MAIRE contre le PORTUGAL

MAIRE contre le PORTUGAL (CtEDO, 2001)

A PATRA SECȚIE

DECIZIE

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

cererei nr. 48206/99

prezentată de Paul MAIRE

împotriva Portugalului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secție), ședință din 27 septembrie 2001 într-o cameră compusă din

Domnii G. Ress, președinte,

A. Pastor Ridruejo,

L. Caflisch,

I. Cabral Barreto,

Doamna N. Vajić,

Domnul M. Pellonpää,

Doamna S. Botoucharova,

judecători,

și de Domnul V. Berger, grefierul secției,

Având în vedere petiția menționată mai sus introdusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului pe 15 octombrie 1998 și înregistrată pe 20 mai 1999,

Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina petitia,

Având în vedere observațiile depuse de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,

După deliberații, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

Reclamantul, domnul Paul Maire, este cetățean francez, născut în 1967 și rezidând la Larnod (Franța). Acționează personal în fața Curții.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Pe 4 septembrie 1993, reclamantul s-a căsătorit cu S.C., cetățeană portugheză. Cuplul a avut un copil, Julien, născut în 1995.

1.

Procedurile în fața jurisdicțiilor franceze

Printr-o hotărâre din 19 februarie 1998, tribunalul de mare instanță din Besançon a pronunțat divorțul soților pe vinovăția lui S.C. și a fixat rezidența copilului la domiciliul reclamantului, acordând mamei doar dreptul de vizită. Pe 6 august 1996, reclamantul obținuse deja custodia provizorie a lui Julien, printr-o decizie a aceluiași tribunal.

Pe 3 iunie 1997, S.C. a luat cu subterfugiu pe Julien din casa bunicii paternale și a plecat cu el în Portugalia. Reclamantul a depus plângere împotriva lui S.C. pentru sustragere de copil și violență voluntară. Printr-o hotărâre a tribunalului de mare instanță din Besançon din 12 iunie 1998, S.C. a fost găsită vinovată și condamnată în absență la un an de închisoare. A fost emis un mandat de arestare.

2.

Procedurile în fața jurisdicțiilor portugheze

a.

Cererea de restituzione a copilului

Pe 5 iunie 1997, invocând Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii și Convenția de cooperare judiciară între Franța și Portugalia privind protecția minorilor din 20 iulie 1983, reclamantul a sesizat ministerul Justiției francez, autoritate centrală franceză în sensul acestor două instrumente, cu o cerere tendând la întoarcerea copilului. În aceeași zi, autoritatea centrală franceză a cerut Institutului de reintegrare socială (în continuare IRS, care funcționează în cadrul ministerului Justiției portughez), autoritate centrală portugheză, întoarcerea copilului în conformitate cu dispozițiile acestei ultime convenții.

Pe 18 iunie 1997, IRS a sesizat ministerul public din fața tribunalului din raza Oeiras, loc de rezidență a lui S.C., după cum a indicat reclamantul.

Pe 16 iulie 1997, ministerul public a deschis în fața acestui tribunal o cerere de restituzione judiciară (entrega judicial) a copilului conform articolelor 191 și următoare ale legii privind minorul (Organização Tutelar de Menores) și invocând dispozițiile Convenției de cooperare între Franța și Portugalia menționata.

Pe 17 iulie 1997, judecătorul celei de-a 3-a camere civile al tribunalului din Oeiras, căruia i-a fost repartizată cauza, a ordonat citarea mamei copilului pentru a se pronunța asupra cererii ministerului public. Scrisori recomandate cu confirmare de primire au fost trimise astfel pe 17 și 22 iulie 1997 la adresa indicată de reclamant. Cu toate acestea, acestea două scrisori au fost returnate tribunalului fără ca confirmările de primire să fi fost semnate sau solicitate.

Pe 27 august 1997, judecătorul, la cererea ministerului public, a solicitat autorităților de poliție o anchetă asupra locului de rezidență a mamei lui Julien.

Pe 10 septembrie și 6 octombrie 1997 respectiv, poliția de securitate publică și garda națională republicană au informat tribunalul că S.C. nu locuia la adresa indicată.

Pe 23 septembrie 1997, IRS a solicitat tribunalului din Oeiras informații asupra mersului procedurii. Judecătorul a răspuns pe 6 octombrie 1997, indicând că mama copilului nu a putut fi încă găsită.

Pe 21 octombrie 1997, ministerul public a cerut judecătorului să invite centrul de securitate socială din regiunea Lisabonei să furnizeze informații despre adresa și locul de muncă al lui S.C. Pe 27 octombrie 1997, judecătorul a ordonat grefei să trimită scrisoarea în cauză, ceea ce s-a întâmplat pe 7 noiembrie 1997. Pe 27 noiembrie 1997, centrul a răspuns că S.C. nu era înregistrat în registrele sale.

Pe 5 decembrie 1997, judecătorul i-a invitat pe IRS să se informeze asupra adresei actuale a lui S.C. Ca urmare a unor indicii că aceasta ar putea fi în regiunea Porto, centrul de securitate socială a indicat, printr-o scrisoare din 12 ianuarie 1998, că nu se găsea în registrele sale.

Pe 10 martie 1998, cea de-a 2-a cameră civilă a trimis celei de-a 3-a camere civile copia deciziei luate pe 10 martie 1997 în cadrul unei proceduri de reglementare a autorității părintești (a se vedea mai jos b.).

Pe 26 martie 1998, judecătorul a trimis copia deciziei ministerului public și a subliniat că adresa la care S.C. fusese citată în cadrul procedurii în cauză era aceeași cu cea indicată inițial de reclamant.

Pe 27 martie 1998, ministerul public a cerut judecătorului să solicite informații de la Electricité du Portugal și Portugal Telecom. Pe 13 și 20 mai 1998, aceste societăți au răspuns că nu aveau contract înregistrat pe numele lui S.C.

