BRUSCO contre l'ITALIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
BRUSCO contre l'ITALIE (CtEDO, 2001)
[...] DE FAPT Reclamantul [Dl Umberto Brusco] este un resortisant italian născut în 1958 și rezident în Quarto Flegreo (Naples). Acesta este reprezentat în fața Curții de către dl Murante Perrotta, avocat la Napoli. Circumstanțele din acest caz Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Procedura penală împotriva reclamantului La 23 martie 1992, reclamantul a fost arestat și arestat la reședință pentru corupție și asociație de răufăcători și a fost eliberat la 17 iulie 1992. La 19 februarie 1993, Parchetul Napoli a solicitat trimiterea la judecată a reclamantului și a multor alte persoane. Prin ordonanța din 10 noiembrie 1993, judecătorul judecătorului de la Napoli a acceptat această cerere. Prima audiere în fața tribunalului din Napoli a avut loc la 14 februarie 1994. După alte trei audieri, la 30 martie, 6 aprilie și 13 aprilie 1994, au fost interogați martori. La 20 aprilie, 11 mai și 8 iunie 1994, procedura a fost amânată din cauza grevelor avocaților. La 28 septembrie 1994, tribunalul, după ce a constatat că camera sa era compusă din alți judecători decât cei care participaseră la ședințele anterioare, a ordonat reînnoirea tuturor actelor realizate în cursul dezbaterilor. După numeroase audieri mai târziu, la 27 septembrie, 4, 11, 18, 23 și 25 octombrie, precum și la 3 și 4 noiembrie 1995, părțile și-au prezentat concluziile. Prin hotărârea din 4 noiembrie 1995, al cărei text a fost depus la grefa din 11 iunie 1996, Tribunalul din Napoli l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de trei ani de închisoare pentru corupție. Data primei audieri a fost stabilită la data de 21 aprilie 1997. La data de 5 mai 1997, cauza a fost inițială la data de 20 septembrie 1997 din cauza unei greve a avocaților, apoi la data de 10 noiembrie 1997 la cererea apelanților. În ziua următoare, procedura a fost amânată la data de 4 mai 1998, avocații fiind în grevă. La 3 noiembrie 1998, apelanții au solicitat o trimitere la motiv că o acțiune privind o întrebare relevantă pentru soluționarea cauzei lor era în curs de desfășurare în fața Curții Constituționale. Curtea Constituțională a dat dreptul la cererea acestora. Curtea Constituțională și-a dat hotărârea la 22 iulie 1999 și data la care a fost pronunțată în fața tribunalului din Napoli a fost stabilită la 5 octombrie 1999. După numeroase trimiteri, părțile și-au prezentat concluziile la 7 aprilie 2000 printr-o hotărâre din 7 aprilie 2000, al cărei text a fost depus la grefa din 20 aprilie 2000, Tribunalul de apel din Napoli l-a relaxat pe solicitant. Această decizie a fost acceptată cu forță de lucru judecat la 22 iunie 2000. Prin scrisoarea din 15 mai 2001, grefa Curții a informat reclamantul cu privire la intrarea în vigoare a Legii nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "Legea Pinto") la 18 aprilie 2001 (denumită în continuare "Legea Pinto"). În același timp, recurentului i s-a solicitat să prezinte instanțelor naționale o cale de atac împotriva lungimii excesive a procedurilor judiciare în sistemul juridic italian. Prin intermediul unui mesaj telecopiat din 29 mai 2001, reclamantul a indicat că Õ nu dorește să se prevaleze de acțiunea propusă de legea Pinto și a insistat ca cererea sa Curții să fie înregistrată. El a observat, în special, că aceasta a fost introdusă la 6 decembrie 2000, adică înainte de publicarea și intrarea în vigoare a Legii Pinto. Prin legea de revizuire constituțională nr. 2 din 23 noiembrie 1999, Parlamentul Italian a decis să întipărească principiul unui proces echitabil în Constituție în sine. La art. 111 din Constituție, în noua sa formulare și în părțile sale relevante, dispune de puterea judiciară prin intermediul unui proces echitabil, reglementat de lege. Orice proces se desfășoară în conformitate cu principiile contradicției și al egalității de arme în fața unui judecător terț și imparțial. Legea garantează durata rezonabilă a acestuia. Pentru a face efectiv la nivel intern principiul duratei rezonabile La 24 martie 2001, parlamentul a adoptat Legea Pinto, care, în părțile sale relevante, este astfel formulată art. 2 (Dreptul la o satisfacție echitabilă) Orice persoană care a suferit un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial ca urmare a încălcării Convenției de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 848 din 4 august 1955, având în vedere nerespectarea termenului rezonabil de termen stabilit la art. 6 alineatul (1) din convenție, are dreptul la o satisfacție echitabilă. Pentru a evalua încălcarea, judecătorul ia în considerare complexitatea cauzei și, în cadrul acesteia, comportamentul părților și al judecătorului însărcinat cu procedura, precum și comportamentul oricărei autorități care trebuie să participe sau să contribuie la regulamentul său. Judecătorul determină valoarea despăgubirii în conformitate cu art. 2056 din Codul civil, respectând următoarele dispoziții numai prejudiciul care se poate raporta la perioada care depășește termenul rezonabil menționat la alin. (1) poate fi luat în considerare prejudiciul nepatrimonial este remediat nu numai prin plata unei sume de bani, ci și prin publicarea constatării încălcării în conformitate cu formele corespunzătoare. art. 3 (Procedură) Cererea de satisfacție echitabilă se depune la instanța judecătorească în care se află instanța care, conform art. 11 din Codul de procedură penală, are competența de a se ocupa de cazurile privind magistrații jurisdicți în care procedura de declarare a încălcării este încheiată sau se stinge, în ceea ce privește fondul, sau este pendinte. Cererea se depune printr-o cale de atac la grefa instanței judecătorești, de către un avocat cu un mandat specific care conține toate elementele prevăzute la art. 125 din Codul de procedură civilă. Acțiunea este îndreptată împotriva ministrului justiției, dacă este cazul, a procedurilor în fața judecătorului obișnuit, a ministrului apărării, dacă este cazul, în fața judecătorului militar sau a ministrului de finanțe silențioase în fața comisiilor fiscale. În toate celelalte cazuri, acțiunea este îndreptată împotriva președintelui Consiliului de Miniștri. Curtea de apel se pronunță în conformitate cu articolele 737 și următoarele din Codul de procedură civilă. Acuzarea, precum și decizia de fixare a dezbaterilor în fața camerei competente, sunt notificate, de către reclamant, administrației pârâte cu sediul la biroul avocaților de la Õ [Avvocatura dello Stato (2) Trebuie respectat un termen de cel puțin 15 zile între data notificării și data dezbaterilor din fața camerei. Părțile pot solicita ca instanța de apel să dispună prezentarea în întregime sau parțial a actelor și documentelor procedurii cu privire la care se declară încălcarea prevăzută în art. 2 și au dreptul să fie audiate, împreună cu avocații lor, în fața camerei Consiliului, dacă se prezintă. Părțile pot depune memorii și documente cu cel mult cinci zile înainte de data la care sunt prevăzute dezbaterile în fața camerei sau până la expirarea termenului acordat de instanța de judecată la cererea părților. Curtea pronunță, în termen de patru luni de la depunerea acțiunii, o hotărâre care poate fi pronunțată în recurs în Casație. Hotărârea este executorie imediat. Plata despăgubirilor către titularii de drepturi are loc, în limita resurselor disponibile, de la 1 ianuarie 2002. art. 4 (Daune și condiții privind introducerea unei căi de atac) Cererea de despăgubire poate fi depusă în cursul procedurii în temeiul căreia încălcarea sau, în termen de șase luni de la data la care decizia de încheiere a procedurii respective a devenit definitivă. Decizia care face obiectul cererii este comunicată de către grefă, nu numai părților, ci și procurorului general în apropierea Curții de Conturi, pentru a permite efectuarea unei proceduri în răspundere, precum și titularilor de acțiuni disciplinare ale funcționarilor implicați în procedură. art. 6 (Dispoziție tranzitorie) În termen de șase luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, toate persoanele care au introdus deja, în timp util, o cerere în fața Curții Europene a Drepturilor Omului pentru nerespectarea termenului rezonabil de la art. 6 alineatul (1) din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 848 din 4 august 1955 pot prezenta cererea menționată la art. 3 din prezenta lege în cazul în care Curtea Europeană de Justiție nu ar fi declarat încă cererea admisibilă. În acest caz, recursul la Curtea a Uniunii Europene trebuie să indice data depunerii cererii în fața Curții Europene. Grefa judecătorului sesizat informează fără întârziere ministrul afacerilor externe cu privire la orice cerere prezentată în temeiul articolului 3 și în termenul prevăzut la alineatul (1) din prezentul articol. art. 7 (Dispoziții financiare) Sarcina financiară care decurge din punerea în aplicare a prezentei legi, evaluată la 12 705 000 000 de lire italiene începând cu anul 2002, va fi acoperită prin deblocarea fondurilor înscrise în bugetul trienal 2001-2003, în cadrul capitolului din previziunile de bază ale părții curente a fondului special În acest scop, se vor utiliza provizioanele Ministerului Trezoreriei, Bugetului și Programării Economice pentru anul □ Pentru a realiza acest lucru, se vor utiliza provizioanele acestui minister. Ministerul Trezoreriei, Bugetului și Programării Economice este autorizat să aducă, prin decret, modificările necesare bugetului. GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii penale împotriva sa. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. Mai întâi, Curtea trebuie să stabilească dacă reclamantul a epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, căile de atac care îi ofereau acestuia în dreptul italian. Comisia reamintește că regula de epuizare a căilor de atac interne are drept scop să ofere statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a remedia presupusele încălcări ale acestora înainte ca aceste afirmații să fie prezentate (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Selmuni c. Franța [GC], 25803/94, § 74, CEDO 1999-V. Această regulă se bazează pe ipoteza, obiect al articolului 13 din Convenția Astfel, aceasta constituie un aspect important al principiului conform căruia mecanismul de salvgardare instituit prin Convenție are un caracter subsidiar față de sistemele naționale de garantare a drepturilor omului (hotărârile Akdivar și alții c. Turcia din 16 septembrie 1996, Rec., p. 1210, punctul 65 și Aksoyc. Turcia din 18 decembrie 1996, Rec. 2275-2276, punctul 51). Cu toate acestea, dispozițiile art. 35 din Convenție nu trebuie să fie epuizate decât în ceea ce privește utilizarea atât a infracțiunilor incriminate, disponibile și adecvate; ele trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorită (a se vedea în special hotărârile Akdivar și altele). Astfel cum s-a menționat anterior, p. 1210, § 66, și Dalia c. Franța din 19 februarie 1998, Rec., 1998-I, p. 87-88, § 38. În plus, în conformitate cu principiile de drept internațional general recunoscute, anumite circumstanțe speciale pot scuti reclamantul de obligația de a epuiza acțiunile interne care îi revin (hotărârea Selmuni) Cu toate acestea, Curtea subliniază că simplul fapt de a nutri îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei căi de atac date care nu este în mod evident condamnată la eșec nu constituie un motiv întemeiat pentru a justifica neutilizarea căilor de atac interne (hotărârile Akdivar și altele, citată anterior, p. 1212, § 71, și Van Oosterwijck c. Belgia din 6 noiembrie 1980, seria A n 40, p. 18-19, § 37; a se vedea, de asemenea, Koltsidas Fountis Androutsos și alții c. Grecia , n 24962/94, 25370/94 și 2630/95, Decizia Comisiei din 1 iulie 1996, Deciziile și rapoartele 86-B, pp. 83, 93). În speță, Curtea constată mai întâi că reclamantul poate invoca dispoziția tranzitorie prevăzută la art. 6 din Legea Pinto. Prin urmare, recursul la Curtea de apel este accesibil. Aceasta arată apoi că legea Pinto urmărește, printre altele, să facă efectiv, la nivel intern, principiul "durata rezonabilă" și înscris în Constituția italiană după modificarea articolului 111. Pe de altă parte, așa cum Curtea a amintit în hotărârea sa Kudła c. Polonia ([GC], nu 30210/96, § 152, CEDO 2000-XI), dreptul fiecăruia de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil nu poate fi decât mai puțin direct dacă ....