CtEDO 13.09.2001 AI

ÖZGEN ET AUTRES contre la TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
13.09.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
ÖZGEN ET AUTRES contre la TURQUIE (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

a cererei n° 38607/97

prezentată de Dilșah ÖZGEN și alții

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), ședința din 13 septembrie 2001 într-o cameră compusă din

MM.

G.

Ress

,

președinte

,

I.

Cabral Barreto

,

R.

Türmen

,

V.

Butkevych

,

Mme

N.

Vajić

,

M.

M.

Pellonpää

,

Mme

S.

Botoucharova

,

judecători

,

și

din

Berger

,

grefier de secțiune

,

Având în vedere petiția mai sus menționată introdusă devant Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 20 august 1997 și înregistrată la 14 noiembrie 1997,

Având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul n° 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina petiția,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamanți,

După ce s-a deliberat, redă următoarea decizie:

Reclamantele Dilșah Özgen, Seniha Özgen și Nurcihan Altındaĝ sunt cetățeni turci, născuți respectiv în 1937, 1956 și 1961, locuind la Diyarbakır. Este vorba despre soția și fiicele lui Fikri Özgen care a dispărut din 27 februarie 1997, răpit de persoane în haine civile. Reclamantele sunt reprezentate în fața Curții de dna Sezgin Tanrıkulu, avocat la barourile din Diyarbakır.

A.

Circumstanțele cazului

Faptele cauzei, care sunt contestate, pot fi rezumate după cum urmează.

1.

Faptele conform expunerii reclamanților

La 27 februarie 1997 circa ora 10, în timp ce Fikri Özgen, în vârstă de șaptezeci și trei de ani, se afla la aproximativ o sută de metri de locuința sa, patru persoane în haine civile, dintre care una ținea un walkie-talkie, i-au cerut cartea de identitate și l-au pus în mașina albă. Mașina era o Renault cu placa de înmatriculare 34 BHV 60.

La 28 februarie 1997, prima reclamantă s-a adresat procurorului din Diyarbakır. Acesta a informat despre răpirea soțului său, precizând placa mașinii și a cerut să fie informată de soarta acestuia. La 5 martie 1997, procurorul a indicat că numele Fikri Özgen nu se afla în registrele de reținere.

La 6 martie 1997, reclamantele au depus plângere la procurorul din Diyarbakır împotriva celor patru persoane neidentificate, responsabile de răpirea lui Fikri Özgen. Au susținut că răpirea acestuia a fost comisă de forțele Statului.

Autoritățile Statului ar fi exercitat presiuni puternice asupra lui Fikri Özgen din cauza activităților fiilor săi: unul dintre fiii săi a fost ucis la Istanbul, altul a fost judecat și condamnat pentru membre dintr-o bandă armată și al treilea a fost acuzat sub aceeași acuzație.

2.

Faptele conform expunerii Guvernului

Guvernul afirmă că Fikri Özgen nu a fost niciodată reținut și că dispariția sa nu este deloc datorată forțelor de securitate ale Statului.

3.

Măsurile luate de autoritățile turce pentru a găsi Fikri Özgen

La 13 martie 1997, procurorul din Diyarbakır a deschis o anchetă în acest domeniu și a cerut prin scrisoare procurorilor din diferite districte, jandarmeriei și direcției de securitate din Diyarbakır să investigheze urgent pentru a determina dacă Fikri Özgen a fost reținut.

În aceeași zi, a cerut de asemenea Direcției de Securitate din Istanbul să identifice proprietarul automobilului (înmatriculat la Istanbul) cu placa 34 BHV 60.

Prin scrisorile din 17 martie și 28 mai 1997, jandarmeria din Diyarbakır l-a informat pe procuror că, din investigațiile lor, Fikri Özgen nu a fost reținut și că nu a fost găsit niciun renseignement asupra lui Fikri Özgen și celor patru persoane care ar fi responsabile de răpirea sa.

Printr-o scrisoare din 31 martie 1997, Hotărârea de Securitate din Diyarbakır l-a informat pe procuror că Fikri Özgen nu a fost reținut în locurile sale și că placa de înmatriculare 34 BHV 60 era cea a unui camion alb de marcă Ford. Aceasta a precizat că a informat toate celelalte direcții de securitate la nivel național și jandarmeria regiunii pentru a găsi persoana dispărută.

Prin notele din 14 aprilie, 20 mai, 10 iunie 1997, 12 iunie 1998, 12 aprilie și 24 iunie 1999, procurorul din Diyarbakır a indicat că o anchetă privind dispariția lui Fikri Özgen era în curs.