Pe 25 mai 1998, judecătorul a insistat asupra citării lui S.C. la adresa în cauză. Scrisoarea recomandată în cauză a fost totuși returnată expeditorului.

Pe 2 iulie 1998, S.C. a informat tribunalul că introdusese în fața tribunalului din Oeiras (cea de-a 1-a cameră civilă) o cerere de transfer al autorității părintești asupra lui Julien.

Pe 6 iulie 1998, judecătorul a ordonat citarea lui S.C. prin executor judecătoresc. Acesta s-a deplasat la adresa în cauză pe 1 septembrie 1998. A fost informat, de o mătușă a lui S.C., că aceasta din urmă nu locuia la adresa în cauză. Mătușa lui S.C. a afirmat de asemenea că nu cunoaște adresa actuală a nepoatei sale.

Pe 2 septembrie 1998, judecătorul a solicitat serviciilor de identificare civilă din ministerul Justiției informații asupra adresei lui S.C.

Printr-o scrisoare din 2 septembrie 1998, IRS a informat tribunalul că sesizase poliția judiciară cu o cerere cu scopul de a localiza S.C. A observat că poliția judiciară l-a informat între timp cu privire la introducerea unei proceduri de transfer al autorității părintești asupra lui Julien și a subliniat că acum era posibil să se localizeze S.C., văzut că adresa indicată de aceasta la introducerea cererii în cauză.

Printr-o ordonnance din 28 septembrie 1998, judecătorul a hotărât să solicite din nou autorităților de poliție informații asupra adresei actuale a lui S.C. A cerut de altfel grefei să informeze cea de-a 1-a cameră civilă asupra existenței cererii de restituzione a copilului în vederea suspendării procedurii privind cererea de transfer al autorității părintești pendantă în fața acestei aceleași camere.

Pe 11 noiembrie 1998, reclamantul, prin intermediul reprezentantului său, a depus în dosare o procură ad litem și a cerut să fie informat asupra actelor procedurii. A indicat de asemenea că depusese o plângere penală împotriva lui S.C.

Printr-o decizie din 16 noiembrie 1998, judecătorul a respins cererea reclamantului, considerând că acesta din urmă nu era parte în procedură.

Pe 27 noiembrie 1998, poliția de securitate publică a indicat că adresa în cauză era aceea a părinților lui S.C., care au declarat nu cunoaște adresa actuală a acesteia.

Pe 11 decembrie 1998, judecătorul a hotărât să solicite din nou informații de la Electricité du Portugal și Portugal Telecom cât și centrelor de securitate socială din Lisabona, Porto, Coimbra și Faro. Între ianuarie și martie 1999, toate aceste organizații au răspuns că S.C. nu apărea în registrele lor.

Pe 18 martie 1999, judecătorul a cerut din nou informații autorităților de poliție asupra adresei actuale a lui S.C. Pe 9 aprilie 1999, poliția de securitate publică a indicat că adresa în cauză nu era cunoscută.

Pe 19 aprilie 1999, IRS a transmis tribunalului copie a unei informații a poliției judiciare conform căreia Julien ar putea să se afle într-un apartament recent cumpărat de o soră a lui S.C. și situat la Algueirão (comuna Sintra).

Informat de IRS, reclamantul s-a deplasat în Portugalia unde ar fi văzut, pe 25 aprilie 1999, fiul său, însoțit de o terță persoană, în apartamentul în cauză. A informat-o pe Consulatul General al Franței la Lisabona, care a cerut ministerului Justiției portughez să angajeze în urgență demersurile posibile cu poliția judiciară și tribunalul din Oeiras pentru a asigura întoarcerea copilului.

Pe 26 aprilie 1999, IRS a informat tribunalul și a cerut acestuia să ia toate măsurile necesare pentru a asigura restituzione copilului.

Pe 27 aprilie 1999, judecătorul a determinat predarea imediată a lui Julien la IRS și a emis un mandat de aducere în scopul în cauză.

Pe 30 aprilie 1999, IRS a informat tribunalul că garda națională republicană s-a deplasat, pe 29 aprilie 1999, la adresa în cauză. Cu toate acestea, mandatul de aducere nefiind competent pentru a-i da putere de a forța intrarea în apartament și mama lui Julien având refuzat deschiderea ușii, predarea copilului nu a putut fi efectuată.

Judecătorul a cerut ulterior gărzii naționale republicane motivele pentru care mandatul de aducere nu a putut fi executat. Pe 1 iunie 1998, garda a indicat că mai mulți agenți s-au deplasat la recereri la adresa indicată dar că nimeni nu a răspuns.

Între timp, pe 7 mai 1999, S.C. a cerut stingerea instanței, bazandu-se pe art. 20 al convenției de cooperare între Portugalia și Franța și subliniind că Julien era acum integrat în noul mediu.

Pe 15 iunie 1999, judecătorul a pronunțat sentința. A subliniat mai întâi că S.C. trebuia considerată regulat citată pentru că intervenis deja în procedură. A respins apoi cererea de stingere a instanței formulată de S.C. și a hotărât că Julien trebuia să fie imediat predat la IRS. În fine, a subliniat că în caz de nerespectare a deciziei, S.C. era susceptibilă să fie urmărită pentru dezobediență (desobediência), conform articolului 191 § 4 al legii privind minorul.

Pe 25 iunie 1999, S.C. a atacat această sentință în apel în fața curții de apel (Tribunal da Relação) din Lisabona.

Pe 29 iunie 1999, judecătorul a declarat apelul admisibil și a ordonat transmiterea acestuia, fără efect suspensiv, curții de apel.

Aceasta, prin hotărâre din 20 ianuarie 2000, a respins recursul.

