Feldman împotriva Franței

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 53426/99 prezentate de Marcel FLDMAN împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 13 septembrie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele A.B. Baka J.P. Costa Bonello Tsatsa-Nikolovska Kovler Zagrebelsky, judecători E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 29 noiembrie 1999 și înregistrată la 15 decembrie 1999, După ce a deliberat, face următoarea decizie: reclamantul, Marcel Feldman, este un resortisant francez, născut în 1937 și rezident la Paris. Acesta este reprezentat în fața Curții de către dl E. Piwnica și dl J.Molinie, avocați la Paris.

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: În aprilie 1989, dl L. Y. a câștigat compania Housse Avia, care producea huse și garnituri pentru vehicule. În 1992, în timp ce lua parte la un tur de masă al celor implicați pentru a prelua societatea în lichidare, dl L. Y. l-a întâlnit pe reclamant, avocat la curtea din Paris, atunci consiliul donatorului. În 1993, dl L. Y. l-a luat drept avocat. La 6 aprilie 1993, societatea Housse Avia și-a prezentat bilanțul. La 15 aprilie, în timp ce pasivul societății și-a asumat 36 de milioane de franci, Tribunalul de Comerț din Nanterra a inițiat o procedură de redresare judiciară și l-a desemnat pe M. A. în calitate de administrator judiciar și pe domnul B. reprezentant al creditorilor.

Tribunalul a ținut o perioadă de observație de trei luni până la 15 iulie.

La 4 iulie, reclamantul a fost demis din dosar, iar domnul L. Y. a prezentat personal cererea de prelungire a perioadei de observație până la 15 octombrie 1993. Un plan de redresare prin cesiune către societatea Eca a fost adoptat prin hotărârea Tribunalului din 12 octombrie 1993. În 1994, o anchetă s-a deschis deoarece M. A. ar fi primit, prin intermediul reclamantului, o sumă de la domnul L. Y. s La data intrării în vigoare a prezentului regulament, autoritățile competente ale statului membru în care se află sediul central al statului membru în care se află sediul central al statului membru în care se află sediul central al statului membru în care se află sediul central al statului membru în care se află sediul central al statului membru în care se află sediul social al statului membru în care se află sediul social al statului membru în care se află sediul social al statului membru în care se află sediul social al statului membru în care se află sediul social al statului membru în care se află sediul social al statului membru în care se află sediul social al statului membru în care se află sediul social al statului membru în care se află sediul central al statului membru în care se află sediul social al statului membru în care se află sediul social al statului membru în care se află sediul.

Prin Ordonanța din 9 februarie 1995, instanța de judecată a declarat că reclamantul nu și-ar putea exercita profesia de avocat în fața Tribunalului de Comerț din Nanterre, nici în cadrul procedurilor de redresare, nici în cadrul procedurilor de lichidare judiciară a întreprinderilor aflate în dificultate. Prin ordonanța din 29 iulie 1996, instanța judecătorească a dispus menținerea reclamantului sub control judiciar până la audierea sa în fața instanței. Prin rechiziționarea definitivă din 24 iulie 1996, procurorul Republicii lângă Tribunalul de gGrande Instance de Nanterre a solicitat recalificarea faptelor reproșate reclamantului sub statutul de corupție pasivă în infracțiunea de complicitate a faptelor de corupție pasivă comise de M. Prin ordonanța de trimitere din 29 iulie 1996, instanța judecătorească a trimis reclamantul în fața instanței corecționale.

Aceasta a considerat că a fost vorba despre o informare suficientă a acuzațiilor împotriva sa de a fi complice la Baginous, Paris și la Apărare și pe teritoriul național, în aprilie-august 1993 și de atunci, neacoperite de prescripție, a infracțiunilor de corupție pasivă comise între aprilie și august 1993 de către M. A., în beneficiul dlui L. Y., reprezentând societatea Housse Avia, și în beneficiul dlui L. și al dlui H., reprezentanți ai societății Peppers, prin asistență și asistență furnizate în cunoștință de cauză M.A. în pregătirea sau consumul de Potrivit reclamantului, aceste acuzații se bazau exclusiv pe declarațiile dlui L. Y. cu care reclamantul nu trebuia să se confrunte niciodată în cursul informației.