De mai multe ori, la 22 mai, 5 august 1997 și 18 februarie 1998, procurorul din Diyarbakır a cerut din nou jandarmeriei și brigăzii de securitate publică din Diyarbakır să asigure cât mai rapid soarta lui Fikri Özgen și să ancheteze răpirea sa.

La 11 august 1997, în depunerea sa culegeri de comisariatul Baĝlar, a doua reclamantă, fiica cea mare a lui Fikri Özgen, a afirmat că, aflânduse la vreo douăzeci de metri de locul incidentului, a fost martoră la răpirea tatălui ei și a expus că patru persoane armate în haine civile ținând walkie-talkii au cerut tatălui ei cartea de identitate și l-au pus în mașina albă în timp ce acesta se afla în fața restaurantului numit Asiyan. Mașina era o Renault cu placa de înmatriculare 34 BHV 60.

Tot în aceeași zi, soția lui Fikri Özgen a declarat că nu a asistat la răpire și că nici un renseignement nu putuse fi obținut. Și-a replicat plângerea împotriva persoanelor responsabile de răpirea soțului ei.

La 23 iunie 1998, parchetul din Diyarbakır a cerut brigăzii de securitate publică să-i prezinte un dintre membrii familiei Özgen.

La 30 iunie 1998, comisariatul din Baĝlar a indicat că familia Özgen s-a mutat de la adresa indicată de parchet fără a lăsa noua adresă. La 12 august 1998, comisariatul din Kulp a făcut aceeași notă.

După investigațiile efectuate, familia a fost găsită la Baĝlar.

În depunerea sa culegere la comisariatul Baĝlar la 5 octombrie 1998, a treia reclamantă, fiica cea mică a lui Fikri Özgen, a declarat că a văzut pe tatăl ei cu trei persoane într-o mașină albă de marcă Renault și cu placa de înmatriculare 34 BHV 60. A afirmat de asemenea că nu ar putea recunoaște aceste trei persoane și că nu a văzut dacă erau armate sau dacă țineau walkie-talkii din cauza sticlelor colorate ale mașinii. Și-a replicat plângerea împotriva acestor persoane neidentificate.

La 5 octombrie 1998, comisariatul din Baĝlar a trimis o scrisoare căreia i-au fost anexate dispozițiile reclamanților culese de la direcția de securitate precum și la parchetul din Diyarbakır la 11 august 1997 și 5 octombrie 1998.

B.

Legea internă relevantă

Principiile și procedurile privind răspunderea pentru acte contrare legii pot fi rezumate după cum urmează:

1.

Urmărirea penală

Codul penal turc pedepsește toate formele de omucidere (art. 448 la 455) și tentativa de omucidere (art. 61 și 62). De asemenea stabilește ca infracțiune actul unui funcționar public de a supune un individ la tortură sau trai inuman (art. 243 pentru tortură și 245 pentru tratament inuman). Art. 151 la 153 din codul de procedură penală reglementează obligațiile care le revin autorităților cu privire la efectuarea unei anchete preliminare asupra faptelor și omisiunilor susceptibile de a constitui astfel de infracțiuni care le sunt aduse la cunoștință. Infracțiunile pot fi denunțate nu numai procurorilor sau forțelor de securitate, ci și autorităților administrative locale. Plângerile pot fi depuse scris sau oral. În acest din urmă caz, autoritatea este obligată să redacteze proces-verbal (art. 151).

Dacă există indicii care pun sub semnul întrebării caracterul natural al unei morți, agenții forțelor de ordine care au fost informați sunt obligați să informeze procurorul Republicii sau judecătorul tribunalului corect (art. 152).

Procurorul care, în orice fel, este informat despre o situație care permite să suspecteze că o infracțiune a fost comisă este obligat să investigheze faptele pentru a decide dacă este cazul sau nu de a intenta acțiunea publică (art. 153 din codul de procedură penală).

2.

Răspunderi civile și administrative pentru infracțiuni penale

Conform art. 13 din Legea n° 2577 privind procedura administrativă, orice victimă a unui prejudiciu rezultând dintr-un act al administrației poate solicita reparații de la aceasta în termenul de un an de la data actului contestat. În cazul respingerii oricărei sau unei părți din cerere sau dacă nici un răspuns nu a fost obținut în termenul de șaizeci de zile, victima poate angaja o procedură administrativă.

