêts de la Cour de cassation auraient été communiqués au requérant le 16 mai 1994. B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. En droit turc, les arrêts de cassation rendus dans les affaires pénales ne sont pas signifiés aux parties. Une fois mis en pages et signés, ils sont versés au dossier constitué auprès de la juridiction de la première instance intervenue dans l’affaire et sont ainsi mis à la disposition des parties. Plus tard, si besoin est, le procureur de la République chargé de l’exécution des peines procède, selon les particularités de l’affaire, à l’un des actes d’exécution, à savoir l’invitation à purger la peine privative de liberté, l’ordre de paiement ou la notification de l’arrêt au condamné incarcéré. Dans l’hypothèse où une personne ne donne pas suite à l’invitation à purger une peine privative de liberté, le parquet délivre un mandat d’arrêt contre elle.
2.L’article 312 du code pénal turc dispose que : « Incitation non publique au crime Est passible de six mois à deux ans d’emprisonnement et d’une amende lourde de six mille à trente mille livres turques quiconque, expressément, loue ou fait l’apologie d’un acte qualifié de crime par la loi, ou incite la population à désobéir à la loi. Est passible d’une peine d’emprisonnement d’un à trois ans ainsi que d’une amende de neuf mille à trente-six mille livres quiconque, sur la base d’une distinction fondée sur l’appartenance à une classe sociale, à une race, à une religion, à une secte ou à une région, incite le peuple à la haine et à l’hostilité. Si pareille incitation compromet la sécurité publique, la peine est majorée d’une portion pouvant aller d’un tiers à la moitié de la peine de base. Les peines qui s’attachent aux infractions définies au paragraphe précédent sont doublées lorsque celles-ci ont été commises par les moyens énumérés au paragraphe 2 de l’article 311. »
3.L’article 8 §1 de la loi relative à la lutte contre le terrorisme de 1991 énonce, en ses dispositions pertinentes : « La propagande écrite ou orale, les réunions, les assemblées et les manifestations visant à porter atteinte à l’unité indivisible de l’Etat de la République de Turquie, de son territoire et de sa nation sont prohibées quelles que soient la méthode ou l’intention et les idées qui les ont motivées. Quiconque poursuit une telle activité sera condamné à une peine de deux à cinq ans d’emprisonnement et à une amende de cinquante à cent millions de livres turcs (...) ». L’article 8 § 2 de la loi susmentionnée prévoit la condamnation des propriétaires et rédacteurs des périodiques. L’article 6 de cette loi dispose que : « Quiconque révèle les crimes qui seront commis par les organisations terroristes visant certaines personnes, en les identifiant ou non, ou révèle ou publie l’identité des agents publics ayant pris part dans la lutte anti-terroriste, ou montre les dits agents comme cible, sera puni. (...) Quiconque imprime ou publie les tracts et les déclarations des organisations terroristes sera puni (...) » GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Il fait valoir à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance vis-à-vis de ses commandants militaires ne serait pas assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat. 2. Le requérant affirme qu’il a été condamné au pénal en application de dispositions qui ne sont pas définies clairement par la loi. Il en déduit une violation du principe selon lequel les peines et les délits doivent être prévus par la loi ainsi que du principe de l’interprétation restrictive des textes répressifs. Il invoque l’article 7 de la Convention. 3. Le requérant se plaint en outre d’une atteinte à son droit à la liberté d’expression dans la mesure où il a été condamné au pénal en raison des articles qu’il a publiés. Il dénonce en outre l’existence d’une pratique administrative contraire à l’article 10 de la Convention.
4.Enfin, se référant aux mêmes faits et invoquant l’article 14 de la Convention combiné avec les articles 6 et 10, le requérant se plaint d’une pratique administrative de discrimination fondée sur l’origine ethnique. A cet égard, il invoque l’article 14 de la Convention combiné avec ses articles 6 et
10.EN DROIT Sur l’exception préliminaire du Gouvernement Le Gouvernement plaide le non respect du délai de six mois. Il fait observer que la requête a été introduite le 31 août 1994, soit plus de six mois après la décision interne définitive datée du 7 février 1994 concernant l’article intitulé « Ils ne sont pas partis, ils se sont enfuis ». En conséquence, la requête, pour cette partie au moins, devrait être déclarée irrecevable pour non respect de l’article 35 § 1 de la Convention. Le requérant réfute l’allégation du Gouvernement concernant la date de la décision interne définitive. Selon lui, la décision interne définitive concernant l’article intitulé « Ils ne sont pas partis, ils se sont enfuis » aurait été rendue le 5 avril 1994 et il prétend que les arrêts de la Cour de cassation lui ont été communiqués le 16 mai 1994 à l’occasion de sa mise en garde à vue. La Cour relève que le délai de six mois constitue une règle autonome qui doit être interprétée et appliquée dans une affaire donnée de manière à assurer l’exercice efficace du droit de requête individuelle. Elle rappelle que ce délai ne peut commencer à courir qu’à partir du moment où l’intéressé a connaissance effective et suffisante de la décision interne définitive. Par ailleurs, c’est à l’Etat qui excipe de l’inobservation du délai de six mois qu’il appartient d’établir la date à laquelle le requérant a eu connaissance de la décision interne définitive (voir, mutatis mutandis, Baghli c. France , n° 34374/97, § 31, CEDH 1999-VIII). La Cour considère par ailleurs que le Gouvernement ne donne aucune précision sur la date à laquelle le requérant aurait pu réellement prendre connaissance de la décision interne définitive. Il ressort des documents du dossier que la date d’envoi de la copie de la décision interne définitive au procureur chargé de son exécution est le 3 mars 1994. Dans ces conditions, la Cour estime que la date du 3 mars 1994 fait courir le délai de six mois. Partant, la requête ayant été introduite le 31 août 1994, il y a lieu de rejeter l’exception préliminaire du Gouvernement. Sur le bien-fondé 1. Le requérant se plaint de n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable devant la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul, dans la mesure où celle-ci ne pouvait passer pour un tribunal indépendant et impartial. Il soutient à cet égard que le juge militaire qui y siégeait était dépendant de l’exécutif ainsi que des autorités militaires. Il invoque à cet égard l’article 6 de la Convention. L’article 6 § 1 dispose en ses passages pertinents : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...) » Se référant aux dispositions constitutionnelles régissant l’organisation judiciaire des cours de sûreté de l’Etat, et aux clauses pertinentes de la loi n° 2845 sur les cours de sûreté de l’Etat fondées sur l’article 143 de la Constitution, le Gouvernement fait observer que le juge militaire siégeant à la cour de sûreté de l’Etat bénéficie des garanties d’indépendance et d’impartialité énoncées par la Constitution. Il souligne qu’en outre les jugements de la cour de sûreté de l’Etat auraient été confirmés par la Cour de cassation. Le requérant rejette la thèse du Gouvernement. Se référant à l’arrêt Incal c. Turquie du 9 juin 1998 ( Recueil des arrêts et décisions 1998-IV, p. 1547) le requérant soutient que la Cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul ne pouvait passer pour un « tribunal indépendant et impartial » au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. A la lumière de l’ensemble des arguments des parties, la Cour estime que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de la procédure mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. 2. Le requérant se plaint en outre d’une violation de l’article 7 de la Convention dans la mesure où il a été condamné au pénal en application de dispositions qui ne sont pas définies clairement par la loi. L’article 7 de la Convention, dans sa partie pertinente, est ainsi libellé : « 1. Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise. (...) » Le Gouvernement soutient que l’article 312 du code pénal ainsi que l’article 6 § 2 de la loi de 1991 étaient suffisamment explicites pour permettre au requérant de régler sa conduite en la matière et qu’en conséquence, il n’y a pas eu infraction au principe de légalité des délits et des peines consacré par l’article 7. En sa qualité de juriste, le requérant aurait dû prendre en considération les conséquences juridiques de ses actes. Le requérant réitère ses allégations. A la lumière de l’ensemble des arguments des parties, la Cour estime que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui nécessitent un examen au fond. Il s’ensuit qu’il ne saurait être déclaré manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour constate en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. 3. Le requérant se plaint aussi d’une atteinte à ses droits à la liberté d’expression, dans la mesure où il a été condamné au pénal en raison des articles qu’il avait écrits ou publiés, en violation de l’article 10 de la Convention. L’article 10 de la Convention est ainsi libellé dans sa partie pertinente : « 1. Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. (...) 2. L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, (...). » Le Gouvernement fait observer que la condamnation du requérant se justifie au regard l’article 10 § 2. Il soutient que l’ingérence prévue par l’article 6 de la loi de 1991 poursuivait des buts légitimes, à savoir l’ordre public, la protection de la sécurité nationale, de la sûreté publique ainsi que de la préservation de l’intégrité territoriale et la prévention du crime. A la lumière de l’ensemble des arguments des parties, la Cour estime que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de la procédure mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. 4. Le requérant se plaint d’une pratique administrative de discrimination fondée sur l’origine ethnique. A cet égard, il invoque l’article 14 de la Convention combiné avec ses articles 6 et 10. Quant à l’article 14, il dispose que : « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la présente Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. » Le Gouvernement soutient que le requérant a été poursuivi et jugé pour des actes définis en tant qu’infraction pénale par la loi et selon les dispositions générales appliquées à tous les citoyens. Le requérant s’oppose à ces thèses. Après avoir procédé à un examen préliminaire des faits, la Cour considère que ce grief pose des questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de la procédure et nécessitent un examen au fond de l’affaire. Dès lors, il ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. En outre, il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président