Moura Carreira împotriva Portugaliei

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 41237/98 prezentate de Joaquim MOURA CARREIRA și Maria MARGARIDA LOURENÇO CARREIRA împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se întrunește la 6 iulie 2000 într-o cameră compusă din Ress, președintele Pastor Ridruejo, Caflisch, Makarczyk, Cabral Barreto, Vajić, Pellonpääää, judecători și V. Berger; grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 20 februarie 1998 și înregistrată la 15 mai 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții sunt resortisanți portughezi, născuți în 1910 și, respectiv, 1915 și domiciliați în Sesimbra (Portugalia).

Ei sunt reprezentați în fața Curții de către M. A. de Sousa Leite, avocat în Baroul din Almada. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Procedura de opoziție la hotărârea asigurătorie din 10 noiembrie 1978, Tribunalul din Seixal, care a pronunțat împotriva reclamanților o ordonanță de declarare care le interzicea să își cedeze acțiunile sociale într-o societate cu răspundere limitată, J.M. CARREIRA Lda., în urma unei cereri asigurătorii (providencia caletar) ) formulat în acest sens de către GC și D.C., de asemenea, asociate aceleiași societăți. Aceștia au îndeplinit la data la care au îndeplinit o promisiune de vânzare de părți sociale care ar fi fost făcută de reclamanți în favoarea lor.

La 20 noiembrie 1978, reclamanții au opus (interdicții ) la această decizie. Ei susțineau în special că documentul prezentat de solicitanți, care conținea această promisiune de vânzare, fusese forțat de aceștia din urmă. printr-o ordonanță din 13 iunie 1981, adusă la cunoștința reclamanților la octombrie 1983, judecătorul i-a invitat pe solicitanți să prezinte o cerere incidentă în fals. Reclamanții au făcut apel împotriva acestei ordonanțe în fața instanței judecătorești (Tribunalul da Relação) de la Lisabona, a cărui continuare nu este cunoscută; totuși, la 20 octombrie 1983 au prezentat, de asemenea, o cerere incidentă în fals, ca urmare a invitației judecătorului. Printr-o ordonanță din 17 ianuarie 1989, judecătorul a considerat că nu poate da curs acestei cereri, prezentarea sa fiind întârziată.

Reclamanții au făcut apel la această ordonanță în fața instanței de apel de la Lisabona. Prin hotărârea din 25 ianuarie 1990, tribunalul de apel a închis hotărârea atacată. Dosarul a fost transmis Tribunalului de la Seixal. La 7 martie 1991, judecătorul a decis că decizia procedurii de opoziție la hotărârea asigurătorie ar trebui să o aștepte pe cea de cerere incidentă în fals. Prin hotărârea din 21 octombrie 1993, Tribunalul a respins cererea incidentă. Această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre a Tribunalului de Primă Instană din Lisabona din 15 decembrie 1994. printr-o decizie din 4 noiembrie 1997, judecătorul Tribunalului din Seixal: stingerea procedurii de opoziție, având în vedere decizia luată în procedura principală (a se vedea mai jos.

În plus, a condamnat reclamanții la plata cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. Reclamanții au recurs la această decizie, limitându-le cererea la condamnarea la plata cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. Prin hotărârea din 30 iunie 1998, Curtea a Uniunii Europene a primit recursul și i-a condamnat pe solicitanți la plata cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. La 6 decembrie 1978, GC și D.C. au introdus în fața Tribunalului din Seixal o cerere de despăgubire pentru presupusa neexecutare a promisiunii de vânzare a acțiunilor sociale ale J.M. CARREIRA Lda. Prin hotărârea din 21 februarie 1997, tribunalul i-a exonerat pe solicitanți de pretențiile lor. Aceștia au făcut apel la această hotărâre în fața instanței de apel de la Lisabona.

Cu toate acestea, apelanții care nu și-au prezentat memoriul de recurs, instanța a declarat, printr-o decizie din 27 iunie 1997, la recurs fără efect (deerto . Această decizie a fost adusă la cunoștința reclamanților la 3 iulie 1997. În momentul introducerii procedurii în litigiu, opoziția la hotărârea asigurătorie era prevăzută la art. 401 din Codul de procedură civilă. Prin opoziție, … articolele 401 și 406 alineatul (1) din Codul de procedură civilă aplicabil la momentul respectiv și hotărârile Curții Supreme din 18 ianuarie 1979, BMJ 283 p. 213 și din 6 februarie 1986 BMJ 354 p. 434). În conformitate cu art. 389 din Codul de procedură civilă, măsura asigurătorie își pierde efectele în cazul în care reclamantul este decăzut de la pretențiile sale în procedura principală.

Într-un astfel de caz, este de competența instanței să pronunțeze încetarea procedurii asigurătorii [punctul 4 din art. 389). GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul ridică o excepție de la nerespectarea termenului de șase luni. Potrivit acestuia, procedura principală a fost încheiată la 27 iunie 1997, cu decizia Tribunalului de la Seixal care a declarat fără efect un apel interjucat de solicitanți, în timp ce cererea a fost introdusă numai la 20 februarie 1998, după termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din Convenție.

Guvernul susține apoi că art. 6 alin. (1) nu se aplică procedurii de declarare a unei opoziții la decizia asigurătorie inițiată de reclamanți. În ceea ce privește dreptul civil în cadrul unei proceduri asigurătorii, care nu are autonomie față de procedura principală în care se decide cu privire la drepturile și obligațiile cu caracter civil. În ceea ce privește guvernul, faptul că este posibil să se facă opoziția față de o măsură asigurătorie nu schimbă însăși natura procedurii care are ca obiect o astfel de măsură. Reclamanții contestă aceste argumente și subliniază că cele trei proceduri de care se plâng, și anume procedura principală, cererea incidentă în fals și opoziția la hotărârea asigurătorie, trebuie examinate în ansamblu.

Reclamanții consideră că procedurile au fost decisive pentru drepturile lor cu caracter civil și susțin că termenul nu este întârziat, decizia finală fiind cea care a fost pronunțată de Curtea de la Lisabona, la 30 iunie 1998. Curtea constată cu claritate că procedura principală și cea de opoziție la hotărârea asigurătorie trebuie examinate separat. În ceea ce privește procedura principală, Curtea constată că decizia definitivă este cea care a fost pronunțată de către Tribunalul de la Seixal la 27 iunie 1997, adusă la cunoștința reclamanților la 3 iulie 1997. Întrucât prezenta hotărâre nu a fost introdusă decât 20 februarie 1998, aceaceasta este, în măsura în care această procedură este vizată, tardivă, astfel cum subliniază guvernul.

În această privință, Curtea reamintește jurisprudența constantă a organelor Convenției conform căreia art. 6 alineatul (1) nu se aplică unei proceduri de protecție care are ca obiect o ordonanță de încuviințare. Într-adevăr, aceste proceduri urmăresc să reglementeze o situație temporară până la luarea unei hotărâri în acțiunea principală și, prin urmare, nu conduc la o decizie privind drepturile și obligațiile civile (a se vedea Comm. eur., nr. 7990/77, c. 11.5.81, D.R. 24, p. 57 APIs a.s.c. Slovacia (dec.), nr. 39754/98, 10.1.2000, nepublicată). În opinia Curții, această jurisprudență este valabilă și în ceea ce privește o procedură de opoziție la o măsură asigurătorie ca cea în cauză. Întradevăr, procedura în litigiu nu putea duce decât la confirmarea sau anularea măsurii asigurătorii sau la o eventuală modificare a modalităților în care aceasta din urmă fusese pronunțată.

Problema de fond, și anume neexecutarea promisiunii de vânzare, nu putea fi soluționată decât în procedura principală, așa cum s-a întâmplat în cazul acestuia. La sfârșitul procedurii de opoziție din decembrie 2009 nu era astfel decisivă, în sensul jurisprudenței Curții (a se vedea Hotărârea Pudas c. Suedia din 27 octombrie 1987, seria A n 125-A, p. 14, § 31), pentru un drept cu caracter civil, astfel încât art. 6 alin. (1) din Convenție nu poate fi aplicat. În consecință, această parte a cererii este incompatibilă cu dispozițiile Convenției și trebuie respinsă în temeiul art. 35 alin. (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că este vorba despre o chestiune de natură civilă.

Vincent Berger Georg Ress Module Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 41237/98 présentée par Joaquim MOURA CARREIRA et Maria MARGARIDA LOURENÇO CARREIRA contre le Portugal La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 6 juillet 2000 en une chambre composée de M. G. Ress, président , M. A. Pastor Ridruejo, M. L. Caflisch, M. J. Makarczyk, M. I. Cabral Barreto, M me N. Vajić, M. M. Pellonpää, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 20 février 1998 et enregistrée le15 mai 1998, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants sont des ressortissants portugais, nés respectivement en 1910 et 1915 et résidant à Sesimbra (Portugal).

Ils sont représentés devant la Cour par M e A. de Sousa Leite, avocat au barreau d’Almada. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. La procédure d’opposition à la décision conservatoire Le 10 novembre 1978, le tribunal de Seixal prononça à l’encontre des requérants une ordonnance de référé qui leur interdisait de céder leurs parts sociales dans une société à responsabilité limitée « J.M. CARREIRA Lda. », suite à une demande conservatoire ( providência cautelar ) formulée en ce sens par G.C. et D.C., également associés de la même société. Ceux-ci avaient allégué l’inexécution d’une promesse de vente de parts sociales qui aurait été faite par les requérants en leur faveur.

Le 20 novembre 1978, les requérants firent opposition ( embargos ) à cette décision. Ils alléguaient notamment que le document présenté par les demandeurs, qui contenait ladite promesse de vente, avait été forgé par ces derniers. Par une ordonnance du 13 juin 1981, portée à la connaissance des requérants le 6 octobre 1983, le juge invita les requérants à présenter une demande incidente en faux. Les requérants firent appel contre cette ordonnance devant la cour d’appel ( Tribunal da Relação ) de Lisbonne, dont la suite n’est pas connue. Il présentèrent cependant également, le 20 octobre 1983, une demande incidente en faux, suite à l’invitation du juge. Par une ordonnance du 17 janvier 1989, le juge considéra ne pas pouvoir donner suite à cette demande, sa présentation étant tardive.

Les requérants firent appel de cette ordonnance devant la cour d’appel de Lisbonne. Par un arrêt du 25 janvier 1990, la cour d’appel annula la décision attaquée. Le dossier fut transmis au tribunal de Seixal. Le 7 mars 1991, le juge décida que la décision de la procédure d’opposition à la décision conservatoire devrait attendre celle de demande incidente en faux. Par un jugement du 21 octobre 1993, le tribunal rejeta la demande incidente. Ce jugement fut confirmé par un arrêt de la cour d’appel de Lisbonne du 15 décembre 1994. Par une décision du 4 novembre 1997, le juge du tribunal de Seixal prononça l’extinction de la procédure d’opposition, au vu de la décision prise dans la procédure principale (cf. infra ). Il condamna par ailleurs les requérants au paiement des frais et dépens.

Les requérants firent appel de cette décision, limitant leur demande à la condamnation au paiement des frais et dépens. Par un arrêt du 30 juin 1998, la cour d’appel de Lisbonne accueillit le recours et condamna les demandeurs aux frais et dépens. 2. La procédure principale Le 6 décembre 1978, G.C. et D.C. introduisirent devant le tribunal de Seixal une demande en dommages et intérêts pour la prétendue inexécution de la promesse de vente des parts sociales de la « J.M. CARREIRA Lda. ». Par un jugement du 21 février 1997, le tribunal débouta les demandeurs de leurs prétentions. Ceux-ci firent appel de ce jugement devant la cour d’appel de Lisbonne.

Les appelants n’ayant toutefois pas présenté leur mémoire de recours, le tribunal déclara, par une décision du 27 juin 1997, l’appel sans effet ( deserto ). Cette décision fut portée à la connaissance des requérants le 3 juillet 1997. B. Le droit et la pratique interne pertinents Au moment de l’introduction de la procédure litigieuse, l’opposition à la décision conservatoire était prévue à l’article 401 du code de procédure civile.

Par l’opposition, l’intéressé pouvait attaquer les modalités dans lesquelles la mesure conservatoire avait été ordonnée en alléguant des faits susceptibles de remettre en cause les fondements d’une telle mesure ou de réduire le cadre d’application de cette dernière (cf. les articles 401 et 406 § 1 du code de procédure civile applicable à l’époque et les arrêts de la Cour suprême du 18 janvier 1979, BMJ n o 283 p. 213, et du 6 février 1986, BMJ n o 354 p. 434). Aux termes de l’article 389 du code de procédure civile, la mesure conservatoire perd ses effets si le demandeur est débouté de ses prétentions dans la procédure principale. Dans un tel cas, il appartient au juge de prononcer l’extinction de la procédure conservatoire (paragraphe 4 de l’article 389). GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure.

EN DROIT Les requérants se plaignent de la durée de la procédure. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, lequel dispose notamment : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement soulève d’emblée une exception tirée du non-respect du délai de six mois. D’après lui, la procédure principale s’est terminée le 27 juin 1997, avec la décision du tribunal de Seixal qui a déclaré sans effet un appel interjeté par les demandeurs, alors que la requête n’a été introduite que le 20 février 1998, soit après le délai de six mois prévu à l’article 35 §1 de la Convention.

Le Gouvernement soutient ensuite que l’article 6 § 1 n’est pas applicable à la procédure d’opposition à la décision conservatoire engagée par les requérants. Il souligne qu’il ne saurait y avoir « détermination » d’un droit civil dans une procédure conservatoire, laquelle n’a pas d’autonomie par rapport à la procédure principale dans laquelle on décide d’une contestation sur des droits et obligations de caractère civil. Pour le Gouvernement, le fait qu’il est possible de faire opposition à une mesure conservatoire ne change pas la nature même de la procédure tendant à une telle mesure. Les requérants contestent ces arguments. Ils soulignent que les trois procédures dont ils se plaignent, à savoir la procédure principale, la demande incidente en faux et l’opposition à la décision conservatoire, doivent être examinées dans leur ensemble.

Les requérants considèrent que les procédures ont été déterminantes pour leurs droits de caractère civil, et soutiennent que la requête n’est pas tardive, la décision définitive étant celle qui a été rendue par la cour d’appel de Lisbonne, le 30 juin 1998. La Cour observe d’emblée que la procédure principale et celle d’opposition à la décision conservatoire doivent être examinées séparément. S’agissant de la procédure principale, la Cour constate que la décision définitive est celle qui a été rendue par le tribunal de Seixal le 27 juin 1997, portée à la connaissance des requérants le 3 juillet 1997. La présente requête n’ayant été introduite que 20 février 1998, elle est, pour autant que cette procédure est concernée, tardive, comme le souligne le Gouvernement.

Reste à savoir si la procédure d’opposition à la décision conservatoire peut être prise en considération. A cet égard, la Cour rappelle la jurisprudence constante des organes de la Convention selon laquelle l’article 6 § 1 n’est pas applicable à une procédure de caractère conservatoire tendant à une ordonnance de référé. Ces procédures visent en effet à régir une situation temporaire en attendant qu’il soit statué au principal et ne tendent donc pas à une décision sur des droits et obligations de caractère civil (voir Comm. eur. D.H., n o 7990/77, déc. 11.5.81, D.R. n o 24, p. 57 ; APIS a.s. c. Slovaquie (déc.), n o 39754/98, 10.1.2000, non publiée). Aux yeux de la Cour, cette jurisprudence est également valable s’agissant d’une procédure d’opposition à une mesure conservatoire comme celle ici en cause.

En effet, la procédure litigieuse ne pouvait déboucher que sur la confirmation ou l’annulation de la mesure conservatoire ou sur un éventuel changement des modalités dans lesquelles cette dernière avait été prononcée. La question de fond, à savoir l’éventuelle inexécution de la promesse de vente, ne pouvait être tranchée que dans la procédure principale, comme ce fut le cas. L’issue de la procédure d’opposition n’était ainsi pas déterminante, au sens de la jurisprudence de la Cour (cf. arrêt Pudas c. Suède du 27 octobre 1987, série A n o 125-A, p. 14, § 31), pour un droit de caractère civil, de sorte que l’article 6 § 1 de la Convention ne trouve pas à s’appliquer. Il s’ensuit que cette partie de la requête est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention et qu’elle doit être rejetée en application de l’article 35 § 3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président