- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 2 octombrie 2001
- Stat pârât
- GBR
- Concluzia
- Scoasă de pe rol
Duyonov și alții împotriva Regatului Unit
Traducere în română Auto
DIRECȚIUNEA SECȚIUNEA III CAUZĂ DE DUYONOV ȘI ALȚII c. REGATUL UNIT (Declararea nr. 36670/97) JUDG (Reglementare a francezului) STRASBOURG 2 octombrie 2001 În cazul Duyonov și alții c. Regatul Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința ca o cameră compusă din: J.-P. Președintele Costa Fuhrmann Loucaides Sir Nicolas Bratza dna H.S. Greve Traja Ugrekhelidze judecători și dna S. Dollé Secțion grefier care a deliberat în privat la 11 septembrie 2001, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDIU Cazul a fost originat într-o cerere (nu.
36670/97) împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord depus la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) de patru cetățeni georgieni, german Duyonov, Alexy Mirza, Vadim Sprygin, Nikolai Ivanov, la 27 mai 1997. Reclamanții au fost reprezentați în fața Curții de către dl S.R. Bossino, un avocat care practică la Gibraltar. Guvernul Regatului Unit („Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl C.A. Whowersley, Biroul pentru Externe și Commonwealth, Londra. Reclamanții s-au plâns în temeiul articolelor 6 și 13 din Convenție cu privire la absența ajutorului juridic pentru proceduri în fața Consiliului privat.
La 7 noiembrie 2000, după obținerea observațiilor părților, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 8 iunie 2001 și la 9 iulie 2001, reprezentantul reclamanților și, respectiv, agentul guvernamental au prezentat declarații formale care acceptă o soluționare prietenoasă a cauzei. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 17 noiembrie 1995, reclamanții au fost așezați în Gibraltar, fiind condus să creadă că au sosit în Canada. Au fugit din țara lor natală, Georgia, și au plătit pentru un pasaj în Canada, unde au intenția de a solicita azil politic. Reclamanții s-au predat imediat autorităților de imigrare. Guvernatorul Gibraltarului a emis un ordin în conformitate cu art. 59 alin. (1) din Ordinul privind controlul imigrației („Ordinul”) pentru înlăturarea lor de la Gibraltar și pentru detenția lor în așteptarea unei astfel de înlăturari.
Secțiunea 59 alin. (1) din Ordinul prevede următoarele: „Cerce persoană aflată la Gibraltar sau care încearcă să intre în Gibraltar în contradicție cu dispozițiile prezentei ordonanțe și cu orice persoană ilegală în cadrul Gibraltarului (denumită în continuare „o persoană neautorizată”) poate fi eliminată din Gibraltar prin ordinul guvernatorului sau al instanței magistrate și poate fi reținută în așa fel cum poate fi comandat de guvernator sau de o astfel de instanță până la eliminarea acestui lucru.” Ordinul a fost reînnoit din când în când, cu eliberarea permisă pentru perioade specifice începând cu 20 aprilie 1996. La 20 august 1996, reclamanții au solicitat o scrisoare de habeas corpus pe motivul că art. 59 alineatul (1) din Ordonanța nu a autorizat detenția lor.
La 3 Septembrie 1996 Pizzarello J a determinat că ordinul era ilegal în temeiul faptului că puterea de deținere era condiționată cu existența unei „finanțe sau a unei încarcerări”. În absența fiecăruia, nu exista nici putere de deținere. La 4 octombrie 1996, Curtea de Apel a anulat această decizie, constatând că detenția reclamanților era în cadrul competențelor acordate de secțiunea (1). Reclamanții au solicitat la judecător șef o autorizație de recurs și la grefierul Curții de Apel pentru asistență judiciară. La 24 octombrie 1996, grefierul a acordat asistență juridică pentru pregătirea Dosarului de Apel pentru transmiterea Consiliului Privat, dar a refuzat asistența juridică pentru acțiunea din cauză că asistența juridică nu era disponibilă pentru apeluri în favoarea Consiliului Privat.
Reclamanții au apelat la refuzul judecătorului-șef. La 29 octombrie 1996, a fost acordată o autorizație provizorie de recurs în favoarea Consiliului Privat, condiționată de obținerea unui ajutor juridic sau dacă se poate obține securitatea financiară. 10. La 30 ianuarie 1997, judecătorul-șef a constatat că, întrucât procedurile în fața Consiliului privat nu au fost incluse în partea II a programului de la Ordinul privind asistența juridică și asistența judiciară, nu s-a putut acorda asistența juridică pentru astfel de proceduri. El a remarcat că procedurile din fața Consiliului privat sunt complicate și nu se împrumută ușor să se prezinte de către un litigant care nu este de ajutor legal și a adăugat: „În acest recurs există mai multe chestiuni de drept, așa cum există, într-adevăr, în majoritatea apelurilor, care vor ajunge la Consiliul privat, care va fi dificil pentru un laic să prezinte.
Ca urmare a cazului Airey am constatat că, în negarea reclamanților de a avea acces la asistență juridică pentru prezentarea acestor apeluri, legislația Gibraltarului nu este conformă cu obligațiile impuse de Convenția”. 11. apelul la Consiliul Privat nu a continuat, în cazul în care, legislația și practicile interne relevante 12. Secțiunea 12 din Ordinul privind asistența juridică și asistență juridică a Gibraltarului definește domeniul de aplicare și condițiile asistenței juridice în cadrul procedurilor civile. Subsecțiunea 2 din secțiunea 12 se spune: „Procedura în legătură cu care poate fi acordată asistența juridică este orice procedură de o descriere menționată în partea I din schema, cu excepția procedurilor menționate în partea II din schema.” Partea II a programului nu are nici o relevanță pentru cererea actuală.
Partea I a programului se citește: „DESCRIPȚIUNEA PROCEDURILOR Procedințelor în oricare dintre următoarele instanțe – (a) Curtea Supremă; (b) Curtea de Primă Instanță; (c) Curtea judecătorilor în jurisdicția sa civilă în procedura internă; (d) Curtea de Apel. La 5 martie 2001, Casa Adunării din Gibraltar a adoptat legislația pentru a permite acordarea de asistență juridică pentru apeluri la Consiliul Privat. LEI 14. La 9 iulie 2001, Curtea a primit următoarea declarație de la Agentul Guvern: „Declar că Guvernul Regatului Unit oferă să plătească 5.000 de lire sterline Messers German Duyonov, Alexey Mirza, Vadim Sprygin și Nikolai Ivanov în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii înregistrate sub nr. 36670/97.
Această sumă acoperă orice prejudiciu material și moral, precum și costuri, și va fi plătită imediat după notificarea hotărârii pronunțate de Curte în conformitate cu art. 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această plată va constitui rezoluția finală a cazului. În plus, Guvernul se angajează să nu solicite trimiterea cazului la Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție.” 15. La 8 iunie 2001, Curtea a primit de la reprezentantul reclamanților următoarea declarație în numele reclamanților: „Not că Guvernul Regatului Unit este pregătit să plătească o sumă totală de 5.000 de lire sterline care acoperă prejudiciu material și moral și costuri pentru dr. Duyonov german, Alexey Mirza, Vadim Sprygin și Nikolai Ivanov, în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii nr. 36670/97 în așteptarea Curții.
Accept propunerea și renunță la orice nouă afirmații referitoare la Regatul Unit în ceea ce privește faptele prezentei cereri. Declar că cazul este stabilit cu siguranță. Această declarație este făcută în contextul unei soluții prietenoase pe care guvernul și reclamanții le-au atins. În plus, mă asum să nu solicit trimiterea cauzei către Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție după eliberarea hotărârii Curții.” 16. Curtea ia act de acordul achiziționat între părți (art. 39 din Convenție) și este convins că decontarea se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție sau în protocolele sale (art. 37 § 1 în amendă a Convenției și art. 62 § 3 din Regulile Curții).
17. În consecință, cazul ar trebui scos din listă. Decide să scoată cazul din listă; ia act de angajamentul părților de a nu solicita o recerere a cazului în fața Marei Camere. Faptul în limba engleză și notificat în scris la 2 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Dolle J.-P. Președintele grefierului Costa
THIRD SECTION
CASE OF DUYONOV AND OTHERS v. THE UNITED KINGDOM (Application no. 36670/97) JUDGMENT (Friendly Settlement) STRASBOURG 2 October 2001 In the case of Duyonov and Others v. the United Kingdom, The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Chamber composed of: Mr J.-P. Costa , President , Mr W. Fuhrmann , Mr L. Loucaides , Sir Nicolas Bratza , Mrs H.S. Greve , Mr K. Traja , Mr M. Ugrekhelidze , judges , and Mrs S. Dollé , Section Registrar , Having deliberated in private on 11 September 2001, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 36670/97) against the United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by four Georgian nationals, German Duyonov, Alexy Mirza, Vadim Sprygin, Nikolai Ivanov (“the applicants”), on 27 May 1997.
The applicants were represented before the Court by Mr S.R. Bossino, a lawyer practising in Gibraltar. The United Kingdom Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr C.A. Whomersley, Foreign and Commonwealth Office, London.
The applicants complained under Articles 6 and 13 of the Convention about the absence of legal aid for proceedings before the Privy Council.
On 7 November 2000, after obtaining the parties’ observations, the Court declared the application admissible.
On 8 June 2001 and on 9 July 2001 the applicants’ representative and the Agent of the Government respectively submitted formal declarations accepting a friendly settlement of the case. THE FACTS A. The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 17 November 1995 the applicants were put ashore in Gibraltar, having been led to believe that they were arriving in Canada. They were fleeing from their native country, Georgia, and had paid for a passage to Canada, where they intended to seek political asylum. The applicants immediately surrendered themselves to the immigration authorities. The Governor of Gibraltar issued an order pursuant to section 59 (1) of the Immigration Control Ordinance (“the Ordinance”) for their removal from Gibraltar and for their detention pending such removal. Section 59 (1) of the Ordinance provides as follows: “Any person found in Gibraltar or attempting to enter Gibraltar contrary to the provisions of this Ordinance and any person unlawfully within Gibraltar (hereinafter in this section called ‘an unauthorised person’) may, in addition to any fine or imprisonment authorised hereunder, be removed from Gibraltar by order of the Governor or of the magistrates’ court and may be detained in such manner as may be directed by the Governor or such court until so removed.”
The order was renewed from time to time, with release allowed for specific periods from 20 April 1996. On 20 August 1996 the applicants applied for a writ of habeas corpus on the ground that section 59 (1) of the Ordinance did not authorise their detention. On 3 September 1996 Pizzarello J determined that the order was unlawful on the ground that the power to detain was conditional on the existence of a “fine or imprisonment”. In the absence of either, there was no power to detain.
On 4 October 1996 the Court of Appeal reversed this decision, finding that the applicants’ detention was within the powers granted by section 59 (1).
The applicants applied to the Chief Justice for leave to appeal, and to the Registrar of the Court of Appeal for legal aid. On 24 October 1996 the Registrar granted legal aid for preparation of the Appeal Record for transmission to the Privy Council, but refused legal aid for the proceedings on the ground that legal aid was not available for appeals to the Privy Council. The applicants appealed that refusal to the Chief Justice. On 29 October 1996, provisional leave to appeal to the Privy Council was granted, conditional on obtaining legal aid or if financial security could be obtained.
On 30 January 1997 the Chief Justice found that, as proceedings before the Privy Council were not included in Part II of the Schedule to the Legal Aid and Assistance Ordinance, legal aid could not be granted for such proceedings. He noted that the procedures before the Privy Council are complicated and do not readily lend themselves to presentation by a litigant who is not legally aided and added, “Furthermore, in this appeal there are matters of law, as indeed there are in most appeals which reach the Privy Council, which it will be difficult for a layman to present. Following the Airey case I find that in denying the applicants access to legal assistance to present these appeals, the Gibraltar legislation does not conform to the obligations imposed by the Convention”.
The appeal to the Privy Council did not, in the event, proceed. B. Relevant domestic law and practice
Section 12 of the Gibraltar Legal Aid and Assistance Ordinance defines the scope and condition of legal assistance in civil proceedings. Sub-section (2) of section 12 reads: “The proceedings in connection with which legal assistance may be given are any proceedings of a description mentioned in Part I of the Schedule except proceedings mentioned in Part II of the Schedule.” Part II of the Schedule has no relevance to the current application. Part I of the Schedule reads:
“DESCRIPTION OF PROCEEDINGS
1. Proceedings in any of the following courts – (a) Supreme Court; (b) Court of First Instance; (c) Magistrates’ court in its civil jurisdiction in domestic proceedings; (d) Court of Appeal. 2. Proceedings before any person to whom a case is referred in whole or in part by any of the said courts.”
On 5 March 2001 the Gibraltar House of Assembly passed legislation to allow legal aid to be granted for appeals to the Privy Council. THE LAW
On 9 July 2001 the Court received the following declaration from the Government Agent: “I declare that the Government of the United Kingdom offer to pay £5,000 to Messrs German Duyonov, Alexey Mirza, Vadim Sprygin, and Nikolai Ivanov with a view to securing a friendly settlement of the application registered under no. 36670/97. This sum shall cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs, and it will be payable immediately after the notification of the judgment delivered by the Court pursuant to the Article 39 of the European Convention on Human Rights. This payment will constitute the final resolution of the case. The Government further undertake not to request the reference of the case to the Grand Chamber under Article 43 § 1 of the Convention.”
On 8 June 2001 the Court received from the applicants’ representative the following declaration on the applicants’ behalf: “I note that the Government of the United Kingdom are prepared to pay a sum totalling £5,000 covering both pecuniary and non-pecuniary damage and costs to Messrs German Duyonov, Alexey Mirza, Vadim Sprygin and Nikolai Ivanov with a view to securing a friendly settlement of application no. 36670/97 pending before the Court. I accept the proposal and waive any further claims in respect of the United Kingdom relating to the facts of this application. I declare that the case is definitely settled. This declaration is made in the context of a friendly settlement which the Government and the applicants have reached. I further undertake not to request the reference of the case to the Grand Chamber under Article 43 § 1 of the Convention after the delivery of the Court’s judgment.”
The Court takes note of the agreement reached between the parties (Article 39 of the Convention). It is satisfied that the settlement is based on respect for human rights as defined in the Convention or its Protocols (Article 37 § 1 in fine of the Convention and Rule 62 § 3 of the Rules of Court).
Accordingly, the case should be struck out of the list.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Decides to strike the case out of the list; 2. Takes note of the parties’ undertaking not to request a rehearing of the case before the Grand Chamber. Done in English, and notified in writing on 2 October 2001, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. S. Dollé J.-P. Costa Registrar President