SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 50488/99 prezentate de Carmelo GRASSO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 25 iunie 2002 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevy Zagrebelsky Mularoni judecători T.L. Early grefier adjunct de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 9 martie 1999, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul Carmelo Grasso este un resortisant italian, născut în 1967 și rezident în Pedara. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Faro, avocat în Mascalucia. Circumstanțele din speță Reclamantul a fost condamnat pentru furt agravat la o pedeapsă cu închisoarea de un an și patru luni de către instanța judecătorească din Catania și, respectiv, de Curtea de Apel din Catania, la 12 octombrie 1992 și 16 octombrie 1995. Prin ordinul de execuție din 16 iulie 1996, procurorul din Catania a pronunțat executarea acestei sentințe și arestarea reclamantului. La 23 iulie 1996 reclamantul a fost arestat. Prin ordinul din 27 noiembrie 1996, procurorul din Catania a ordonat eliberarea imediată a reclamantului și a arătat că reclamantul a executat o pedeapsă pentru care fusese pus în detenție provizorie în perioada cuprinsă între 29 mai 1992 și 29 septembrie 1993 și că această perioadă nu fusese luată în considerare de către procuror. La 9 iunie 1997, reclamantul a introdus o cale de atac în fața instanței din Catania în temeiul articolului 314 din Codul de procedură penală italian ( Printr-o decizie din 18 noiembrie 1998, depusă la grefa din 24 noiembrie 1998, Curtea de apel din Catania a declarat recursul inadmisibil. Instanța apreciază că reclamantul nu era întemeiat să solicite o despăgubire în sensul articolului 314 C.P. în măsura în care fusese condamnat la încheierea procesului. Dreptul intern relevant în temeiul articolului 314 În cazul în care persoana care a fost achitată după ce a petrecut o perioadă de detenție provizorie poate solicita despăgubiri. În conformitate cu art. 314 alineatul (2) din același cod, indiferent de sfârșitul procesului, persoana care a petrecut o perioadă în detenție provizorie care ulterior a fost recunoscută printr-o decizie definitivă ca fiind ilegală, și anume neconformă cu articolele 273 și 280 C.P., are dreptul la despăgubiri. Curtea Constituțională (hotărârea nr. 310 din 25 iulie 1996) a declarat art. 314 C.P. ca fiind neconstituțional în măsura în care nu recunoaște dreptul la reparații pentru cazul în care persoana respectivă a petrecut o perioadă de detenție ca urmare a unui ordin de executare a unei sentințe, iar acest ordin fusese recunoscut ca fiind ilegal. Invocând art. 5 din Convenție, reclamantul se plânge că a petrecut o perioadă de detenție fără titlu, de durata sa și că nu a obținut reparații. Invocând art. 6 alin. Reclamantul invocă încălcarea articolului 5 din Convenție, care, în părțile sale relevante, dispune: Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și în funcție de căile legale sigilate este reținut în mod regulat după condamnarea de către o instanță competentă (...) Orice persoană care a fost victima unei arestări sau a unei detenții în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la despăgubiri. Curtea reamintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne, așa cum este înțeles în conformitate cu principiile dreptului internațional general recunoscute. Obligația de a epuiza acțiunile interne se limitează la aceea de a face uz normal de căi de atac susceptibile de a fi eficiente, suficiente și accesibile (Buscarini și alții c. San Marino [GC] nr. 24645/94, CEDH 1999-1; Hotărârea Assenov și alții c. Bulgaria din 28 octombrie 1998, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1998-VIII). Pentru a solicita epuizarea, acțiunea trebuie să fie în măsură să aducă un remediu direct situației în litigiu (Durand c. Franța, cererea nr. 36153/97, Decizia Comisiei din 20 mai 1998, Deciziile și rapoartele ( Curtea arată că reclamantul nu a formulat un recurs în recurs împotriva deciziei Tribunalului de apel din Catania prin care i-a refuzat despăgubirea. Ea constată că această decizie a fost pronunțată după Hotărârea nr. 310 din 25 iulie 1996 a Curții Constituționale italiene care a extins posibilitatea de a solicita despăgubiri pentru detenție ilegală în cazul detenției Curtea consideră că, în lumina acestei hotărâri a Curții Constituționale, reclamantul ar fi putut contesta în fața Curții de Casație interpretarea articolului 314 C.P.P. de către Curtea a Cataniai. Pe de altă parte, aceasta consideră că nu există nicio îndoială cu privire la eficacitatea acestei acțiuni. În lumina acestor considerații, Curtea consideră că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne și că această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Reclamantul se plânge cu privire la durata procedurii în fața instanței din Catania. El invocă încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție, care, în părțile sale relevante, dispune de orice persoană care are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea consideră că, prin cererea sa în temeiul articolului 314 C.P., recurentul intenționa să exercite, în cadrul unei proceduri penale, un drept la despăgubire care poate fi calificat drept drept drept civil. Prin urmare, recurentul poate invoca în privința examinării dreptului său la despăgubire dispozițiile articolului 6 alineatul (1) din Convenție (Mercuri c. Italia, (dec.) nr. 47247/99, 5.7.2001). Nu reiese din dosar dacă reclamantul și-a exprimat aprecierea pentru acțiunea internă oferită de legea Cu toate acestea, întrebarea dacă reclamantul a epuizat căile de atac interne poate rămâne nesoluționată, dat fiind că această parte a cererii este în orice caz vădit nefondată din următoarele motive. Curtea constată că procedura în litigiu a început la 9 iunie 1997, data la care reclamantul și-a depus cererea de despăgubire și a încetat la 3 decembrie 1998, când hotărârea Curții a Cataniai a trecut în forță de lucru judecat. Prin urmare, perioada care trebuie luată în considerare, în conformitate cu criteriile prevăzute de jurisprudența Curții, este de un an, cinci luni și douăzeci și patru de zile. Curtea ia notă de faptul că procedura a fost punctată cu mai multe ședințe și consideră că nimic din dosar nu permite să se considere că Ö Õ Õ Ö Õ Ö Õ Ö Õ Ö Õ ï ï Ö ï ï ï ï ï ï ï Ö ï ï ï Ö Ö Ö Ö Õ ï ï ï ï ï ï ï ï ï ï nu au fost justificate ï , pe de altă parte ï nu consideră că au existat întârzieri semnificative în acest caz. Pe baza tuturor acestor împrejurări, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu este suficient de importantă pentru a ajunge la concluzia unei încălcări a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. În consecință, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte
de la requête n° 50488/99
présentée par Carmelo GRASSO
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le
25 juin 2002 en une chambre composée de
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
V.
Zagrebelsky
,
M
me
A.
Mularoni
,
juges
,
et
de
M.
T.L. Early
,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 9 mars 1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Carmelo Grasso, est un ressortissant italien, né en 1967 et résidant à Pedara. Il est représenté devant la Cour par M
e
Faro, avocat à Mascalucia.
A.
Les circonstances de l’espèce
Le requérant fut condamné pour vol aggravé à une peine d’emprisonnement d’un an et quatre mois par le juge d’instance de Catania et par la cour d’appel de Catania, les 12 octobre 1992 et 16
octobre 1995 respectivement.
Par un ordre d’exécution de peine du 16 juillet 1996, le procureur de Catania ordonna l’exécution de cette condamnation et l’arrestation du requérant. Le 23 juillet 1996 le requérant fut arrêté.
Par un ordre du 27 novembre 1996, le procureur de Catania ordonna la remise en liberté immédiate du requérant. Il releva que le requérant était en train de purger une peine pour laquelle il avait été placé en détention provisoire dans la période allant de 29 mai 1992 au 29 septembre 1993 et que cette période n’avait pas été prise en compte par le procureur.
Le même jour, le requérant fut libéré.
Le 9 juin 1997, le requérant introduisit un recours devant la cour d’appel de Catania aux termes du l’article 314 du code de procédure pénale italien («
»). Le requérant demandait une réparation pour la période de quatre mois et quarante et un jours qu’il avait passée en détention sans titre et qui découlait d’une erreur commise par les juges et d’une grave négligence de leur part.
Par une décision du 18 novembre 1998, déposée au greffe le 24
novembre 1998, la cour d’appel de Catania déclara le recours irrecevable. La cour estima que le requérant n’était pas fondé à réclamer une réparation au sens de l’article 314 C.P.P. dans la mesure où il avait été condamné à l’issue du procès.
B.
Le droit interne pertinent
Aux termes de l’article 314 § 1 du code de procédure pénal («
»), celui qui a été acquitté après avoir passé une période en détention provisoire peut réclamer une réparation.
Aux termes de l’article 314 § 2 du même code, indépendamment de l’issue du procès, celui qui a passé une période en détention provisoire qui, par la suite, a été reconnue par une décision définitive comme étant irrégulière, à savoir non conforme aux articles 273 et 280 C.P.P., a droit à une réparation.
La Cour constitutionnelle (arrêt n° 310 du 25 juillet 1996) a déclaré l’article 314 C.P.P. comme étant inconstitutionnel dans la mesure où il ne reconnaissait pas le droit à réparation pour le cas où l’intéressé avait passé une période de détention suite à un ordre d’exécution d’une condamnation, et que cet ordre avait été reconnu comme étant illégal.
1.
Invoquant l’article 5 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir passé une période de détention sans titre, de sa durée et de ne pas avoir obtenu de réparation.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure en réparation s’étant déroulée devant la cour d’appel de Catania.
1.
Le requérant allègue la violation de l’article 5 de la Convention, qui, dans ses parties pertinentes, dispose:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales
:
a)
s’il est détenu régulièrement après condamnation par un tribunal compétent
;
(...)
5.
Toute personne victime d’une arrestation ou d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation.
»
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes, tel qu’il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus.
L’obligation d’épuiser les recours internes se limite à celle de faire un usage normal de recours vraisemblablement efficaces, suffisants et accessibles (Buscarini et autres c. Saint-Marin [GC] n° 24645/94, CEDH 1999-1
; arrêt Assenov et autres c. Bulgarie du 28
octobre
1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998-VIII). Pour exiger l’épuisement, le recours doit être capable de porter directement remède à la situation litigieuse (Durrand c. France requête n°36153/97, décision de la Commission du 20
mai
1998, Décisions et Rapports («
DR
») 93-A p. 104
; Kustannus Oy Vapaa Ajatellija AB et autres c. Finlande, requête n° 20471/92, décision de la Commission du 15
avril
1996, DR 85, p. 29).
La Cour relève que le requérant n’a pas formé un pourvoi en cassation contre la décision de la cour d’appel de Catania lui refusant la réparation.
Elle note que cette décision a été rendue après l’arrêt n° 310 du 25
juillet 1996 de la Cour constitutionnelle italienne qui a élargi la possibilité de demander une réparation pour détention irrégulière au cas de détention
suite à un ordre d’exécution irrégulier.
La Cour estime que, à la lumière de cet arrêt de la Cour constitutionnelle, le requérant aurait pu contester devant la Cour de cassation l’interprétation de l’article 314 C.P.P par la cour d’appel de Catania. Par ailleurs, elle estime que rien ne permet de douter de l’efficacité de ce recours.
A la lumière de ces considérations, la Cour estime que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes et que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure devant la cour d’appel de Catania. Il allègue la violation de l’article 6 § 1 de la Convention, qui, dans ses parties pertinentes, dispose
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
».
La Cour estime que par sa requête aux termes de l’article 314 C.P.P. le requérant entendait faire valoir, dans le cadre d’une procédure pénale, un droit à réparation qui peut être qualifié de droit civil. Le requérant peut donc invoquer à l’égard de l’examen de son droit à réparation les dispositions de l’article 6 § 1 de la Convention (
Mercuri c. Italie
, (déc.) n°
47247/99, 5.7.2001).
Il ne ressort pas du dossier si le requérant s’est prévalu du recours interne offert par la loi «
Pinto
» en vue d’obtenir des juridictions nationales compétentes une réparation pour la durée de la procédure.
Cependant, la question de savoir si le requérant a épuisé les voies de recours internes peut demeurer irrésolue, étant donné que cette partie de la requête est en tout état de cause manifestement mal fondé pour les motifs suivants.
La Cour constate que la procédure litigieuse a commencé le 9
juin
1997, date à laquelle le requérant introduisit sa demande en réparation, et a pris fin le 3 décembre 1998, quand l’arrêt de la cour d’appel de Catania est passé en force de chose jugée.
Il s’ensuit que la période à considérer, conformément aux critères
dégagés par la jurisprudence de la Cour,
est d’un an, cinq mois et vingt-quatre jours.
La Cour note que la procédure a été ponctuée de plusieurs audiences et estime que rien dans le dossier ne permet de considérer que les remises d’audiences qui ont été décidées n’étaient pas justifiées. D’autre part, elle ne considère pas qu’il y ait eu en l’espèce des retards importants.
Se fondant sur l’ensemble de ces circonstances, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne se révèle pas suffisamment importante pour conclure à une violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
T.L.
Early
J.-P.
Costa
Greffier adjoint
Président