Pe 7 februarie 2000, S.C. s-a pourvăzu în casație în fața Curții Supreme (Supremo Tribunal de Justiça) dar, pe 7 aprilie 2000, poursul acesteia a fost considerat deserto (fără efect), din lipsă de prezentare de memoriu.

Pe 29 mai 2000, judecătorul tribunalului din Oeiras a cerut executorului judecătoresc s-o intimeze pe S.C. să-i predea pe Julien la IRS sub pedeapsa de a fi urmărită pentru dezobediență.

Pe 9 iunie 2000, executorul judecătoresc a indicat că nimeni nu părea a rezida la adresa indicată.

Pe 20 iunie 2000, judecătorul a cerut din nou informații asupra adresei actuale a lui S.C. autorităților de poliție.

La moment, nici S.C. nici Julien nu au fost găsiți de autoritățile portugheze.

b.

Cererea de reglementare a autorității părintești

În aprilie 1997, ministerul public a deschis în fața tribunalului din Oeiras o cerere de reglementare a autorității părintești asupra lui Julien. Cauza a fost repartizată celei de-a 2-a camere civile a acestui tribunal.

S.C. a fost citată la adresa indicată de reclamant, la deschiderea cererii de restituzione a copilului, pendantă în fața celei de-a 3-a camere civile a tribunalului din Oeiras.

La o dată neprecizată, ministerul public a cerut judecătorului să suspende procedura, ținând seama de faptul că cererea de restituzione nu obținuse încă o decizie.

Printr-o ordonnance din 10 martie 1998, judecătorul a hotărât să suspende procedura, care rămânea pendantă.

3.

Contactele între autoritățile franceze și autoritățile portugheze

Pe întreg parcursul procedurilor menționatae, autoritatea centrală franceză a fost în contact cu IRS. Ambasada Franței la Lisabona cât și consulatul general al Franței la Lisabona s-au adresat la recereri autorităților portugheze cu cereri de informații asupra mersului procedurii.

Astfel, pe 28 martie 2000, ambasada Franței la Lisabona a solicitat intervenția ministerului Afacerilor Externe portughez pentru a „accelera punerea în aplicare a deciziei din 15 iunie 1999 a tribunalului din Oeiras cerând predarea imediată de către doamna [S.C.] a copilului Julien Maire tatălui (...) în cadrul Convenției de cooperare judiciară între Portugalia și Franța (...). În acest stadiu, este necesar (...) ca autoritățile de poliție să fie în mod oficial obligate să caute activ copilul (...) al cărui familia maternă care locuiește la Oeiras nu pare a ignora unde se află deoarece fusese localizat anul trecut într-un apartament aparținând mătușei sale la Algueirão".

Printr-o scrisoare din 11 iunie 2001, consulatul general a informat deci reclamantul:

„(...) Ambasadorul a discutat efectiv cazul tău cu directorul cabinetului ministrului Justiției [portughez] cât și cu Procurorul General al Republicii. Din aceste discuții rezultă următoarele fapte: recunoașterea de către justiția portugheză a deciziei justiției franceze condamnând fosta ta soție, în plan penal, se dovedește complexă și ar putea să nu aibă rezultat. Pe de altă parte (...) decizia justiției portugheze, în materie civilă, că copilul trebuia să ți se întoarcă, este definitivă. Procurorul din Oeiras a sesizat IRS și poliția de securitate publică pentru ca investigații să fie întreprinse. Aceste investigații (...) nu au dat până acum nici rezultat, ducând autoritățile portugheze să se teamă că mama și copilul au plecat din Portugalia. Cu toate acestea, a fost indicat Ambasadorului nostru că investigațiile vor continua atât timp cât nu vor exista dovezi ale plecării lor (...)"

B.

Dreptul intern și internațional relevant

Dispozițiile relevante ale Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii, ratificată atât de Portugalia cât și de Franța, sunt redactate după cum urmează:

art. 7

„Autoritățile centrale trebuie să coopereze între ele și să promoveze o colaborare între autoritățile competente din statele lor respective, pentru a asigura întoarcerea imediată a copiilor și pentru a realiza alte obiective ale prezentei convenții.

În special, fie direct, fie cu concursul oricărui intermediar, trebuie să ia toate măsurile corespunzătoare:

a. pentru a localiza copil deplasat sau reținut ilicit;

b. pentru a preveni noi pericole pentru copil sau prejudicii pentru părțile interesate, luând sau făcând să se ia măsuri provizorii;

c. pentru a asigura predarea voluntară a copilului sau pentru a facilita o soluție amiabilă;

d. pentru a schimba, dacă se dovedește util, informații privind situația socială a copilului;

e. pentru a furniza informații generale privind dreptul statului lor referitor la aplicarea convenției;

f. pentru a deschide sau favoriza deschiderea unei proceduri judiciare sau administrative, pentru a obține întoarcerea copilului și, după caz, pentru a permite organizarea sau exercitarea efectivă a dreptului de vizită;

g. pentru a acorda sau facilita, după caz, obținerea asistenței judiciare și juridice, inclusiv participarea unui avocat;

h. pentru a asigura, din punct de vedere administrativ, dacă este necesar și potrivit, întoarcerea în siguranță a copilului;

i. pentru a se ține reciproc informate asupra funcționării convenției și, în măsura posibilului, pentru a elimina eventualele obstacole întâlnite la aplicarea sa."

art. 11

„Autoritățile judiciare sau administrative ale oricărui stat contractant trebuie să procedeze în urgență privind întoarcerea copilului.

Atunci când autoritatea judiciară sau administrativă sesizată nu s-a pronunțat în termen de șase săptămâni de la sesizia, petentul sau Autoritatea centrală a statului solicitat, de inițiativa sa sau la cererea Autorității centrale a statului solicitant, poate cere o declarație asupra motivelor acestei întârzieri."

Dispozițiile relevante ale Convenției de cooperare judiciară între Franța și Portugalia privind protecția minorilor din 20 iulie 1983 sunt următoarele:

art. 18 (drept de acțiune din oficiu)

„1. În caz de refuz de predare voluntară, autoritățile centrale trebuie să sesizeze, în cel mai scurt timp, prin intermediul ministerului public instituit în fața tribunalelor, autoritățile lor judiciare competente, fie pentru a face exigibile în statul solicitat decizii exigibile în statul solicitant, fie pentru a se pronunța asupra cererii de predare a cărei obiect face copilul.

art. 19 (procedură conservatorie de restituzione în stare)

„1. Judecătorul statului unde copilul a fost deplasat sau reținut ilicit trebuie să ordonnone, cu titlu conservator, întoarcerea imediată a copilului, cu excepția cazului în care persoana care a deplasat sau reținut copilul să dovedească:

a) că o perioadă de mai bine de un an s-a scurs de la deplasare sau non-întoarcere la momentul introducerii cererii în fața autorității judiciare a statului unde se găsește copilul; sau

b) că la momentul violării invocate persoana căreia fusese încredințată custodia înainte de deplasare nu exercita efectiv sau cu bună credință dreptul de custodie asupra copilului; sau

c) că predarea copilului ar fi de natură să pună grav în cauză sănătatea sau siguranța acestuia datorită survenirii unui eveniment excepțional de la atribuirea custoziei.

(...)"

art. 20 (modificare a dreptului de custodie)

„Atunci când judecătorul statului unde copilul a fost deplasat sau reținut ilicit a admis una din excepțiile menționatae în 1, b), sau 1, c), din articolul anterior, el poate se pronunțe asupra fondului dreptului de custodie la expirarea perioadei de un an de la deplasare sau non-întoarcere a copilului și dacă este dovedit că copilul s-a integrat în noul mediu."

art. 191 al legii privind minorul, adoptat prin decret-lege nr. 314/78 din 27 octombrie 1978, dispune în special:

„1. Dacă minorul pleacă din casa părinților sau din cea pe care aceștia i-au destinat-o sau dacă este scos din ea sau dacă se găsește în afara custoziei persoanei sau a instituției căreia este încredințat legal, predarea trebuie cerută în fața tribunalului având jurisdicție asupra zonei unde se găsește minorul.

(...)

(...)"

Potrivit articolului 348 al codului penal, dezobediența este pedepsită cu pedeapsă de închisoare de până la un an sau amendă care poate ajunge la 120 zile amendă.

GRIEVURI

Invocând articolele 2 și 3 ale Protocolului nr. 4 la Convenție, reclamantul se plânge de inacțiunea și neglijența autorităților portugheze de a executa decizii judiciare care-i încredințau custodia copilului.

ÎN DREPT

Reclamantul se plânge de inacțiunea autorităților portugheze de a executa deciziile judiciare care-i încredințau custodia copilului.

Curtea estimează de la bun început că această situație trebuie examinată din perspectiva articolului 8 al Convenției, care dispune în special:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și familiale (...).

Guvernul nu contestă aplicabilitatea articolului 8 la situația incriminată dar estimează că nu a fost încălcat. Subliniază mai întâi că statele dispun de o marjă de apreciere care le permite alegerea celei mai bune orientări, în fiecare caz, cu privire la executarea obligațiilor lor pozitive din partea lor. În acest context, Guvernul susține că autoritățile portugheze au luat toate măsurile posibile pentru a face respectate deciziile tribunalelor franceze referitoare la custodia copilului.

Pentru Guvern, mersul procedurii relevă că autoritățile portugheze – indiferent dacă este vorba de ministerul public, tribunal sau IRS, în calitate de autoritate centrală – au avut un comportament adecvat. Într-adevăr, dificultățile resimțite la nivel de localizare a minorului sunt datorita lipsei de cooperare a mamei.

Privitor în special la evenimentele care au avut loc în luna aprilie 1999, Guvernul subliniază că nu era posibil să se prevadă în mandatul de aducere din 27 aprilie 1999 posibilitate de a forța intrarea în rezidența în cauză. Observă că o asemenea măsură ar fi fost posibilă doar în cadrul unei proceduri penale, ceea ce nu era cazul. Guvernul subliniază că, în circumstanțe cum sunt în cazul de față, o eventualangă intrare de forță a autorităților în rezidența în cauză ar fi cu siguranță autorizat proprietarul să invoche la rândul lui o încălcare a articolului 8 al Convenției.

Reclamantul susține că autoritățile portugheze nu au făcut tot ce ar fi putut face pentru a executa deciziile jurisdicțiilor franceze.

Subliniază că a dat la timp toate informațiile necesare pentru a-l găsi pe Julien și pe mama sa și că aceștia nu au fost găsiți, din cauza unei neglijențe inexplicabile a tribunalului din Oeiras.

Reclamantul consideră că aceasta este o situație care aduce prejudiciu vieții familiale și în special copilului însuși, care, potrivit elementelor rezultând din dosare, rămâne la moment fără acoperire socială și fără școlarizare.

Curtea estimează, la lumina ansamblului argumentelor părților, că acest griev pune întrebări serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în acest stadiu al examinării cererei, dar necesită examinare pe fond. Rezultă că acest griev nu poate fi declarat evident nefundatbbn, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost remarcat.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

petitia admisibilă, cu rezervarea tuturor mijloacelor de fond.

Vincent Berger

Georg Ress

Grefierul

Președintele

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 48206/99

présentée par Paul MAIRE

contre le Portugal

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 27 septembre 2001 en une chambre composée de

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Caflisch

,

I.

Cabral Barreto

,

M

me

N.

