BARTOS contre la ROUMANIE

SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 29970/96 prezentată de Doina Elena BARTOS împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are loc la 11 septembrie 2001 într-o cameră compusă din președintele meu Palm Thomassen, dnii Ferrari Bravo Bîrsan Casadevall Zupančič Panțiru judecători M. O Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 4 noiembrie 1995 și înregistrată la 26 ianuarie 1996, după ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie: reclamanta, dna Doina Elena Bartos, este cetățean român, născută în 1937 și rezidentă în Brașov. Faptele, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează: La 8 mai 1992, recurenta sesizează Tribunalul de Primă Instanță din Brașov cu privire la o acțiune în culpă a unei case naționalizate în temeiul Decretului nr. 223/1974.

Prin hotărârea din 14 aprilie 1993, instanța a dat dreptul la acțiune. Această hotărâre a devenit definitivă la 20 aprilie 1994. La o dată care nu a fost precizată, procurorul general al României a formulat o acțiune în anulare împotriva acestei hotărâri. La 9 mai 1995, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea în anulare. La 16 februarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a respins contestația în anulare a recurentei împotriva hotărârii din 9 mai 1995. În 1996, recurenta sesizată cu Tribunalul de Primă Instanță din Brașov cu privire la o acțiune în revendicare a aceleiași case naționalizate. După trei grade de jurisdicție, la 9 octombrie 1998, instanța judecătorească din Brașov a dat dreptul la acțiune.

Potrivit informațiilor furnizate de reclamantă, aceasta a preluat proprietatea casei la 31 martie 2000, dar fostul chiriaș o hărțuiește pentru a-l împiedica să vândă casa unui terț. GRIFS reclamanta se plânge că hotărârea Curții Supreme de Justiție îi privează dreptul de acces la o instanță, încălcând art. 6 1 din convenție. se plânge, de asemenea, de faptul că, în fața Curții Supreme de Justiție, aceasta nu a beneficiat de o instanță independentă și imparțială instituită prin lege; susținând că judecătorii Curții Supreme de Justiție sunt demontați, fiind numiți pentru un mandat limitat, reînnoibil, de către președintele Republicii și că, atunci când Curtea Supremă de Justiție și-a examinat cauza, președintele Republicii nu a confirmat încă (în calitate de judecători ai noului regim) toți judecătorii instanțelor inferioare.

În ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, Comisia se plânge că hotărârea Curții Supreme de Justiție și-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale, astfel cum a fost recunoscută prin hotărârea din 14 aprilie1993. Curtea apreciază, în lumina scrisorii recurentei, că litigiul, care se referea la restituirea casei, a fost soluționat, în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (b) din convenție și că, prin urmare, continuarea examinării cererii nu se mai justifică. Pe de altă parte, Curtea consideră că nu există nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului garantate prin Convenția nr. 1 nu impune continuarea examinării cererii în temeiul art. 37 alin. (1) în fine al Convenției.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol.

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION Requête n° 29970/96 présentée par Doina Elena BARTOS contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 11 septembre 2001 en une chambre composée de M mes E. Palm , présidente , W. Thomassen , MM. L. Ferrari Bravo , C. Bîrsan , J. Casadevall , B. Zupančič , T. Panțîru , juges , et de M. M. O’Boyle , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 novembre 1995 et enregistrée le 26 janvier 1996, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, Mme Doina Elena Bartos, est une ressortissante roumaine, née en 1937 et résidant à Brașov. Les faits, tels que présentés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 8 mai 1992, la requérante saisit le tribunal de première instance de Brașov d’une action en revendication d’une maison nationalisée en vertu du décret n° 223/1974. Par jugement du 14 avril 1993, le tribunal fit droit à l’action. Ce jugement devint définitif le 20 avril 1994. A une date qui n’a pas été précisée, le procureur général de la Roumanie forma un recours en annulation contre ce jugement. Le 9 mai 1995, la Cour suprême de justice admit le recours en annulation. Le 16 février 1996, la Cour suprême de justice rejeta la contestation en annulation de la requérante contre l’arrêt du 9 mai 1995. En 1996, la requérante saisi le tribunal de première instance de Brașov d’une action en revendication de la même maison nationalisée.

Après trois degrés de juridiction, le 9 octobre 1998, la cour d’appel de Brașov fit droit à l’action. Selon les informations données par la requérante, elle a reprit possession de la maison le 31 mars 2000, mais l’ancien locataire la harcèle afin de l’empêcher de vendre la maison à un tiers. GRIEFS 1. La requérante se plaint du fait que l’arrêt de la Cour suprême de justice l’a privée de son droit d’accès à un tribunal, en violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

Elle se plaint aussi de ce que devant la Cour suprême de justice, elle n’a pas bénéficié d’un tribunal indépendant et impartial institué par la loi, faisant valoir que les juges de la Cour suprême de Justice sont amovibles, étant nommés pour un mandat limité, renouvelable, par le Président de la République, et que lorsque la Cour suprême de justice avait examiné sa cause, le Président de la République n’avait toujours pas confirmé (en tant que juges du nouveau régime) tous les juges des juridictions inférieures. 2. Elle se plaint, au regard de l’article 1er du Protocole n 1 à la Convention, de ce que l’arrêt de la Cour suprême de justice a porté atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu par le jugement du 14 avril1993.

EN DROIT La Cour constate que, le 15 juin 2000, la requérante l’a informé qu’elle s’était vue restituer la maison en litige le 31 mars 2000. La Cour estime, à la lumière de la lettre de la requérante, que le litige, qui portait sur la restitution de la maison, a été résolu, au sens de l’article 37 § 1 b) de la Convention et que, dès lors, la poursuite de l’examen de la requête ne se justifie plus. La Cour estime par ailleurs qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige pas la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1 in fine de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de rayer la requête du rôle.

Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente