Pittini împotriva Italiei

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINIBILITATEA cererii nr. 3707/97 de către Fiorenza PITTINI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), ședința la 4 octombrie 2001 în calitate de ședință compusă din președintele C.L. Rozakis Bonello Fischbach doamna Tsatsa-Nikolovska Levits, judecătorii Kovler doamna Del Tufo ad hoc judecător și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 5 martie 1997 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 23 iulie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1927 și locuiește în Sesto Fiorentino.

Ea este reprezentată în fața Curții de către dl L. Kowalski, un avocat care practică în Pordenone. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: P.L.Z., G.Z. și S.Z. au fost proprietarii unui apartament din Florența, pe care le-au lăsat G.G. într-o scrisă servită locatarului la 17 noiembrie 1986, ei au comunicat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Florenței. Prin decizia din 11 decembrie 1986, care a fost făcută executivă la 23 martie 1988, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie evacuate până la 31 decembrie 1988. La 8 octombrie 1987, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului.

La 8 aprilie 1988, reclamantul a furnizat anunț asupra chiriașului care o cere să-i depășească imobilul. La 28 decembrie 1990, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgenta cazare pentru ea. La 4 martie 1991, chiriașul care a murit între timp, a notificat fiicei acesteia care locuiesc, cerându-i să părăsească sediul. La 28 martie 1991, reclamantul a informat-o că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 17 mai 1991. Între 17 mai 1991 și 23 mai 1995, judecătorul a făcut opt încercări de recuperare a posesiei. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La o dată neespecificată din 1998, fiica chiriașului a evacuat spontan furnicii de apartament, reclamantul a reușit la sediul.

HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție că durata procedurii de expulsie a dus la negarea dreptului ei de acces la o instanță. Guvernul susține că modalitățile de surprindere a asistenței de poliție sunt o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție se aplică procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDH 1999-V).

Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.

Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no.37007/97 by Fiorenza PITTINI against Italy The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 4 October 2001 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis , President , Mr G. Bonello , Mr M. Fischbach , Mrs M. Tsatsa-Nikolovska , Mr E. Levits, Mr A. Kovler , judges , Mrs M. Del Tufo , ad hoc judge , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 5 March 1997 and registered on 23 July 1997, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant is an Italian national, born in 1927 and living in Sesto Fiorentino.

She is represented before the Court by Mr L. Kowalski, a lawyer practising in Pordenone. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows: P.L.Z., G.Z. and S.Z. were the owners of an apartment in Florence, which they had let to G.G. In a writ served on the tenant on 17 November 1986, they communicated their intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate. By a decision of 11 December 1986, which was made enforceable on 23 March 1988, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1988. On 8 October 1987, the applicant became the owner of the apartment.

On 8 April 1988, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises. On 28 December 1990, the applicant made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for herself. On 4 March 1991, the tenant having died in the meantime, she served notice on the latter’s cohabiting daughter, requiring her to vacate the premises. On 28 March 1991, the applicant served notice on her informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 17 May 1991. Between 17 May 1991 and 23 May 1995, the bailiff made eight attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On an unspecified date of 1998, the tenant’s daughter spontaneously vacated the apartment ant the applicant repossessed the premises. THE LAW The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of the right to property. The applicant further complains under Article 6 of the Convention that the duration of the eviction proceedings resulted in a denial of her right of access to a court. The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore outside the scope of Article 6. The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 62-63, ECHR 1999-V).

The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected. On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate. As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits.

It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President