Vajić

,

M.

M.

Pellonpää

,

M

me

S.

Botoucharova

,

juges

,

et

de

M.

V.

Berger

, greffier de section,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 15 octobre 1998 et enregistrée le 20

mai 1999,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Paul Maire, est un ressortissant français, né en 1967 et résidant à Larnod (France). Il agit en personne devant la Cour.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 4 septembre 1993, le requérant épousa S.C., ressortissante portugaise. Le couple eut un enfant, Julien, né en 1995.

1.

Les procédures devant les juridictions françaises

Par un jugement du 19 février 1998, le tribunal de grande instance de Besançon prononça le divorce des époux aux torts de S.C. et fixa la résidence de l’enfant au domicile du requérant, accordant à la mère un simple droit de visite. Le 6 août 1996, le requérant avait déjà obtenu la garde provisoire de Julien, par une décision du même tribunal.

Le 3 juin 1997, S.C. soustraya Julien de la maison de sa grand-mère paternelle et partit avec lui au Portugal. Le requérant porta plainte contre S.C. pour soustraction d’enfant et violences volontaires. Par un jugement du tribunal de grande instance de Besançon du 12 juin 1998, S.C. fut jugée coupable et condamnée par défaut à un an d’emprisonnement. Un mandat d’arrêt fut décerné.

2.

Les procédures devant les juridictions portugaises

a.

La demande de restitution de l’enfant

Le 5 juin 1997, invoquant la Convention de La Haye du 25 octobre 1980 sur les aspects civils de l’enlèvement international d’enfants et la Convention de coopération judiciaire entre la France et le Portugal relative à la protection des mineurs du 20 juillet 1983, le requérant saisit le ministère de la Justice français, autorité centrale française au sens de ces deux instruments, d’une requête en vue du retour de l’enfant. Le jour même, l’autorité centrale française demanda à l’Institut de réinsertion sociale (ci-après IRS, qui fonctionne dans le cadre du ministère de la Justice portugais), autorité centrale portugaise, le retour de l’enfant en application des dispositions de cette dernière Convention.

Le 18 juin 1997, l’IRS saisit le ministère public près le tribunal du ressort d’Oeiras, lieu de résidence de S.C., tel qu’indiqué par le requérant.

Le 16 juillet 1997, le ministère public introduisit devant ce tribunal une demande de restitution judiciaire (

entrega judicial

) de l’enfant aux termes de l’article 191 et suivantes de la loi sur les mineurs (

Organização Tutelar de Menores

) et invoquant les dispositions de la Convention de coopération entre la France et le Portugal susmentionnée.

Le 17 juillet 1997, le juge de la 3

ème

chambre civile du tribunal d’Oeiras, à laquelle l’affaire fut assignée, ordonna la citation à comparaître de la mère de l’enfant afin que celle-ci se prononce sur la demande du ministère public. Des lettres recommandées avec accusé de réception furent ainsi envoyées, les 17 et 22 juillet 1997, à l’adresse indiquée par le requérant. Ces deux courriers furent cependant retournés au tribunal sans que les accusés de réception aient été signés ou réclamés.

Le 27 août 1997, le juge, sur demande du ministère public, sollicita auprès des autorités de police une enquête sur le lieu de résidence de la mère de Julien.

Les 10 septembre et 6 octobre 1997 respectivement, la police de sécurité publique et la garde nationale républicaine informèrent le tribunal de ce que S.C. ne résidait pas à l’adresse indiquée.

Le 23 septembre 1997, l’IRS sollicita du tribunal d’Oeiras des renseignements sur la marche de la procédure. Le juge répondit le 6 octobre 1997, indiquant que la mère de l’enfant n’avait pas encore pu être trouvée.

Le 21 octobre 1997, le ministère public demanda au juge d’inviter le centre de sécurité sociale de la région de Lisbonne à fournir des renseignements sur l’adresse et le lieu de travail de S.C. Le 27 octobre 1997, le juge ordonna au greffe d’envoyer la lettre en cause, ce qui fut fait le 7

novembre 1997. Le 27 novembre 1997, le centre répondit que S.C. n’était pas inscrite sur ses registres.

Le 5 décembre 1997, le juge invita l’IRS à se renseigner sur l’adresse actuelle de S.C. Suite à des éléments indiquant que celle-ci pourrait se trouver dans la région de Porto, le centre de sécurité sociale indiqua, par une lettre du 12 janvier 1998, qu’elle ne se trouvait pas sur ses registres.

Le 10 mars 1998, la 2

ème

chambre civile adressa à la 3

ème

chambre civile copie de la décision prise le 10 mars 1997 dans le cadre d’une procédure de réglementation de l’autorité parentale (cf.

infra

b.).

Le 26 mars 1998, le juge adressa copie de la décision au ministère public et souligna que l’adresse à laquelle S.C. avait été citée à comparaître dans le cadre de la procédure en cause était la même que celle indiquée à l’origine par le requérant.

Le 27 mars 1998, le ministère public demanda au juge de solliciter des renseignements auprès de l’Electricité du Portugal et Portugal Telecom. Les 13 et 20 mai 1998, ces sociétés répondirent qu’elles n’avaient pas de contrat enregistré au nom de S.C.

Le 25 mai 1998, le juge insista sur la citation de S.C. à l’adresse en cause. La lettre recommandée en cause fut toutefois retournée à l’expéditeur.

Le 2 juillet 1998, S.C. informa le tribunal de ce qu’elle avait introduit devant le tribunal d’Oeiras (1

ère

chambre civile) une demande de transfert de l’autorité parentale sur Julien.

Le 6 juillet 1998, le juge ordonna la citation à comparaître de S.C. par huissier de justice. Celui-ci se déplaça à l’adresse en cause le 1

er

septembre 1998. Il y fut informé, par une tante de S.C. que cette dernière ne résidait pas à l’adresse en question. La tante de S.C. affirma également ne pas connaître l’adresse actuelle de sa nièce.

Le 2 septembre 1998, le juge sollicita des services d’identification civile du ministère de la Justice des renseignements sur l’adresse de S.C.

Par une lettre du 2 septembre 1998, l’IRS informa le tribunal de ce qu’il avait saisi la police judiciaire d’une demande visant à localiser S.C. Il observa que la police judiciaire l’avait entre-temps informé de l’introduction d’une procédure de transfert de l’autorité parentale sur Julien et souligna qu’il était maintenant possible de localiser S.C., vu l’adresse indiquée par cette dernière lors de l’introduction de la demande en question.

Par une ordonnance du 28 septembre 1998, le juge décida de solliciter de nouveau des autorités de police des renseignements sur l’adresse actuelle de S.C. Il demanda par ailleurs au greffe d’informer la 1

ère

chambre civile de l’existence de la demande de restitution de l’enfant en vue de la suspension de la procédure concernant la demande de transfert de l’autorité parentale pendante devant cette même chambre.

Le 11 novembre 1998, le requérant, par l’intermédiaire de son représentant, versa au dossier une procuration

ad litem

et demanda à être informé des actes de la procédure. Il indiqua également avoir déposé une plainte pénale à l’encontre de S.C.

Par une décision du 16 novembre 1998, le juge rejeta la demande du requérant, considérant que ce dernier n’était pas partie à la procédure.

Le 27 novembre 1998, la police de sécurité publique indiqua que l’adresse en cause était celle des parents de S.C., lesquels déclarèrent ne pas connaître l’adresse actuelle de cette dernière.

Le 11 décembre 1998, le juge décida de demander de nouveau des renseignements à l’Electricité du Portugal et à Portugal Telecom ainsi qu’aux centres de sécurité sociale de Lisbonne, Porto, Coimbra et Faro. Entre janvier et mars 1999, toutes ces organisations répondirent que S.C. ne figurait pas dans leurs registres.

Le 18 mars 1999, le juge demanda de nouveau des renseignements aux autorités de police sur l’adresse actuelle de S.C. Le 9 avril 1999, la police de sécurité publique indiqua que l’adresse en cause n’était pas connue.

Le 19 avril 1999, l’IRS transmit au tribunal copie d’une information de la police judiciaire selon laquelle Julien pourrait se trouver dans un appartement récemment acheté par une sœur de S.C. et sis à Algueirão (commune de Sintra).

Informé par l’IRS, le requérant se déplaça au Portugal où il aurait aperçu, le 25 avril 1999, son fils, accompagné d’une tierce personne, dans l’appartement en cause. Il en informa le consulat général de France à Lisbonne, lequel demanda au ministère de la Justice portugais d’engager en urgence les démarches possibles auprès de la police judiciaire et du tribunal d’Oeiras afin d’assurer le retour de l’enfant.

Le 26 avril 1999, l’IRS en informa le tribunal et demanda à ce dernier de prendre toutes les mesures nécessaires afin d’assurer la restitution de l’enfant.

Le 27 avril 1999, le juge détermina la remise immédiate de Julien à l’IRS et délivra un mandat d’amener à cette fin.

Le 30 avril 1999, l’IRS informa le tribunal de ce que la garde nationale républicaine s’était déplacée, le 29 avril 1999, à l’adresse en cause. Toutefois, le mandat d’amener ne lui donnant pas de pouvoirs pour forcer l’entrée dans l’appartement et la mère de Julien ayant refusé d’ouvrir la porte, la remise de l’enfant n’avait pu être effectuée.

Le juge demanda par la suite à la garde nationale républicaine pour quelles raisons le mandat d’amener n’avait pas pu être exécuté. Le 1

er

juin 1998, la garde indiqua que plusieurs agents s’étaient déplacés à plusieurs reprises à l’adresse indiquée mais que personne n’avait répondu.

Entre-temps, le 7 mai 1999, S.C. requit l’extinction de l’instance, se fondant sur l’article 20 de la convention de coopération entre le Portugal et la France et soulignant que Julien était maintenant intégré dans son nouveau milieu.

Le 15 juin 1999, le juge rendit son jugement. Il souligna d’abord que S.C. devait être considérée comme régulièrement citée à comparaître car elle était déjà intervenue dans la procédure. Il rejeta ensuite la demande d’extinction de l’instance formulée par S.C. et décida que Julien devait être immédiatement remis à l’IRS. Enfin, il souligna qu’en cas de non-respect de la décision, S.C. était susceptible d’être poursuivie du chef de désobéissance (

desobediência

), aux termes de l’article 191 § 4 de la loi sur les mineurs.

Le 25 juin 1999, S.C. fit appel de ce jugement devant la cour d’appel (

Tribunal da Relação

) de Lisbonne.

Le 29 juin 1999, le juge déclara l’appel recevable et ordonna sa transmission, sans effet suspensif, à la cour d’appel.

Celle-ci, par un arrêt du 20 janvier 2000, rejeta le recours.

Le 7 février 2000, S.C. se pourvut en cassation devant la Cour suprême (

Supremo Tribunal de Justiça

) mais, le 7 avril 2000, son pourvoi fut considéré sans effet (

deserto

), faute de présentation de mémoire.

Le 29 mai 2000, le juge du tribunal d’Oeiras demanda à l’huissier de justice d’enjoindre S.C. de remettre Julien à l’IRS sous peine d’être poursuivie du chef de désobéissance.

Le 9 juin 2000, l’huissier de justice indiqua que personne ne semblait résider à l’adresse indiquée.

Le 20 juin 2000, le juge demanda de nouveau des renseignements sur l’adresse actuelle de S.C. aux autorités de police.

A l’heure actuelle, ni S.C. ni Julien n’ont été retrouvés par les autorités portugaises.

b.

La demande de réglementation de l’autorité parentale

En avril 1997, le ministère public introduisit devant le tribunal d’Oeiras une demande de réglementation de l’autorité parentale sur Julien. L’affaire fut assignée à la 2

ème

chambre civile de ce tribunal.

S.C. fut citée à comparaître à l’adresse indiquée par le requérant, lors de l’introduction de la demande de restitution de l’enfant, pendante devant le 3

ème

chambre civile du tribunal d’Oeiras.

A une date non précisée, le ministère public demanda au juge de suspendre la procédure, compte tenu du fait que la demande de restitution n’avait pas encore fait l’objet d’une décision.

Par une ordonnance du 10 mars 1998, le juge décida de suspendre la procédure, laquelle serait toujours pendante.

3.

Les contacts entre les autorités françaises et les autorités portugaises

Tout au long des procédures susmentionnées, l’autorité centrale française a été en contact avec l’IRS. L’ambassade de France à Lisbonne ainsi que le consul général de France à Lisbonne adressèrent à plusieurs reprises aux autorités portugaises des demandes de renseignements sur la marche de la procédure.

Ainsi, le 28 mars 2000, l’ambassade de France à Lisbonne sollicita l’intervention du ministère des Affaires étrangères portugais afin de «

hâter la mise en œuvre de la décision du 15 juin 1999 du tribunal d’Oeiras demandant la remise immédiate par M

me

[S.C.] de l’enfant Julien Maire à son père (...) dans le cadre de la Convention de coopération judiciaire entre le Portugal et la France (...). A ce stade, il convient (...) que les autorités de police soient formellement requises de rechercher activement l’enfant (...) dont la famille maternelle qui réside à Oeiras ne semble pas ignorer où il se trouve puisqu’il avait été localisé l’année dernière dans un appartement appartenant à sa tante à Algueirão

».

Par une lettre du 11 juin 2001, le consul général informa ainsi le requérant

:

«

(...) l’Ambassadeur s’est effectivement entretenu de votre cas avec le directeur de cabinet du ministre de la Justice [portugais] ainsi qu’avec le Procureur général de la République. Il ressort de ces entretiens les faits suivants

: la reconnaissance par la justice portugaise de la décision de la justice française condamnant votre ancienne épouse, sur le plan pénal, s’avère complexe et pourrait ne pas aboutir. En revanche (...) la décision de la justice portugaise, en matière civile, que l’enfant devait vous être rendu, est définitive. Le procureur d’Oeiras a saisi l’IRS et la [police de] sécurité publique pour que des recherches soient entreprises. Ces recherches (...) n’ont jusqu’à présent rien donné, amenant les autorités portugaises à craindre que la mère et l’enfant aient quitté le Portugal. Il a cependant été indiqué à notre Ambassadeur que les investigations continueraient aussi longtemps qu’il n’y aurait pas de preuves de leur départ (...)

»

B.

Le droit interne et international pertinent

Les dispositions pertinentes de la Convention de la Haye du 25 octobre 1980 sur les aspects civils de l’enlèvement international des enfants, qui a été ratifiée tant par le Portugal que par la France, sont ainsi libellées

:

Article 7

«

Les Autorités centrales doivent coopérer entre elles et promouvoir une collaboration entre les autorités compétentes dans leurs Etats respectifs, pour assurer le retour immédiat des enfants et réaliser les autres objectifs de la présente Convention.

En particulier, soit directement, soit avec le concours de tout intermédiaire, elles doivent prendre toutes les mesures appropriées :

a.

pour localiser un enfant déplacé ou retenu illicitement ;

b.

pour prévenir de nouveaux dangers pour l’enfant ou des préjudices pour les parties concernées, en prenant ou faisant prendre des mesures provisoires ;

c.

pour assurer la remise volontaire de l’enfant ou faciliter une solution amiable ;

d.

pour échanger, si cela s’avère utile, des informations relatives à la situation sociale de l’enfant ;

e.

pour fournir des informations générales concernant le droit de leur Etat relatives à l’application de la Convention ;

f.

pour introduire ou favoriser l’ouverture d’une procédure judiciaire ou administrative, afin d’obtenir le retour de l’enfant et, le cas échéant, de permettre l’organisation ou l’exercice effectif du droit de visite ;

g.

pour accorder ou faciliter, le cas échéant, l’obtention de l’assistance judiciaire et juridique, y compris la participation d’un avocat ;

h.

pour assurer, sur le plan administratif, si nécessaire et opportun, le retour sans danger de l’enfant ;

i.

pour se tenir mutuellement informées sur le fonctionnement de la Convention et, autant que possible, lever les obstacles éventuellement rencontrés lors de son application. »

Article 11

«

Les autorités judiciaires ou administratives de tout Etat contractant doivent procéder d’urgence en vue du retour de l’enfant.

Lorsque l’autorité judiciaire ou administrative saisie n’a pas statué dans un délai de six semaines à partir de sa saisine, le demandeur ou l’Autorité centrale de l’Etat requis, de sa propre initiative ou sur requête de l’Autorité centrale de l’Etat requérant, peut demander une déclaration sur les raisons de ce retard.

»

Les dispositions pertinentes de la Convention de coopération judiciaire entre la France et le Portugal relative à la protection des mineurs du 20

juillet 1983 sont les suivantes

:

Article 18 (droit d’action d’office)

«

2.

Les autorités judiciaires peuvent également être saisies directement par la partie intéressée.

3.

L’exécution des décisions est demandée au tribunal dans le ressort duquel se trouve ou est présumé se trouver le mineur.

»

Article 19 (procédure conservatoire de remise en état)

«

1.

Le juge de l’Etat où l’enfant a été déplacé ou retenu illicitement doit ordonner, à titre conservatoire, le retour immédiat de l’enfant, à moins que la personne qui a déplacé ou retenu l’enfant n’établisse

:

a)

qu’une période de plus d’un an s’est écoulée à partir du déplacement ou du non-retour au moment de l’introduction de la demande devant l’autorité judiciaire de l’Etat où se trouve l’enfant

; ou

b)

qu’à l’époque de la violation invoquée la personne à qui la garde avait été confiée avant le déplacement n’exerçait pas effectivement ou de bonne foi le droit de garde sur l’enfant

; ou

c)

que la remise de l’enfant serait de nature à mettre gravement en cause sa santé ou sa sécurité en raison de la survenance d’un événement exceptionnel depuis l’attribution de la garde.

2.

Dans l’appréciation des circonstances visées ci-dessus, les autorités judiciaires de l’Etat requis tiennent compte directement du droit et des décisions judiciaires de l’Etat de la résidence habituelle de l’enfant. Elles prennent en considération les informations fournies par l’autorité centrale de l’Etat de la résidence habituelle de l’enfant sur la teneur des dispositions législatives concernant le droit de garde dans cet Etat, ainsi que celles concernant la situation sociale de l’enfant.

3.

Une décision sur le retour de l’enfant n’affecte pas le fond du droit de garde.

(...)

»

Article 20 (modification du droit de garde)

«

Lorsque le juge de l’Etat où l’enfant a été déplacé ou retenu illicitement a admis l’une des exceptions visées en 1, b), ou 1, c), de l’article précédent, il peut statuer sur le fond du droit de garde à l’expiration de la période d’un an depuis le déplacement ou le non-retour de l’enfant et s’il est établi que l’enfant s’est intégré dans son nouveau milieu.

»

L’article 191 de la loi sur les mineurs, adoptée par le décret-loi n° 314/78 du 27 octobre 1978, dispose notamment

:

«

1.

Si le mineur quitte la maison de ses parents ou celle que ces derniers lui ont destinée ou s’il en est retiré ou encore s’il se trouve en dehors de la garde de la personne ou de l’établissement auxquels ils est légalement confié, sa remise doit être demandée devant le tribunal ayant juridiction sur la zone où se trouve le mineur.

2.

Si la procédure doit se poursuivre, le curateur et la personne qui aura accueilli ou retenu le mineur, seront cités à comparaître afin de déposer, dans les cinq jours, des conclusions en réponse.

(...)

4.

Lorsqu’il n’y pas de conclusions en réponse, ou si celles-ci sont manifestement mal fondées, le juge ordonne la remise de l’enfant et désigne les lieux où cette dernière doit s’effectuer

; le juge ne préside à cette démarche qu’au cas où il l’estime nécessaire

; la personne requise sera notifiée afin de procéder à la remise telle qu’elle a été ordonnée, sous peine de désobéissance.

(...)

»

D’après l’article 348 du code pénal, la désobéissance est punie d’une peine d’emprisonnement jusqu’à un an ou d’une amende pouvant aller jusqu’à 120 jours amende.

GRIEFS

Invoquant les articles 2 et 3 du Protocole n° 4 à la Convention, le requérant se plaint de l’inaction et de la négligence des autorités portugaises pour faire exécuter les décisions judiciaires lui confiant la garde de son enfant.

EN DROIT

Le requérant se plaint de l’inaction des autorités portugaises pour faire exécuter les décisions judiciaires lui confiant la garde de son enfant.

La Cour estime d’emblée que cette situation doit être examinée sous l’angle de l’article 8 de la Convention, qui dispose notamment

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...).

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Le Gouvernement ne conteste pas l’applicabilité de l’article 8 à la situation incriminée mais estime qu’il n’a pas été violé. Il souligne d’abord que les Etats disposent d’une marge d’appréciation leur permettant de choisir la meilleure orientation, dans chaque cas, quant à l’exécution de leurs obligations positives de leur part. Dans ce contexte, le Gouvernement soutient que les autorités portugaises ont pris toutes les mesures possibles pour faire respecter les décisions des tribunaux français relatives à la garde de l’enfant.

Pour le Gouvernement, la marche de la procédure révèle que les autorités portugaises – que ce soit le ministère public, le tribunal ou l’IRS, en tant qu’autorité centrale – ont eu un comportement adéquat. En effet, les difficultés ressenties au niveau de la localisation du mineur sont dues au manque de coopération de la mère.

S’agissant en particulier des événements ayant eu lieu au mois d’avril 1999, le Gouvernement souligne qu’il n’était pas possible de prévoir dans le mandat d’amener du 27 avril 1999 la possibilité de forcer l’entrée dans la résidence en cause. Il note qu’une telle mesure n’aurait été possible que dans le cadre d’une procédure pénale, ce qui n’était pas le cas. Le Gouvernement souligne que, dans des circonstances comme celles du cas d’espèce, une éventuelle entrée de force des autorités dans la résidence en cause aurait assurément habilité le propriétaire à invoquer à son tour une violation de l’article 8 de la Convention.

Le requérant soutient que les autorités portugaises n’ont pas fait tout ce qu’elles auraient pu faire pour exécuter les décisions des juridictions françaises.

Il souligne avoir donné en temps opportun tous les renseignements nécessaires afin de retrouver Julien et sa mère et que ceux-ci n’ont pas été retrouvés, du fait d’une négligence inexplicable du tribunal d’Oeiras.

Le requérant considère qu’il s’agit là d’une situation portant préjudice à sa vie familiale et surtout à l’enfant lui-même, qui, d’après les éléments ressortant du dossier, reste à ce jour sans couverture sociale et sans scolarité.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

Vincent

Berger

Georg R

ess

Greffier

Président