Conform par. 1 și 7 din art. 125 din Constituție,

"Orice act sau decizie a administrației este susceptibil de control jurisdicțional (...). Administrația este obligată să repareze orice prejudiciu rezultând din actele și măsurile sale."

Aceste dispoziții consacră o răspundere obiectivă a Statului, care intervine atunci când a fost stabilit că în circumstanțele unui caz dat Statul a eșuat în obligația sa de a menține ordinea și securitatea publică sau de a proteja viața și bunurile persoanelor, și aceasta fără a fi necesar să se stabilească existența unei greșeli delictuoase imputabile administrației. Sub acest regim, administrația poate fi deci obligată să despăgubească orice persoană care este victimă a unui prejudiciu rezultând dintr-un act comis de persoane neidentificate.

Art. 8 din decretul-lege n° 430 din 16 decembrie 1990 este redactat după cum urmează:

"Răspunderea penală, financiară sau juridică a guvernatorului regiunii aflate în stare de urgență sau a unui prefect al unui departament în care a fost proclamată starea de urgență nu poate fi angajată pentru decizii sau acte luate în exercitarea puterilor pe care le-o conferă acest decret, și nici o acțiune nu poate fi intentată în acest sens împotriva Statului în fața oricărei autorități judiciare, fără prejudeciul dreptului victimei de a solicita reparații de la Stat pentru prejudiciile nejustificate suferite de aceasta."

Conform codului obligațiilor, orice persoană care suferă un prejudiciu din cauza unui act ilicit sau delictuos poate introduce o acțiune de reparații, atât pentru prejudiciu material (art. 41 la 46) cât și pentru prejudiciu moral (art. 47). În acest domeniu, tribunalele civile nu sunt obligate nici de considerații nici de verdictul jurisdicțiilor penale asupra chestiunii vinovăției acuzatului (art. 53).

Reclamantele susțin încălcarea art. 2, 3, 5, 6 § 1 și 13 din Convenție.

Sub unghiul art. 2, reclamantele susțin că dispariția lui Fikri Özgen ca urmare a răpirii sale, negată de autorități, se analizează într-un act criminal, având în vedere frecvența cazurilor similare.

Reclamantele se plâng de asemenea de suferințele pe care le-au îndurat din cauza dispariției lui Fikri Özgen și a căutărilor lor, care au rămas zadarnice. În acest sens, invocă art. 3 din Convenție.

Cât privește art. 5, reclamantele se plâng de imposibilitatea de a descoperi adevărul asupra soartei lui Fikri Özgen și susțin că acesta a fost supus unei detenții neregulare.

Invocând art. 6 § 1 și 13, reclamantele se plâng în final de absența unei instanțe naționale independente în fața căreia să-și prezinte plângerile cu ceva șanse de succes.

A.

Privind excepțiile preliminare ale Guvernului

1.

Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate din neecsauriența căilor de recurs interne. Remarcă că reclamantele nu au intentat nici o acțiune în justiție pentru a angaja răspunderea obiectivă a Statului din cauza dispariției lui Fikri Özgen.

Reclamantele răspund că la 6 martie 1997, prima reclamantă, soția lui Fikri Özgen, a denunțat răpirea sa la procurorul din Diyarbakır. Acesta, în loc de a acționa imediat pentru a deschide o anchetă, ar fi așteptat până la 13 martie 1997 pentru a întreprinde măsuri pentru a-l găsi.

Curtea reamintește că regula ecsaurării căilor de recurs interne enunțată în art. 35 § 1 din Convenție impune persoanelor care doresc să intenteze o acțiune împotriva Statului în fața unui organ judecătoresc sau arbitral internațional obligația de a utiliza anterior recursurile oferite de sistemul juridic al țării lor. Statele nu trebuie deci să răspundă de actele lor în fața unui organism internațional înainte de a avea posibilitatea de a corecta situația în ordinea lor juridică internă. Pentru a fi considerat că a respectat regula, un reclamant trebuie să beneficieze de recursuri normalmente disponibile și suficiente pentru a-i permite să obțină reparații pentru încălcări pe care le susține (sentințe Aksoy împotriva Turciei din 18 decembrie 1996, Culegere a sentințelor și deciziilor 1996-VI, pp. 2275-2276, §§ 51-52, și Assenov împotriva Bulgariei din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, § 85).

Curtea constată că dreptul turc prevede recururi civile, administrative și penale împotriva actelor ilicite și criminale imputabile Statului sau agenților săi (sentința Yașa împotriva Turciei din 2 septembrie 1998, Culegere 1998-VI, p. 2431, § 72).

Curtea constată că în caz, prima reclamantă s-a adresat la 28 februarie 1997, ziua după dispariția lui Fikri Özgen, o primă cerere de căutare la procurorul din Diyarbakır. Acesta i-a semnalat că acesta a fost dus de patru persoane în haine civile din care una ținea un walkie-talkie și i-a indicat placa mașinii în care aceste persoane neidentificate l-au pus pe Fikri Özgen. De asemenea, la 6 martie 1997, reclamantele au depus plângere la procurorul din Diyarbakır împotriva responsabililor neidentificați ai răpirii lui Fikri Özgen.

Curtea consideră deci, având în vedere măsurile efectuate, că reclamantele pot fi considerate ca au făcut tot ce se putea rezonabil aștepta de la ele pentru a ecsauri căile de recurs interne (a se vedea sentințele Akdıvar și alții împotriva Turciei din 16 septembrie 1996, Culegere 1996-VI, p. 1221, § 69, Aksoy mai sus citat, p. 2276, §§ 53 și 54, și Yașa mai sus citat, p. 2432, § 77).

De aici rezultă că excepția ridicată de Guvern nu poate fi admisă.

2.

Guvernul ridică de asemenea o excepție din tardivitate a cererei. Expune că, în măsura în care reclamantele pretind că nu dispun de nici o cale de recurs efectivă, ar fi trebuit să-și introducă petiția cel mai târziu în șase luni de la data incidentului, din 27 februarie 1997.

Curtea reamintește că potrivit art. 35 § 1 din Convenție, trebuie să fie sesizată "(...) în termenul de șase luni de la data deciziei interne definitive."

Curtea constată că în caz, petiția a fost introdusă la 20 august 1997, adică în șase luni de la data depunerii de către reclamante a plângerii lor care a fost formulată la 6 martie 1997 în fața procurorului.

În aceste condiții, Curtea consideră că excepția din tardivitate trebuie respinsă.

B.

Privind meritul plângerilor

1.

Reclamantele susțin o încălcare a art. 2 din Convenție din cauza dispariției lui Fikri Özgen presupus cauzată de agenți ai Statului în cursul reținerii sale.

Art. 2 dispune:

"1. Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat de lege. Moartea nu poate fi cauzată nimănui intenționat, cu excepția execuției unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care fapta este pedepsită cu această pedeapsă de lege.

(a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale;

(b) pentru a efectua o arestare regulară sau pentru a preveni evadarea unei persoane deținute regulat;

(c) pentru a reprima, conform legii, o revoltă sau o insurecție."

Guvernul observă că nimic în dosarul nu autorizează să creadă că tatăl reclamanților a fost răpit de membri ai forțelor de securitate.

Reclamantele observă absența unei anchete adecvate și eficace asupra circumstanțelor răpirii acestuia. Ele observă că plângerea lor penală depusă la parchetul din Diyarbakır a rămas fără efect și că în această regiune a Turciei parchetul este neputincios de a duce o anchetă asupra încălcărilor libertăților publice comise de forțele de ordine.

Ele susțin de asemenea că există în Sud-Estul Turciei o practică de "dispariții" care aduce încălcare agravată a art. 2.

Curtea a examinat argumentele părților. Ea consideră că această parte a cererei ridică întrebări importante de fapt și de drept privind Convenția care nu pot fi rezolvate în această etapă a procedurii ci necesită un examen pe fond. Curtea nu poate deci concluziona cu privire la abența manifestă de fundament a acestei plângeri, în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Ea constată de asemenea că această parte a cererei nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate.

2.

Reclamantele fac valabil că, ca fiice și soție ale celui dispărut, Fikri Özgen, ele trăiesc o mare neliniște și frici puternice datorite dispariției acestuia și ineficacității autorităților în cadrul căutărilor lor. În acest sens, invocă art. 3 din Convenție redactat după cum urmează:

"Niciuna nu poate fi supusă la tortură nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante."

Guvernul nu abordează această plângere în observațiile sale.

Reclamantele iau din nou plângerile lor.

Curtea a examinat argumentele părților. Ea consideră că această parte a cererei ridică întrebări importante de fapt și de drept privind Convenția care nu pot fi rezolvate în această etapă a procedurii ci necesită un examen pe fond. Curtea nu poate deci concluziona cu privire la abența manifestă de fundament a acestei plângeri, în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Ea constată de asemenea că această parte a cererei nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate.

3.

Reclamantele se plâng de asemenea, sub unghiul art. 5 din Convenție, că Fikri Özgen a fost supus unei detenții arbitrare.

Art. 5 dispune:

"1. Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Niciun nu poate fi privat de libertate, cu excepția următoarelor cazuri și conform căilor legale:

(a) dacă este deținut regulat după condamnare de un tribunal competent;

(b) dacă a fost supus unei arestări sau detenții regulate pentru neascultare la o ordonanță dată, conform legii, de un tribunal sau pentru a asigura executarea unei obligații prescrise de lege;

(c) dacă a fost arestat și deținut pentru a fi adus în fața autorității judiciare competente, atunci când există suspiciuni plauzibile că a comis o infracțiune sau când există motive rezonabile de a crede în necesitatea de a-l preveni de a comite o infracțiune sau de a fugi după comiterea acesteia;

(d) dacă este vorba de detenția regulată a unui minor, decis pentru educația sa supravegheată sau de detenția sa regulată, pentru a-l prezenta în fața autorității competente;

(e) dacă este vorba de detenția regulată a unei persoane susceptibilă de a răspândi o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

(f) dacă este vorba de arestarea sau detenția regulată a unei persoane pentru a o preveni de a intra neregulat pe teritoriu, sau împotriva căreia o procedură de expulzare sau extradare este în curs.

Guvernul susține că în caz nici o restricție de libertate nu a rezultat dintr-un fapt oarecare al autorităților publice și că alegația este evident neîntemeiată.

Reclamantele iau din nou acești argumente dezvoltate sub unghiul art. 2 din Convenție.

Curtea a examinat argumentele părților. Ea consideră că această parte a cererei ridică întrebări importante de fapt și de drept privind Convenția care nu pot fi rezolvate în această etapă a procedurii ci necesită un examen pe fond. Curtea nu poate deci concluziona cu privire la abența manifestă de fundament a acestei plângeri, în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Ea constată de asemenea că această parte a cererei nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate.

4.

Reclamantele se plâng de absența unei instanțe naționale independente pentru a-și invoca plângerile. În acest sens, invocă art. 6 § 1 și 13 din Convenție.

Art. 6 § 1 dispune:

"Orice persoană are dreptul la aceea ca cauza sa să fie auzită în mod echitabil (...) de un tribunal (...) care va decide (...) asupra meritorului oricărei acuzații în materie penală împotriva sa."

Art. 13 dispune:

"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în această Convenție au fost încălcate, are dreptul la obținerea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."

Guvernul nu abordează această chestiune în mod specific, ci menține pur și simplu că, în cursul anchete efectuate la nivel intern, toate elementele de dovadă cărora le-a fost posibil să le acceseze au fost colectate și nu coroborează afirmația reclamanților că Fikri Özgen a fost arestat sau răpit de forțele Statului.

Reclamantele observă că o adevărată anchetă nu a fost efectuată și că aceasta demonstrează ineficacitatea căilor de recurs.

Curtea a examinat argumentele părților. Ea consideră că această parte a cererei ridică întrebări importante de fapt și de drept privind Convenția care nu pot fi rezolvate în această etapă a procedurii ci necesită un examen pe fond. Curtea nu poate deci concluziona cu privire la abența manifestă de fundament a acestei plângeri, în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Ea constată de asemenea că această parte a cererei nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

petiția admisibilă, cu rezerva tuturor cauzelor de fond.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Grefier

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2001-10-09
0,95
BASKAYA contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 38591/97 présentée par Abdülcelal BAŞKAYA contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant les 12 juin et 9 octobre 2001 en une chambre co
CtEDO 2001-10-09
0,95
DEMIRHAN contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 38603/97 présentée par Abdülkadir DEMİRHAN contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant les 12 juin et 9 octobre 2001 en une chambre c
CtEDO 2001-10-09
0,95
ÖZLÜ contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 35080/97 présentée par Nuri ÖZLÜ contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant les 12 juin et 9 octobre 2001 en une chambre composée de
CtEDO 2002-04-18
0,95
BASAK et AUTRES contre la TURQUIE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 29875/96 par Beşir BAŞAK et autres contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 18 avril 2002 en une chambre composée de MM. G. R
CtEDO 2000-09-07
0,95
EFE contre la TURQUIE
QUATRIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 39235/98 présentée par Sevdet EFE contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 7 septembre 2000 en une chambre composée
Sursă