Prin hotărârea din 26 februarie 1997, Tribunalul de Mare Instanță din Nanterra, după ce a constatat în mod expres că mai nu era stabilit faptul că a existat un pact de corupție, a declarat M. A. (autorul principal al lacunei) nevinovat și l-a redus la acuzația de complicitate la corupție pasivă. Cu toate acestea, el a recalificat în cursul deliberării faptelor reproșate reclamantului (condamnatul lui M. A. în acest caz) în escrocherie și tentativă de înșelătorie, l-a declarat vinovat de aceste infracțiuni, l-a condamnat la doi ani de închisoare cu suspendare și o amendă de 100.000 de franci, și l-a condamnat împotriva privării pe o perioadă de trei ani a tuturor drepturilor sale civile, civile și de familie.

Mai precis, tribunalul a afirmat că: în cazul în care infracțiunile de corupție pasivă nu sunt stabilite împotriva M.A., faptele reproșate [reclamantului] sub calificarea de complicitate la corupție trebuie să se analizeze într-o fraudă și tentativă de înșelătorie. El a declarat în mod expres că nu a prezentat în fața sa calificările reținute cu încălcarea drepturilor sale de către primii judecători. La 19 martie 1998, tribunalul de apel al Versailles a confirmat hotărârea pronunțată în ceea ce îl declarase pe reclamantul vinovat de înșelăciune și de tentativă de înșelătorie împotriva domnului și a societății Peppers și în acest sens, a condamnat la închisoare pe o perioadă de doi ani cu suspendare și la interzicerea drepturilor civile, civile și de familie timp de trei ani.

Curtea de apel reformulat la rejudecare pentru surplus. Mai precis, flautul de apel încheie astfel: mai exact: Având în vedere că calitatea de avocat al lui Marcel Feldman și, prin urmare, presupusa sa cunoaștere a procedurilor judiciare erau de natură să tipărească afirmații în ultimă instanță mincinoase privind aspectul sincirității și să convingă [M.L.Y.], atunci destabilizat de cauza sa (...) de necesitatea de a corupe administratorul judiciar pentru a obține din instanța comercială decizii favorabile. (...) în pofida afirmațiilor contrare ale apărării, această recalificare nu este incompatibilă cu cerințele unui proces echitabil, [reclamantul] putând explica pe parcursul tuturor informațiilor privind ansamblul elementelor necesare pentru a caracteriza aceste infracțiuni.

Reclamantul s-a ocupat de casare. În memoriul său amplificativ, el reamintea că prezentarea voluntară, care permitea instanțelor corecționale să își prezinte sesizarea, astfel cum a fost ea, din ordonanța de trimitere sau din citație, a înțeles că inculpatul se prezenta voluntar în fața instanței de judecată și nu în stadiul de informare și că, prin urmare, menționând ceea ce ar fi putut explica reclamantul. pe parcursul întregii informații despre toate elementele necesare pentru a caracteriza infracțiunile de înșelăciune și de tentativă de înșelăciune, instanța de apel încălcase prin falsa aplicare dispozițiile articolului 388 din Codul de procedură penală. La 30 iunie 1999, Camera Penală a Curții de Casație a respins recursul reclamantului, care invoca în mod expres încălcarea dispozițiilor Convenției Europene.

Curtea de Casație a pronunțat hotărârea Tribunalului de Primă Instanță al Versailles prin intermediul unui ordin judecătoresc prin care îl condamnase pe reclamant la interdicție timp de trei ani de a reprezenta sau de a asista o parte în fața justiției, deoarece o astfel de interdicție nu putea fi pronunțată la data la care Comisia pentru fapte. Curtea de Casație a fost sesizată: Pentru a recalifica înșelăciunea și tentativa de a face fapte urmărite inițial sub comanda șefilor de corupție activă și pasivă, instanța de apel se stabilește prin motivele reținute la mijloc.

În acest stat, hotărârea nu îndepărtează obiecțiile invocate, din moment ce recalificarea fiind pronunțată de primii judecători, [reclamantul] avea capacitatea de a o discuta în fața instanței de apel Dreptul și practica internă relevante L a articolului 388 din Codul de procedură penală dispune Instanța corecțională este sesizată cu privire la încălcările competenței sale fie prin înfățișarea voluntară a părților, fie prin citație, fie prin convocarea prin proces verbal, fie prin înfățișare imediată, fie prin trimiterea ordonată de instanța de judecată. Conform jurisprudenței, instanța corecțională poate modifica calificarea faptelor urmărite, cu condiția ca acesta să fie sesizat cu titlul inițial al urmăririi tuturor elementelor de fapt ale piscicolului respectiv să se substituie celui urmărit.

Judecătorul nu este obligat de calificarea acordată prevenirii și are nu numai dreptul, ci și obligația de a caracteriza faptele care i-au fost aduse și de a aplica legea penală, în conformitate cu rezultatele de la data laminării. Dreptul de a modifica calificarea legală a faptului aparține atât judecătorilor de apel, cât și tribunalului corecțional. Totuși, este în aceeași condiție să nu se schimbe nimic față de faptul că este denunțat în actele de procedură, și să nu se pronunțe asupra altor fapte care nu sunt incluse în prevenire. Judecătorii nu pot, în pretextul acestei recalificări, să adauge fapte și infracțiuni care nu sunt vizate de prevenire în ceea ce privește unul dintre inculpati, fără ca, în prealabil, persoana în cauză să fi acceptat în mod expres să fie judecat de acest conducător complementar.

GRIFS Invocând art. 6 alineatele (1) și (3) litera (a) și (b) din Convenție, reclamantul se plânge de faptul că instanțele competente au recalificat în curs de desfășurare faptele care i-au fost reproșate. Reclamantul declară, de asemenea, o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. martie 1999, reclamantul declară o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (a) și a articolului 6 alineatul (3) litera (b) din convenție, a cărei parte relevantă în speță este formulată după cum urmează Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) de fond a oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei.

(...) Orice persoană acuzată are dreptul, în special, la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) de fond a oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. (...) să fie informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și într-un mod detaliat, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa, având la dispoziție timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale (...).

Reclamantul reamintește că i s-a reproșat mai întâi că i-a predat domnului A. o sumă plătită de dl L. Y. de 500 000 Sincer pentru a obține continuarea activității; apoi pentru a-și reînnoi propunerea domnului L. Y. pentru o sumă de 250 000 de franci; apoi, că domnul L. Y. i-ar fi plătit în cele din urmă o sumă de 180 000 de franci; în cele din urmă, tribunalul de mari instanțe de Nanterre l-a reproșat că a obținut o sumă în numerar de 200 000 de franci și că i-a cerut în același timp domnului L. și domnului H. o sumă de 500 de dolari. 1000 de franci pentru M.A. sau chiar - așa cum a estimat Tribunalul de Mare Instanță din Nanterre pentru prima dată în procedură - că reclamantul ar fi încercat să primească o sumă suplimentară de 500 000 de franci de la reprezentanții societății Peppers pentru el însuși și nu pentru M.A.

În primul rând, reclamantul a fost acuzat de corupție pasivă, iar în fața acestei acuzații, procurorul districtual a solicitat recalificarea ca infracțiune de complicitate a faptelor de corupție pasivă. Procurorul Republicii a solicitat o condamnare pe motiv exclusiv de complicitate la corupție pasivă. Or, Tribunalul de Mare Instanță din Nanterre a declarat autorul principal, M. A. nevinovat și a condamnat complicele, pe reclamant. Cu toate acestea, nici o investigație a instanței judecătorești nu a vizat vreo escrocherie sau tentativă de escrocherie. Reclamantul subliniază că, în dreptul francez, instanța corecțională nu poate pronunța decât faptele pe care le sesizează în mod regulat.

În cazul în care este responsabilitatea sa de a modifica calificarea faptelor și de a înlocui o nouă calificare, aceasta înseamnă că aceasta nu este schimbată sau adăugată la faptele de prevenire, că acestea rămân astfel încât au fost reținute în actul care deține jurisdicția, cu excepția cazului în care pârâtul a acceptat în mod oficial dezbaterea cu privire la noile fapte. Cu toate acestea, reclamantul a refuzat în mod oficial, în concluziile sale în fața instanței judecătorești, dezbaterea privind faptele de înșelătorie și de tentativă de înșelătorie, calificată din oficiu de tribunalul de mare instanță. În cazul în care noțiunea de predare poate fi considerată comună infracțiunii de corupție pasivă și celor de escrocherie și de tentativă de escrocherie, noțiunea de manevre frauduloase este absentă din cauza prevenirii corupției pasive.

În virtutea manevrelor frauduloase, încetarea instanței de apel a Versailles reține utilizarea calității de avocat care reține afirmații mincinoase. Nu numai că aceste circumstanțe de fapt au lipsit de la prevenire, dar infracțiunea de complicitate la corupție pasivă presupunea în mod necesar existența unui pact de corupție care excludea, prin urmare, orice minciună din partea presupusului complice cu privire la destinația fondurilor livrate. Sub pretextul recalificării, Tribunalul de apel al Versailles, a cărui hotărâre a fost confirmată de Curtea de Casație, introduce în prevenirea elementelor noi în afara oricărei înfățișări voluntare a pârâtului și, astfel, necunoașterea gravă a dreptului la apărare.

În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității cererii și consideră necesar să o comunice guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. În plus, reclamantul invocă o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 7, care dispune de Orice persoană declarată vinovată de o infracțiune de către o instanță are dreptul de a solicita examinarea de către o instanță superioară a declarației de vinovăție sau a condamnării. exercitarea acestui drept, inclusiv a motivelor pentru care poate fi exercitat, este reglementată de lege. Acest drept poate face obiectul unor excepții pentru infracțiuni minore, astfel cum sunt definite de lege sau în cazul în care persoana respectivă a fost judecată în primă instanță de către cea mai înaltă instanță sau a fost găsită vinovată și condamnată în urma unei acțiuni împotriva acesteia.

Reclamantul susține că dreptul la un dublu grad de jurisdicție implică dreptul pentru orice persoană acuzată de a-și îndeplini drepturile în ceea ce privește o calificare care nu este menționată în prevenire încă din momentul prezentării sale în fața prim-judecătorilor. Prin urmare, chiar dacă ar fi fost invitat să explice în fața judecătorilor recursului asupra unei recalificări a judecătorilor din oficiu, ar fi existat o încălcare a articolului. Chiar dacă, după cum au menționat judecătorii Curții de Casație, reclamantul ar fi avut posibilitatea de a discuta această recalificare în fața instanței de apel Curtea constată că reclamantul a formulat un apel împotriva hotărârii Tribunalului de Mare Instanță din Nanterre și și-a confirmat hotărârea.

Atât în apelul său, cât și în recurs, recurentul a ridicat cauza întemeiat pe recalificarea faptelor, dar cele două instanțe au respins prin motivarea pe care au considerat-o adecvată. În aceste condiții, reclamantul nu poate pretinde că dreptul său la dublu grad de jurisdicție a fost încălcat. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în la fel de unanimă, amână examinarea …

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 53426/99 présentée par Marcel FELDMAN contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 13 septembre 2001 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis , président , A.B. Baka , J.P. Costa , M. G. Bonello , M me M. Tsatsa-Nikolovska , A. Kovler , V. Zagrebelsky, juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 29 novembre 1999 et enregistrée le 15 décembre 1999, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Marcel Feldman, est un ressortissant français, né en 1937 et résidant à Paris. Il est représenté devant la Cour par M e E. Piwnica et M e J.Molinie, avocats à Paris.

A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. En avril 1989, M. L. Y. acquit la société Housse Avia qui fabriquait de housses et de garnitures pour véhicules. En 1992, alors qu’il prenait part à un tour de table d’associés pour reprendre la société en liquidation, M. L. Y. rencontra le requérant, avocat à la cour de Paris, alors conseil du bailleur de fonds. En 1993, M. L. Y. prit ce dernier pour avocat. Le 6 avril 1993, la société Housse Avia déposa son bilan. Le 15 avril, alors que le passif de la société s’élevait à 36 millions de francs, le tribunal de commerce de Nanterre ouvrit une procédure de redressement judiciaire et désigna M e A. en qualité d’administrateur judiciaire et M e B. représentant des créanciers.

Le tribunal prononça une période d’observation de trois mois jusqu’au 15 juillet. Le 4 juillet, le requérant était dessaisi du dossier et M. L. Y. présenta personnellement la requête aux fins de prolongation de la période d’observation jusqu’au 15 octobre 1993. Un plan de redressement par cession à la société Eca fut arrêté par jugement du tribunal du 12 octobre 1993. En 1994, une enquête s’ouvrit car M e A. aurait reçu par l’intermédiaire du requérant une somme de M. L. Y. s’élevant à 500 000 francs afin que le redressement judiciaire « se passe bien ». Le requérant était placé sous contrôle judiciaire par ordonnance du juge d’instruction du tribunal de grande instance de Nanterre, le 2 juillet1994.

L’ordonnance de placement sous contrôle judiciaire interdisait au requérant de quitter le territoire national et lui demandait de pointer chaque semaine à Nanterre. Par ordonnance du 9 février 1995, le juge d’instruction dit que le requérant ne pourrait exercer sa profession d’avocat devant le tribunal de commerce de Nanterre ni à l’occasion de procédures de redressement ni à celles de liquidation judiciaire d’entreprises en difficulté. Par ordonnance du 29 juillet 1996, le juge d’instruction ordonna le maintien du requérant sous contrôle judiciaire jusqu’à sa comparution devant le tribunal.

Par réquisitoire définitif du 24 juillet 1996, le Procureur de la République près le tribunal de gGrande instance de Nanterre requit la requalification des faits reprochés au requérant sous la qualification de corruption passive en délit de complicité des faits de corruption passive commis par M e A. Par ordonnance de renvoi du 29 juillet 1996, le juge d’instruction renvoya le requérant devant le tribunal correctionnel.

Elle considéra qu’il résultait de 1’information des charges suffisantes contre lui de s’être rendu complice à Bagneux, Paris et La Défense et sur le territoire national, courant avril à août 1993 et depuis temps non couvert par la prescription, des délits de corruption passive commis entre avril et août 1993 par M e A., au préjudice de M. L. Y., représentant la société Housse Avia, et au préjudice de M. L. et M. H., représentants de la société Peppers, par aide et assistance sciemment fournies à M e A. dans la préparation ou la consommation de l’infraction, soit en ayant été son porte-parole auprès des victimes et ayant perçu la somme de 200 000 francs, faits prévus et réprimés par les articles 121-6, 121-7, 432 ‑ 11 et 432-17 du code pénal.

Selon le requérant, ces accusations reposaient exclusivement sur les déclarations de M. L. Y. avec lequel le requérant ne devait jamais être confronté au cours de l’information. Par jugement du 26 février 1997, le tribunal de grande instance de Nanterre, après avoir expressément constaté qu’il n’était pas établi qu’un pacte de corruption eût existé, déclara M e A. (l’auteur principal de l’infraction) non coupable et le relaxa de l’accusation de complicité de corruption passive. Toutefois, il requalifia en cours de délibéré les faits reprochés au requérant (le complice de M e A. en l’occurrence) en escroquerie et tentative d’escroquerie, le déclara coupable de ces délits, le condamna à deux ans d’emprisonnement avec sursis et une amende de 100 000 francs, et prononça à son encontre la privation pour une durée de trois ans de tous ses droits civiques, civils et de famille.

Plus précisément, le tribunal affirma que « dès lors que les délits de corruption passive ne sont pas établis à l’encontre de M e A., les faits reprochés [au requérant] sous la qualification de complicité de corruption doivent s’analyser en une escroquerie et tentative d’escroquerie. » Le requérant interjeta appel du jugement devant la cour d’appel de Versailles. Il déclara expressément ne pas comparaître devant elle sur les qualifications retenues en violation de ses droits par les premiers juges. Le 19 mars 1998, la cour d’appel de Versailles confirma le jugement entrepris en ce qu’il avait déclaré le requérant coupable d’escroquerie et de tentative d’escroquerie à l’égard de M. L. Y. et de la société Peppers et en ce qu’il l’avait condamné à la peine de deux ans d’emprisonnement avec sursis et à l’interdiction des droits civiques, civils et de famille pendant trois ans.

La cour d’appel réforma l’arrêt pour le surplus. Plus précisément, la cour d’appel conclut ainsi : « Considérant en effet que la qualité d’avocat de Marcel Feldman et donc sa connaissance présumée des procédures judiciaires, étaient de nature à imprimer à des allégations en définitive mensongères l’apparence de la sincerité et à convaincre [M.L.Y.], alors déstabilisé par son affaire (...) de la nécessité de corrompre l’administrateur judiciaire pour obtenir de la juridiction commerciale des décisions favorables. (...) en dépit des affirmations contraires de la défense, cette requalification n’est pas incompatible avec les exigences d’un procès équitable, [le requérant] ayant pu s’expliquer durant toute l’information sur l’ensemble des éléments nécessaires à caractériser ces infractions.

» Le requérant se pourvut en cassation. Dans son mémoire ampliatif, il rappelait que la comparution volontaire, qui permettait aux juridictions correctionnelles d’élargir leur saisine telle qu’elle résultait de l’ordonnance de renvoi ou de la citation, s’entendait de la comparution volontaire du prévenu devant la juridiction de jugement et non au stade de l’information et que, dès lors, en faisant état de ce que le requérant aurait pu s’expliquer « durant toute l’information » sur l’ensemble des éléments nécessaires à caractériser les infractions d’escroquerie et de tentative d’escroquerie, la cour d’appel avait violé par fausse application les dispositions de l’article 388 du code de procédure pénale.

Le 30 juin 1999, la chambre criminelle de la Cour de Cassation rejeta le pourvoi du requérant, qui invoquait expressément la violation des dispositions de la Convention européenne. La Cour de cassation cassa l’arrêt de la cour d’appel de Versailles par voie de retranchement en ce qu’il avait condamné le requérant à l’interdiction pendant trois ans de représenter ou d’assister une partie devant la justice car une telle interdiction ne pouvait être ordonnée à l’époque de la commission des faits. La Cour de cassation releva : « Pour requalifier en escroquerie et tentative les faits initialement poursuivis sous les chefs de corruption active et passive, la cour d’appel se détermine par les motifs repris aux moyens.

En cet état, l’arrêt n’encourt pas les griefs allégués dès lors que, la requalification ayant été prononcée par les premiers juges, [le requérant] avait la faculté de la discuter devant la cour d’appel ». B. Le droit et la pratique internes pertinents L’article 388 du code de procédure pénale dispose : « Le tribunal correctionnel est saisi des infractions de sa compétence soit par la comparution volontaire des parties, soit par la citation, soit par la convocation par procès verbal, soit par la comparution immédiate, soit enfin par le renvoi ordonné par la juridiction d’instruction. » Selon la jurisprudence, le tribunal correctionnel peut changer la qualification des faits poursuivis, à la condition d’être saisi par le titre initial de la poursuite de tous les éléments de fait du délit qu’il s’agit de substituer à celui qui était poursuivi.

Le juge n’est pas lié par la qualification donnée à la prévention et il a non seulement le droit, mais le devoir de caractériser les faits qui lui sont déférés et d’y appliquer la loi pénale, conformément aux résultats de l’instruction faite à l’audience. Le droit de modifier la qualification légale du fait appartient aussi bien aux juges d’appel qu’au tribunal correctionnel. Mais c’est à la même condition de ne rien changer au fait tel qu’il est dénoncé dans les actes de la procédure, et ne pas statuer sur d’autres faits non compris dans la prévention. Les juges ne peuvent, au prétexte de cette requalification, ajouter des faits et des délits non visés à la prévention en ce qu’elle concerne l’un des prévenus, sans que, au préalable, l’intéressé ait expressément accepté d’être jugé de ce chef complémentaire.

GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 a) et b) de la Convention, le requérant se plaint de ce que les juridictions compétentes ont requalifié en cours d’instance les faits qui lui étaient reprochés. 2. Le requérant allègue aussi une violation de l’article 2 du Protocole n° 7. EN DROIT 1. Se fondant sur l’arrêt de la Cour dans l’affaire Pélissier et Sassi c. France du 25 mars 1999, le requérant allègue une violation de l’article 6 §§ 1 et 3 a) et b) de la Convention, dont la partie pertinente en l’espèce est libellée comme suit : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

(...) 3. Tout accusé a droit notamment à : a) être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui ; b) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ; (...).

Le requérant rappelle qu’il lui fut d’abord reproché d’avoir remis à M e A. une somme payée par M. L. Y. de 500 000 francs pour obtenir la poursuite d’activité; puis d’avoir renouvelé sa proposition à M. L. Y. pour une somme de 250 000 francs ; puis, que M. L. Y. lui aurait finalement versé une somme de 180 000 francs; enfin, le tribunal de grande instance de Nanterre lui reprocha d’avoir obtenu une somme en espèces de l’ordre de 200 000 francs et d’avoir en même temps réclamé à M. L. et M. H. une somme de 500 000 francs destinée à M e A., voire - ainsi que l’avait estimé le tribunal de grande instance de Nanterre pour la première fois dans la procédure - que le requérant aurait tenté de se faire remettre une somme de 500 000 francs supplémentaires par les représentants de la société Peppers pour lui-même et non pas pour M e A.. Le requérant s’était vu d’abord reprocher des faits qualifiés de corruption passive.

Devant l’invraisemblance de cette accusation, le procureur de la République avait requis la requalification en délit de complicité des faits de corrruption passive. C’est sous cette qualification que le requérant fut renvoyé devant le tribunal correctionnel. Le procureur de la République requit une condamnation fondée exclusivement sur le délit de complicité de corruption passive. Or, le tribunal de grande instance de Nanterre déclara l’auteur principal, M e A. non coupable et condamna le complice, le requérant. Or, jamais l’enquête du juge d’instruction n’avait porté sur une quelconque escroquerie ou tentative d’escroquerie. Le requérant souligne qu’en droit français, le tribunal correctionnel ne peut statuer que sur les faits dont il est régulièrement saisi.

S’il lui appartient de modifier la qualification des faits et de substituer une qualification nouvelle, c’est à condition qu’il ne soit rien changé ni ajouté aux faits de la prévention, qu’ils restent tels qu’ils ont été retenus dans l’acte saisissant la juridiction, à moins que le prévenu ait formellement accepté le débat sur les faits nouveaux. Or le requérant refusa formellement, dans ses conclusions devant la cour d’appel, le débat sur les faits d’escroquerie et de tentative d’escroquerie, qualification relevée d’office par le tribunal de grande instance. Si la notion de remise peut être considérée comme commune au délit de corruption passive et aux délits d’escroquerie et de tentative d’escroquerie, la notion de manoeuvres frauduleuses est absente de la prévention de corruption passive.

Au titre des manoeuvres frauduleuses, l’arrêt de la cour d’appel de Versailles retint l’usage de la qualité d’avocat corroborant des allégations mensongères. Non seulement ces circonstances de fait étaient absentes de la prévention, mais le délit de complicité de corruption passive supposait nécessairement l’existence d’un pacte de corruption excluant par conséquent tout mensonge de la part du complice prétendu quant à la destination des fonds remis. Sous prétexte de requalification, la cour d’appel de Versailles, dont l’arrêt a été confirmé par la Cour de cassation, introduisit dans la prévention des éléments nouveaux en dehors de toute comparution volontaire du prévenu et en méconnaissant ainsi gravement les droits de la défense.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de la requête et juge nécessaire de la communiquer au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement. 2. Le requérant allègue en outre une violation de l’article 2 du Protocole n° 7, qui dispose : « 1. Toute personne déclarée coupable d’une infraction pénale par un tribunal a le droit de faire examiner par une juridiction supérieure la déclaration de culpabilité ou la condamnation. L’exercice de ce droit, y compris les motifs pour lesquels il peut être exercé, sont régis par la loi. 2. Ce droit peut faire l’objet d’exceptions pour des infractions mineures telles qu’elles sont définies par la loi ou lorsque l’intéressé a été jugé en première instance par la plus haute juridiction ou a été déclaré coupable et condamné à la suite d’un recours contre son acquittement.

» Le requérant soutient que le droit au double degré de juridiction implique le droit pour tout accusé d’exercer la plénitude de ses droits relativement à une qualification non visée dans la prévention dès sa comparution devant les premiers juges. Il en résulte que, quand bien même il aurait été invité à s’expliquer devant les juges d’appel sur une requalification opérée d’office par les premiers juges, il y aurait violation de l’article susmentionné. Même si, comme l’avaient relevé les magistrats de la Cour de cassation, le requérant avait eu « la faculté de discuter de cette requalification devant la cour d’appel », il n’en demeurerait pas moins qu’il aurait été privé du droit au double degré de juridiction.

La Cour note que le requérant a introduit un appel contre le jugement du tribunal de grande instance de Nanterre et s’est pourvu en cassation contre l’arrêt de la cour d’appel de Versailles, qui avait confirmé le jugement. Tant dans son appel que dans le pourvoi, le requérant a soulevé le grief tiré de la requalification des faits, mais les deux juridictions l’ont rejeté par la motivation qu’ils ont estimée appropriée. Dans ces conditions, le requérant ne saurait prétendre que son droit au double degré de juridiction a été violé. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief du requérant tiré de l’article 6 §§ 1 et 3 a) et b) de la Convention ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus.

E. F ribergh C.L. Rozakis Greffier Président