W.F. v. AUSTRIA

DIRECȚIUNEA TERZĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 38275/97 de către W.F. împotriva Austria Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința la 11 septembrie 2001 în calitate de Camera compusă de J.-P. Președintele Costa Fuhrmann Loucaides Sir Nicolas Bratza dna H.S. Greve Traja Ugrekhelidze judecători și dna Dollé având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 19 august 1997 și înregistrată la 22 octombrie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național austriac, născut în 1969 și locuiește în Lochen (Austria). El este reprezentat în fața Curții de către J. Postlmalmyr, un avocat care practică în Mattighofen (Austria). La 21 mai 1995, reclamantul a fost implicat într-un accident de trafic rutier. La 19 octombrie 1995, autoritatea administrativă de district Braunau (Bezirkshauptmannschaft) a constatat că, în conformitate cu art. 5 § 1 și 99 § 1 a) din Legea privind traficul rutier din 1960 ( Straßenverkehrsordnung ). El a fost condamnat să plătească o amendă de ATS 14.000.00. Se pare că reclamantul nu a făcut apel împotriva acestei decizii. La 1 august 1996, Curtea de District Mattighofen l-a condamnat în temeiul secțiunii 88 §§ 1 și 3 din Codul Penal de negligență care a provocat prejudicii corporale în condiții deosebit de periculoase (fahrläsige Körperverletzung unter besonders gefährlichen Verhältssen La 2 iunie 1997, Curtea Regională Ried a respins recursul reclamantului. Curtea Regională a distins prezentul caz de cauza Gradinger a Curții Europene a Drepturilor Omului (Gradinger c. Austria hotărârea din 23 octombrie 1995, Seria A nr. 328-C), din cauza faptului că, în cazul Gradinger, procedurile administrative au fost după procedura penală, în timp ce în acest caz a fost anulată ordinul procedurii penale și administrative. Legea internă relevantă Secțiunea 5 din Legea privind traficul rutier din 1960 prevede că este o infracțiune pentru o persoană să conducă un vehicul în cazul în care proporția de alcool în sânge sau în respirație este egală sau mai mare de 0,8 grame pe litru sau, respectiv, 0,4 miligrame pe litru. Secțiunea 99 din Legea din 1960 prevede, în măsura în care este cazul, că: „(1) Este o infracțiune administrativă ( Verwaltungsשbertretung ), pedepsit cu o amendă de cel puțin 8000 ATS și nu mai mare de 50.000 ATS sau, în lipsa de plată, cu o închisoare de 1 până la 6 săptămâni, pentru orice persoană: (a) să conducă un vehicul atunci când este sub influența băuturilor ... (6) O infracțiune administrativă nu este comisă în cazul în care: ... (c) Faptele care constituie o infracțiune în temeiul subsecțiunilor (2), (3) sau (4) constituie, de asemenea, o infracțiune care intră sub jurisdicția instanțelor [ordinarie] ....” Codul penal Prin art. 88 § 1 din Codul penal, este o infracțiune, pedepsită cu până la trei luni de închisoare sau cu o amendă, pentru a provoca leziuni fizice prin neglijență. art. 88 § 4 Partea 1 crește condamnarea în ceea ce privește prejudiciul, în cazul în care prejudiciul este deosebit de grav, cu până la șase luni de închisoare sau cu o amendă. În temeiul articolului 88 § 4 Partea 2, în cazul în care se aplică circumstanțele speciale de la art. 81 § 2, sentința maximă posibilă se majorează cu până la doi ani de închisoare. art. 81 § 2 se aplică atunci când o persoană comite infracțiunile. „După a se permite, chiar dacă este neglijent, să devină intoxicat ... prin consumul de alcool, dar nu într-o măsură care exclude ... responsabilitatea ...”. În temeiul unei presupuneri irefutabile aplicate de instanțele penale, un șofer cu un nivel de alcool în sânge de 0,8 grame pe litru sau mai mare este considerat „intoxicat” în sensul articolului 81 § 2. COMPLAINT Reclamantul se plânge că condamnarea sa de către Curtea de district Mattigofen a încălcat drepturile sale în temeiul articolului 4 din Protocolul nr. 7. HOTĂRÂREA Reclamantul susține o încălcare a articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție în temeiul procedurii penale care au urmat procedurile penale administrative în acest caz. art. 4 din Protocolul nr. 7 prevede, în măsura în care este cazul, după cum urmează: „1. Nimeni nu poate fi judecat sau pedepsit din nou în cadrul procedurilor penale aflate sub jurisdicția aceluiași stat pentru o infracțiune pentru care el a fost deja achitat sau condamnat în cele din urmă în conformitate cu legea și procedura penală a statului respectiv.” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, în conformitate cu art. 35 din Convenție, în sensul că nu a apelat împotriva condamnării pentru încălcarea articolului 5 din Legea privind traficul rutier din 1960. În special, ele subliniază că, într-o hotărâre din 5 decembrie 1996 (G9/96), Curtea Constituțională a constatat că excluderea cazurilor, cum ar fi prezentul, de la principiul „subsidiarietății” din secțiunea 99 (6) litera (c) a fost neconstituțională. Prin urmare, principiul „subsidiarietății” a fost aplicat și la secțiunea 99 alineatul (1). Până la data respectivă, secțiunea 99 alineatul (6) litera (c) prevedea că anumite infracțiuni administrative nu au fost comise în cazul în care faptele intră și sub jurisdicția instanțelor obișnuite, dar excepția nu se extinde la cazuri precum cele prezente. Acest lucru este contestat de reclamant. În opinia sa, problema juridică esențială este condamnarea în cadrul procedurii penale, care a fost a doua dată când a fost pedepsit pentru aceeași infracțiune, și nu condamnarea anterioară de către o autoritate administrativă. În acest sens, el se referă, de asemenea, la decizia Curții în cazul Schlager c. Austria (n. 33732/96 (dec.), 21.3.2000) în cazul în care Curtea a respins un argument similar avansat de Guvern. Curtea reamintește că art. 35 din convenție necesită epuizarea remediilor care se referă la încălcarea convenției presupusă și, în același timp, poate oferi o soluție eficientă și suficientă. Sarcina de a dovedi existența unor căi de recurs interne disponibile și suficiente rezultă pe statul care invocă regulamentul (Hotărârea Akdivar și alții c. Turcia din 16 septembrie 1996, Raportul hotărârilor și hotărârilor 1996-IV, p. 1210, §§ 65-69). În cazul Schlager c. Austria (n. 33732/96 (dec.), 21.3.2000), Curtea a constatat că un recurs și o plângere constituțională ulterioară nu ar fi putut constitui un remediu eficace în ceea ce privește plângerea în temeiul articolului 4 din Protocolul nr. 7 deoarece, chiar dacă reclamantul ar fi avut succes în fața Curții Constituționale, rezultatul cel mai avantajos ar fi fost anularea procedurii administrative. Astfel, reclamantul ar fi fost în poziția unei persoane „achitate în sfârșit” a infracțiunii administrative și alte proceduri penale ar fi generat aceleași probleme în temeiul articolului 4 din Protocol Nu 7 ca și cum reclamantul nu ar fi urmărit o plângere constituțională. Curtea nu constată niciun motiv de a ajunge la o concluzie diferită în acest caz. Rezultă că cererea nu poate fi respinsă pentru neepuizarea recourslor interne. În ceea ce privește fondul, Guvernul susține că Curtea, în hotărârea sa Oliveira c. Elveția (30 iulie 1998, rapoarte) 1998-V), a considerat – în contravenție cu hotărârea sa Gradinger/Austria (23 octombrie 1995, Serie A nr. 328-C) – calificarea juridică ca criteriu pentru determinarea „offensivei” în sensul articolului 4 din Protocolul nr. Guvernul susține că acest caz este comparabil cu cazul Oliveira. În opinia lor, prezentul caz, precum Oliveira, se referă la „un exemplu tipic de un singur act care constituie diverse infracțiuni (concours idential d’infractions)”, adică un caz în care un act penal constituie două infracțiuni separate care nu încalcă art. 4 din Protocolul nr. El susține că cazul Oliveira nu este comparabil cu cel al său, așa cum în primul judecător penal a anulat amenzile impuse de magistrat de poliție și a afirmat că, dacă amenzile au fost deja plătite, ar fi fost deduse din a doua amendă. În cazul său, au fost impuse două condamnații pentru esențial aceeași infracțiune și, prin urmare, prezenta cerere este comparabilă cu cazul Gradinger. Prin urmare, principiul ne bis in idem a fost încălcat. Curtea consideră, în lumina argumentelor părților, că cazul pune probleme complexe de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror determinare ar trebui să depinde de examinarea meritelor cererii. Prin urmare, Curtea concluzionează că cererea nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-au stabilit alte motive de declarare inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a se judeca în fondul cauzei. Dollé J.-P. Președintele grefierului Costa

THIRD SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 38275/97

by W.F.

against Austria

The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 11

September 2001

as a Chamber composed of

Mr

J.-P.

Costa

,

President

,

Mr

W.

Fuhrmann

,

Mr

L.

Loucaides

,

Sir

Nicolas

Bratza

,

Mrs

H.S.

Greve

,

Mr

K.

Traja

,

Mr

M.

Ugrekhelidze

,

judges

,

and

Mrs

S.

Dollé

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 19 August 1997 and registered on 22

October 1997,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Austrian national, born in 1969 and living in Lochen (Austria). He is represented before the Court by Mr

J. Postlmayr, a lawyer practising in Mattighofen (Austria).

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

On 21 May 1995 the applicant was involved in a road traffic accident.

On 19 October 1995 he was found by the Braunau District Administrative Authority (

Bezirkshauptmannschaft

) to have been driving under the influence of alcohol, contrary to Sections 5 § 1 and 99 § 1 (a) of the Road Traffic Act 1960 (

Straßenverkehrsordnung

). He was sentenced to pay a fine of ATS 14,000.00. It does not appear that the applicant appealed against this decision.

On 1 August 1996 the Mattighofen District Court convicted him under Section 88 §§ 1 and 3 of the Penal Code of

negligently causing bodily harm in particularly dangerous conditions (

fahrlässige Körperverletzung unter besonders gefährlichen Verhältnissen

), and sentenced him to a fine of ATS

8,000.00.

On 2 June 1997 the Ried Regional Court dismissed the applicant’s appeal. The Regional Court

distinguished the present case from the Gradinger case of the European Court of Human Rights (Gradinger v. Austria judgment of 23 October 1995, Series A no. 328-C) on the ground that in the Gradinger case the administrative proceedings were after the criminal proceedings, whereas in the present case the order of the criminal and administrative criminal proceedings was reversed.

B.

Relevant domestic law

1.

The Road Traffic Act

Section 5 of the Road Traffic Act 1960 provides that it is an offence for a person to drive a vehicle if the proportion of alcohol in his blood or breath is equal to or higher than 0.8 grams per litre or 0.4 milligrams per litre respectively.

Section 99 of the 1960 Act provides, so far as relevant, that:

“(1)

It shall be an administrative offence (

Verwaltungsűbertretung

), punishable with a fine of not less than ATS 8,000 and not more than ATS 50,000 or, in default of payment, with one to six weeks’ imprisonment, for any person:

(a)

to drive a vehicle when under the influence of drink ...

(6)

An administrative offence is not committed where: ...

(c)

facts constituting an offence under sub-sections (2), (3) or (4) also constitute an offence falling within the jurisdiction of the [ordinary] courts ... .”

2.

The Criminal Code

By Article 88 § 1 of the Criminal Code, it is an offence, punishable by up to three months’ imprisonment or a fine, to cause physical injury by negligence.

Article 88 § 4 Part 1 increases the sentence in respect of causing injury, where the injury is particularly serious, by up to six months’ imprisonment or a fine. By virtue of Article 88 § 4 Part 2, where the special circumstances of Article 81 § 2 apply, the maximum possible sentence is increased by up to two years’ imprisonment.

Article 81 § 2 applies where a person commits the offence

“after allowing himself, even if only negligently, to become intoxicated ... through the consumption of alcohol, but not to an extent which excludes ... responsibility ...”.

Under an irrebutable presumption applied by the criminal courts, a driver with a blood alcohol level of 0.8 grams per litre or higher is deemed to be “intoxicated” for the purposes of Article 81 § 2.

COMPLAINT

The applicant complains that his conviction by the Mattighofen District Court violated his rights under Article 4 of Protocol No. 7.

THE LAW

The applicant alleges a violation of Article 4 of Protocol No. 7 to the Convention by virtue of the criminal proceedings which followed the administrative criminal proceedings in the case. Article 4 of Protocol No. 7 provides, so far as relevant, as follows:

“1.

No one shall be liable to be tried or punished again in criminal proceedings under the jurisdiction of the same State for an offence for which he has already been finally acquitted or convicted in accordance with the law and penal procedure of that State.”

1.

The Government submit that the applicant has not exhausted domestic remedies as required by Article 35 of the Convention, in that he failed to appeal against the conviction for a breach of Section 5 of the Road Traffic Act 1960. In particular, they point out that, in a decision of 5 December 1996 (G9/96), the Constitutional Court found that the exclusion of cases such as the present from the principle of “subsidiarity” in Section 99 (6)(c) was unconstitutional. The “subsidiarity” principle thereafter applied also to Section 99 (1). Until that date, Section 99 (6)(c) had provided that certain administrative offences were not committed if the facts also fell within the jurisdiction of the ordinary courts, but the exception did not extend to cases such as the present.

This is disputed by the applicant. In his view the essential legal issue is the conviction in the criminal proceedings, which was the second time that he was punished for the same offence, and not his previous conviction by an administrative authority. In this respect he also refers to the Court’s decision in the case of

Schlager v. Austria

(no. 33732/96 (dec.), 21.3.2000) where the Court rejected a similar argument advanced by the Government.

The Court recalls that Article 35 of the Convention requires the exhaustion of remedies which relate to the breaches of the Convention alleged and at the same time can provide effective and sufficient redress. The burden of proving the existence of available and sufficient domestic remedies lies upon the State invoking the rule (Akdivar and Others v. Turkey judgment of 16 September 1996,

Reports of Judgments and Decisions

1996-IV, p. 1210, §§ 65-69).

In the case of Schlager v. Austria (no. 33732/96 (dec.), 21.3.2000), the Court found that an appeal and subsequent constitutional complaint could not have constituted an effective remedy as regards a complaint under Article 4 of Protocol No. 7 because, even if the applicant had been successful before the Constitutional Court, the most advantageous outcome would have been the quashing of the administrative proceedings. Thus, the applicant would have been in the position of a person “finally acquitted” of the administrative offence and further criminal proceedings would have given rise to the same problems under Article 4 of Protocol

No. 7 as if the applicant had not pursued a constitutional complaint.

The Court finds no reason to come to a different conclusion in the present case. It follows that the application cannot be rejected for non-exhaustion of domestic remedies.

2.

As to the merits, the Government submit that the Court, in its Oliveira v. Switzerland judgment (30 July 1998,

Reports

1998-V), had – contrary to its Gradinger v Austria judgment (23 October 1995, Series A no. 328-C) – considered the legal qualification as the criterion for determining the “offence” within the meaning of Article 4 of Protocol No. 7. The Government argue that the present case is comparable to the Oliveira case. In their view, the present case, like Oliveira, concerns “a typical example of a single act constituting various offences (concour idéal d’infractions)”, i.e. a case where one criminal act constitutes two separate offences which does not infringe Article 4 of Protocol No. 7.

The applicant contests the Government’s view. He submits that the Oliveira case is not comparable to his, as in the former the criminal court had quashed the fine imposed by the police magistrate and stated that, if the fine had already been paid, it was to be deducted from the second fine. In his case, two sentences were imposed for essentially the same offence and the present application is therefore comparable to the Gradinger case. Thus, the principle of

ne bis in idem

has been violated.

The Court considers, in the light of the parties’ submissions, that the case raises complex issues of law and fact under the Convention, the determination of which should depend on an examination of the merits of the application. The Court concludes therefore, that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other grounds for declaring it inadmissible have been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Registrar

President