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... În plus, trebuie amintit că, în hotărârea în cauză, Curtea a ajuns la concluzia încălcării articolului 13 din Convenție din cauza absenței, în dreptul polonez, a unei căi de atac care să permită reclamantului să obțină pedeapsa dreptului său de a-și vedea cauza, în mod direct într-o perioadă de timp rezonabilă (ibidem, §§ 132-160). În ceea ce privește eficiența unei astfel de căi de atac, trebuie remarcat faptul că, potrivit legii în cauză, orice persoană parte la o procedură judiciară care intră sub incidența articolului 6 alineatul (1) din convenție poate introduce o cale de atac pentru constatarea încălcării principiului termenului rezonabil să obțină, după caz, o satisfacție echitabilă care să acopere prejudiciile patrimoniale și nepatrimoniale suferite. În plus, astfel cum reiese din alineatul (2) din art. 2 din lege, instanța națională este chemată, în aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, să aplice criteriile consacrate de jurisprudența Curții, și anume complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, hotărârile Pelicular și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 67, CEDO 1999-II, și Philis c. Grecia (n din 27 iunie 1997, Rec. 1997-IV, p. 1083, § 35). În aceste circumstanțe, Curtea consideră că nu există niciun motiv să se considere că acțiunea instituită prin Legea Pinto nu i-ar oferi reclamantului posibilitatea de a-și redresa responsabilitatea sau că nu ar prezenta nicio perspectivă rezonabilă de succes. Este adevărat că prezenta cerere a fost introdusă înainte de intrarea în vigoare a Legii Pinto și, prin urmare, în momentul în care a formulat pentru prima dată cauza sa la Strasbourg, reclamantul nu dispunea de niciun recurs efectiv în dreptul italian pentru a se plânge de durata procedurii în litigiu. În această privință, Curtea amintește că, în mod normal, epuizarea căilor de atac interne s mai este apreciată la data depunerii cererii în fața acesteia. Cu toate acestea, această regulă este însoțită de excepții care pot fi justificate de circumstanțele speciale ale fiecărei specii (Baumann c. Franța, nr 33592/96, § 47, 22 mai 2001). Curtea consideră că, în speță, multe elemente justifică o excepție de la principiul general potrivit căruia condiția de epuizare trebuie să fie apreciată în momentul introducerii cererii. Curtea observă în special că frecvența tot mai mare a constatării sale de nerespectare, de către statul italian, a cerinței A fost necesar să se concluzioneze că: acumularea acestor încălcări era o practică incompatibilă cu Convenția și să se atragă atenția asupra statului de drept asupra acestuia, pericolul important pe care l-ar putea avea justiția în exces (hotărârile Bottazzi c. Italia [GC], n 34884/97, § 22 CEDH 1999-V, și Di Mauro c. Italia [GC], n 3425′ § 23 CEDH 1999-V). Pe de altă parte, lipsa unei căi de atac efective pentru a denunța durata excesivă a procedurilor îi obligase pe justițiabili să prezinte sistematic Curții de la Strasbourg cereri care ar fi putut fi educate mai întâi și într-un mod mai adecvat în cadrul ordinii juridice italiene. Această situație riscă, pe termen lung, să submineze funcționarea sistemului de protecție a drepturilor omului, atât la nivel național, cât și la nivel național, prevăzut de Convenție (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Kudła menționată anterior, § 155). Or, calea de atac introdusă de legea Pinto s a . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Acest lucru este valabil nu numai pentru cererile introduse după data intrării în vigoare a legii, ci și pentru cele care, la data respectivă, erau deja înscrise în rolul Curții. În această privință, trebuie să se acorde o importanță deosebită faptului că dispoziția tranzitorie prevăzută la art. 6 din Legea Pinto se referă în mod explicit la cererile deja introduse la Curtea de la Strasbourg și, prin urmare, urmărește să elimine în sfera de competență a instanțelor naționale orice cerere pendinte în fața Curții și care nu a fost încă declarată admisibilă. Această dispoziție tranzitorie oferă justițiabililor italieni o posibilitate reală de a obține o redresare la nivel intern, care le aparține, în principiu, să facă uz. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că reclamantul trebuia, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, să sesizeze instana de apel cu privire la o cerere întemeiată pe articolele 3 și 6 din Legea Pinto. Pe de altă parte, nu s-a constatat nicio circumstană excepională de natură să îl scutească de obligaia de a epuiza căile de atac interne. Prin urmare, cererea trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.