PITTINI v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
PITTINI v. ITALY (CtEDO, 2001)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINIBILITATEA cererii nr. 3707/97 de către Fiorenza PITTINI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), ședința la 4 octombrie 2001 în calitate de ședință compusă din președintele C.L. Rozakis Bonello Fischbach doamna Tsatsa-Nikolovska Levits, judecătorii Kovler doamna Del Tufo ad hoc judecător și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 5 martie 1997 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 23 iulie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1927 și locuiește în Sesto Fiorentino. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl L. Kowalski, un avocat care practică în Pordenone. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: P.L.Z., G.Z. și S.Z. au fost proprietarii unui apartament din Florența, pe care le-au lăsat G.G. într-o scrisă servită locatarului la 17 noiembrie 1986, ei au comunicat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Florenței. Prin decizia din 11 decembrie 1986, care a fost făcută executivă la 23 martie 1988, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie evacuate până la 31 decembrie 1988. La 8 octombrie 1987, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului. La 8 aprilie 1988, reclamantul a furnizat anunț asupra chiriașului care o cere să-i depășească imobilul. La 28 decembrie 1990, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgenta cazare pentru ea. La 4 martie 1991, chiriașul care a murit între timp, a notificat fiicei acesteia care locuiesc, cerându-i să părăsească sediul. La 28 martie 1991, reclamantul a informat-o că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 17 mai 1991. Între 17 mai 1991 și 23 mai 1995, judecătorul a făcut opt încercări de recuperare a posesiei. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La o dată neespecificată din 1998, fiica chiriașului a evacuat spontan furnicii de apartament, reclamantul a reușit la sediul. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție că durata procedurii de expulsie a dus la negarea dreptului ei de acces la o instanță. Guvernul susține că modalitățile de surprindere a asistenței de poliție sunt o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție se aplică procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDH 1999-V). Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului