CASE OF DUYONOV AND OTHERS v. THE UNITED KINGDOM
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Struck out of the list (friendly settlement)
CASE OF DUYONOV AND OTHERS v. THE UNITED KINGDOM (CtEDO, 2001)
DIRECȚIUNEA SECȚIUNEA III CAUZĂ DE DUYONOV ȘI ALȚII c. REGATUL UNIT (Declararea nr. 36670/97) JUDG (Reglementare a francezului) STRASBOURG 2 octombrie 2001 În cazul Duyonov și alții c. Regatul Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința ca o cameră compusă din: J.-P. Președintele Costa Fuhrmann Loucaides Sir Nicolas Bratza dna H.S. Greve Traja Ugrekhelidze judecători și dna S. Dollé Secțion grefier care a deliberat în privat la 11 septembrie 2001, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDIU Cazul a fost originat într-o cerere (nu. 36670/97) împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord depus la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) de patru cetățeni georgieni, german Duyonov, Alexy Mirza, Vadim Sprygin, Nikolai Ivanov, la 27 mai 1997. Reclamanții au fost reprezentați în fața Curții de către dl S.R. Bossino, un avocat care practică la Gibraltar. Guvernul Regatului Unit („Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl C.A. Whowersley, Biroul pentru Externe și Commonwealth, Londra. Reclamanții s-au plâns în temeiul articolelor 6 și 13 din Convenție cu privire la absența ajutorului juridic pentru proceduri în fața Consiliului privat. La 7 noiembrie 2000, după obținerea observațiilor părților, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 8 iunie 2001 și la 9 iulie 2001, reprezentantul reclamanților și, respectiv, agentul guvernamental au prezentat declarații formale care acceptă o soluționare prietenoasă a cauzei. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 17 noiembrie 1995, reclamanții au fost așezați în Gibraltar, fiind condus să creadă că au sosit în Canada. Au fugit din țara lor natală, Georgia, și au plătit pentru un pasaj în Canada, unde au intenția de a solicita azil politic. Reclamanții s-au predat imediat autorităților de imigrare. Guvernatorul Gibraltarului a emis un ordin în conformitate cu art. 59 alin. (1) din Ordinul privind controlul imigrației („Ordinul”) pentru înlăturarea lor de la Gibraltar și pentru detenția lor în așteptarea unei astfel de înlăturari. Secțiunea 59 alin. (1) din Ordinul prevede următoarele: „Cerce persoană aflată la Gibraltar sau care încearcă să intre în Gibraltar în contradicție cu dispozițiile prezentei ordonanțe și cu orice persoană ilegală în cadrul Gibraltarului (denumită în continuare „o persoană neautorizată”) poate fi eliminată din Gibraltar prin ordinul guvernatorului sau al instanței magistrate și poate fi reținută în așa fel cum poate fi comandat de guvernator sau de o astfel de instanță până la eliminarea acestui lucru.” Ordinul a fost reînnoit din când în când, cu eliberarea permisă pentru perioade specifice începând cu 20 aprilie 1996. La 20 august 1996, reclamanții au solicitat o scrisoare de habeas corpus pe motivul că art. 59 alineatul (1) din Ordonanța nu a autorizat detenția lor. La 3 Septembrie 1996 Pizzarello J a determinat că ordinul era ilegal în temeiul faptului că puterea de deținere era condiționată cu existența unei „finanțe sau a unei încarcerări”. În absența fiecăruia, nu exista nici putere de deținere. La 4 octombrie 1996, Curtea de Apel a anulat această decizie, constatând că detenția reclamanților era în cadrul competențelor acordate de secțiunea (1). Reclamanții au solicitat la judecător șef o autorizație de recurs și la grefierul Curții de Apel pentru asistență judiciară. La 24 octombrie 1996, grefierul a acordat asistență juridică pentru pregătirea Dosarului de Apel pentru transmiterea Consiliului Privat, dar a refuzat asistența juridică pentru acțiunea din cauză că asistența juridică nu era disponibilă pentru apeluri în favoarea Consiliului Privat. Reclamanții au apelat la refuzul judecătorului-șef. La 29 octombrie 1996, a fost acordată o autorizație provizorie de recurs în favoarea Consiliului Privat, condiționată de obținerea unui ajutor juridic sau dacă se poate obține securitatea financiară. 10. La 30 ianuarie 1997, judecătorul-șef a constatat că, întrucât procedurile în fața Consiliului privat nu au fost incluse în partea II a programului de la Ordinul privind asistența juridică și asistența judiciară, nu s-a putut acorda asistența juridică pentru astfel de proceduri. El a remarcat că procedurile din fața Consiliului privat sunt complicate și nu se împrumută ușor să se prezinte de către un litigant care nu este de ajutor legal și a adăugat: „În acest recurs există mai multe chestiuni de drept, așa cum există, într-adevăr, în majoritatea apelurilor, care vor ajunge la Consiliul privat, care va fi dificil pentru un laic să prezinte. Ca urmare a cazului Airey am constatat că, în negarea reclamanților de a avea acces la asistență juridică pentru prezentarea acestor apeluri, legislația Gibraltarului nu este conformă cu obligațiile impuse de Convenția”. 11. apelul la Consiliul Privat nu a continuat, în cazul în care, legislația și practicile interne relevante 12. Secțiunea 12 din Ordinul privind asistența juridică și asistență juridică a Gibraltarului definește domeniul de aplicare și condițiile asistenței juridice în cadrul procedurilor civile. Subsecțiunea 2 din secțiunea 12 se spune: „Procedura în legătură cu care poate fi acordată asistența juridică este orice procedură de o descriere menționată în partea I din schema, cu excepția procedurilor menționate în partea II din schema.” Partea II a programului nu are nici o relevanță pentru cererea actuală. Partea I a programului se citește: „DESCRIPȚIUNEA PROCEDURILOR Procedințelor în oricare dintre următoarele instanțe – (a) Curtea Supremă; (b) Curtea de Primă Instanță; (c) Curtea judecătorilor în jurisdicția sa civilă în procedura internă; (d) Curtea de Apel. La 5 martie 2001, Casa Adunării din Gibraltar a adoptat legislația pentru a permite acordarea de asistență juridică pentru apeluri la Consiliul Privat. LEI 14. La 9 iulie 2001, Curtea a primit următoarea declarație de la Agentul Guvern: „Declar că Guvernul Regatului Unit oferă să plătească 5.000 de lire sterline Messers German Duyonov, Alexey Mirza, Vadim Sprygin și Nikolai Ivanov în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii înregistrate sub nr. 36670/97. Această sumă acoperă orice prejudiciu material și moral, precum și costuri, și va fi plătită imediat după notificarea hotărârii pronunțate de Curte în conformitate cu art. 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această plată va constitui rezoluția finală a cazului. În plus, Guvernul se angajează să nu solicite trimiterea cazului la Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție.” 15. La 8 iunie 2001, Curtea a primit de la reprezentantul reclamanților următoarea declarație în numele reclamanților: „Not că Guvernul Regatului Unit este pregătit să plătească o sumă totală de 5.000 de lire sterline care acoperă prejudiciu material și moral și costuri pentru dr. Duyonov german, Alexey Mirza, Vadim Sprygin și Nikolai Ivanov, în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii nr. 36670/97 în așteptarea Curții. Accept propunerea și renunță la orice nouă afirmații referitoare la Regatul Unit în ceea ce privește faptele prezentei cereri. Declar că cazul este stabilit cu siguranță. Această declarație este făcută în contextul unei soluții prietenoase pe care guvernul și reclamanții le-au atins. În plus, mă asum să nu solicit trimiterea cauzei către Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție după eliberarea hotărârii Curții.” 16. Curtea ia act de acordul achiziționat între părți (art. 39 din Convenție) și este convins că decontarea se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție sau în protocolele sale (art. 37 § 1 în amendă a Convenției și art. 62 § 3 din Regulile Curții). 17. În consecință, cazul ar trebui scos din listă. Decide să scoată cazul din listă; ia act de angajamentul părților de a nu solicita o recerere a cazului în fața Marei Camere. Faptul în limba engleză și notificat în scris la 2 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Dolle J.-P. Președintele grefierului Costa