JALALIAGHDAM contre la TURQUIE

SECȚIUNEA I DECIZIE PARTENERALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 47340/99 prezentată de Sayed Samed Seyed JALALIAGHDAM împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 11 septembrie 2001 într-o cameră compusă din președintele meu Palm Thomassen dnii Gaukur Jörundsson Türmen Biersan Casadevall Maruste judecătorii M. O Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 4 martie 1999 și înregistrată la 12 aprilie 1999, după ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, Sayed Samed Sayed Jalaliaghdam, este un resortisant turc, născut în 1979. La introducerea cererii, el a fost deținut la casa de rejudecare a Buca ( Circumstanțele speței Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 18 ianuarie 1996, reclamantul a fost reținut ca urmare a unei operațiuni împotriva organizației ilegale, DHKP/C (Partea revoluționară pentru eliberarea populației/Frontul), de către polițiștii din cadrul Direcției pentru Securitate D La 29 ianuarie 1996, reclamantul a fost ascultat de procurorul Republicii aproape de curtea de securitate a statului . În depoziția sa, el a arătat că, sub constrângere, el a arătat polițiștilor inscripții de sloganuri care se află pe pereții cartierului său, dar despre care el a spus că nu este autorul.

În aceeași zi, judecătorul din apropierea Curții de Securitate din Ținutul D a auzit pe reclamant și a ordonat arestarea sa provizorie. În fața lui, acesta și-a respins declarația făcută, sub constrângere, în timpul custodiei sale și a protestat pentru nevinovăția sa. Printr-un act de punere sub acuzare prezentat la 14 februarie 1996, în conformitate cu art. 168 alin. (2) din Codul penal turc care interzice formarea de bandă armată care poate comite acte împotriva statului și 5 din Legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Õzmir l-a inculpat pe reclamant în fața unei organizații armate ilegale, DlP/C (Partea revoluționară a eliberării poporului/Frontului).

Printr-o hotărâre din 4 noiembrie 1997, Curtea de Securitate a statului județean d azmir, compusă din doi judecători civili și un judecător militar, l-a declarat pe reclamant vinovat de infracțiunea menționată la art. 169 din Codul penal turc și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de doi ani și șase luni. printr-o hotărâre din 1 decembrie 1998, Curtea de Casație a respins recursul introdus de recurent. La 4 martie 1999, hotărârea Curții de Casație a fost notificată reclamantului. În cauza Incal c. Turcia (hotărârea din 9 iunie 1998, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1998-IV), GRIFS poate fi consultată în cauza Incal c. Turcia (hotărârea din 9 iunie 1998-IV). Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul declară că a fost supus unor tratamente abuzive în timpul arestării sale.

Invocând art. 5 alineatul (3) din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge în sfârșit de faptul că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială. În această privință, el expune că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi militari nu este asigurată în mod corespunzător, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului d Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge de rele tratamente pe care le-ar fi suferit în timpul arestării sale. Curtea constată că obiecțiile întemeiate pe încălcarea articolului 3 din Convenție au fost prezentate Curții în timp ce reclamantul a fost invitat prin grefa Curții, prin scrisoarea din 12 aprilie 1999, să-și susțină acuzațiile de maltratare în timpul custodiei sale cu orice dovadă disponibilă, cum ar fi o examinare medicală.

Curtea constată că reclamantul nu a furnizat Curții niciun element de probă care să susțină acuzațiile sale de rele tratamente. În consecință, rezultă că acest aspect trebuie respins pentru neatenție vădită de temei, în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din Convenție. Invocând art. 5 alineatul (3) din Convenție, recurentul se plânge de durata custodiei sale. Curtea arată că reținerea în litigiu fiind conformă cu legislația internă, reclamantul nu dispunea de nici o cale de atac în dreptul turc pentru a contesta durata acesteia (a se vedea Hotărârea Sakćk și alte c. Turcia din 26 noiembrie 1997, Rec.

1997-VII, punctul 53. Curtea face trimitere la jurisprudența sa bine stabilită potrivit căreia, în lipsa unei căi de atac interne, termenul de șase luni începe din actul incriminat în cerere (a se vedea, printre altele, Martin Johnson c. Regatul Unit, cererea nr. 10389/83, Decizia Comisiei din 17 iulie 1986, DR 47, p. 72). Curtea observă că, în speță, păstrarea în custodie a reclamantului s-a încheiat la 29 ianuarie 1996, în timp ce cererea a fost introdusă la 4 martie 1999. În plus, examinarea cauzei nu permite identificarea niciunei circumstanțe speciale care ar fi putut întrerupe sau suspenda cursul acestui termen. Această parte a cererii este, prin urmare, tardivă și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție.

De asemenea, reclamantul invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, în măsura în care cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială. În această privință, acesta expune că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi militari nu este asigurată în mod corespunzător, se afla în cadrul instanței de securitate a statului d În stadiul actual al dosarului în fața sa, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să îl aducă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână Tribunalul de Securitate al Țării de Jos [art. 6 alineatul (1) ] Declară cererea inadmisibilă pentru surplus.

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 47340/99 présentée par Sayed Samed Seyed JALALIAGHDAM contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (premiére section), siégeant le 11 septembre 2001 en une chambre composée de M mes E. Palm , présidente , W. Thomassen , MM. Gaukur Jörundsson , R. Türmen , C. Bîrsan , J. Casadevall , R. Maruste , juges , et de M. M. O’Boyle , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 4 mars 1999 et enregistrée le 12 avril 1999, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Sayed Samed Sayed Jalaliaghdam, est un ressortissant turc, né en 1979. Lors de l’introduction de la requête, il était détenu à la maison d’arrêt de Buca (İzmir).

Il est représenté devant la Cour par M e E. Demir, avocat à İzmir. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le 18 janvier 1996, le requérant fut placé en garde à vue suite à une opération menée contre l’organisation illégale, DHKP/C (Parti révolutionnaire de la libération du peuple/Front), par les policiers de la direction de la sûreté d’İzmir, section de la lutte contre le terrorisme. Le 29 janvier 1996, le requérant fut entendu par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir. Dans sa déposition, il fit état de ce que, sous la contrainte, il avait montré aux policiers des inscriptions de slogans se trouvant sur des murs de son quartier, mais dont il dit ne pas être l’auteur.

Le même jour, le juge près la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir entendit le requérant et ordonna sa mise en détention provisoire. Devant lui, celui-ci réfuta sa déposition faite, sous la contrainte, lors de sa garde à vue et protesta de son innocence. Par un acte d’accusation présenté le 14 février 1996, en application des articles 168 § 2 du code pénal turc réprimant la formation de bande armée pouvant commettre des délits contre l’Etat et 5 de la loi n° 3713 relative à la lutte contre le terrorisme, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir inculpa le requérant d’appartenance à une organisation armée illégale, le DHKP/C (Parti révolutionnaire de la libération du peuple/Front).

Par un arrêt du 4 novembre 1997, la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir, composée de deux juges civils et d’un juge militaire, déclara le requérant coupable de l’infraction visée à l’article 169 du code pénal turc et le condamna à une peine d’emprisonnement de deux ans et six mois. Par un arrêt du 1 er décembre 1998, la cour de cassation rejeta le pourvoi introduit par le requérant. Le 4 mars 1999, l’arrêt de la Cour de cassation fut notifié au requérant. B. Le droit interne pertinent La loi n° 3713 relative à la lutte contre le terrorisme et la loi concernant l’instauration des cours de sûreté de l’Etat à l’époque pertinente peuvent être consultées dans l’affaire Incal c. Turquie (arrêt du 9 juin 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-IV).

GRIEFS 1. Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant allègue qu’il a subi des mauvais traitements pendant sa garde à vue. 2. Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa garde à vue. 3. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint enfin de ce que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Il expose à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance à l’égard de ses supérieurs militaires n’est pas dûment assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir. EN DROIT 1. Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint de mauvais traitements qu’il aurait subis lors de sa garde à vue.

La Cour observe que les griefs tirés de la violation de l’article 3 de la Convention ont été soumis à la Cour alors même que le requérant a été invité par le greffe de la Cour, par lettre du 12 avril 1999, à étayer ses allégations de mauvais traitements pendant sa garde à vue par tout élément de preuve disponible, tel un examen médical. La Cour constate que le requérant n’a fourni à la Cour aucun élément de preuve pouvant étayer ses allégations de mauvais traitements. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa garde à vue.

La Cour relève que la garde à vue litigieuse étant conforme à la législation interne, le requérant ne disposait en droit turc d’aucune voie de recours pour en contester la durée (voir l’arrêt Sakık et autres c. Turquie du 26 novembre 1997, Recueil 1997-VII, § 53). La Cour se réfère à sa jurisprudence bien établie selon laquelle, en l’absence de voie de recours internes, le délai de six mois court à partir de l’acte incriminé dans la requête (voir, entre autres, Martin Johnson c. Royaume-Uni, requête n° 10389/83, décision de la Commission du 17 juillet 1986, DR 47, p. 72). La Cour observe qu’en l’espèce la garde à vue du requérant a pris fin le 29 janvier 1996, alors que la requête a été introduite le 4 mars 1999. En outre, l’examen de l’affaire ne permet de discerner aucune circonstance particulière qui ait pu interrompre ou suspendre le cours de ce délai.

Cette partie de la requête est donc tardive et doit être rejetée, conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 3. Le requérant allègue également une violation de l’article 6 § 1 de la Convention dans la mesure où sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Il expose à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance à l’égard de ses supérieurs militaires n’est pas dûment assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir. En l’état actuel du dossier devant elle, la Cour n’estime pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de le porter à la connaissance du Gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen des griefs du requérant concernant le manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir (article 6 § 1) ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente