INDELICATO v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
INDELICATO v. ITALY (CtEDO, 2001)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 34442/97 de către Antonio INDELICATO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 4 octombrie 2001 în calitate de judecător ad hoc al C.L. Rozakis A.B. Baka Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler, judecător al dnei Del Tufo și judecător al secțiunii E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 4 aprilie 1996 și înregistrată la 10 ianuarie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1937 și locuiește în Padova. El este reprezentat în fața Curții de către dl P. Genovese, un avocat care practică în Eboli. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Battipaglia, pe care l-a lăsat E.T. într-o scrisoare servită pe chiriaș la 9 iulie 1991, reclamantul și-a comunicat intenția de a anula închirierea și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Eboli. Prin decizia din 15 iulie 1991, care a fost făcută executivă la 4 septembrie 1991, Magistratul Eboli a susținut valabilitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 martie 1992. La 30 mai 1994, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 11 august 1994, l-a informat pe chiriaș că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 26 august 1994. La 26 august 1994, judecătorul a făcut o încercare de recuperare a posesiunii care nu s-a dovedit a fi reușit, deoarece, în conformitate cu dispozițiile statutare care prevede scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. După aceea, reclamantul a hotărât să nu continue procedurile de executare, având în vedere lipsa perspectivelor de obținere a asistenței poliției. La 11 noiembrie 1999, reclamantul a reluat procedura și a comunicat locatarului care l-a obligat să abandoneze sediul. La 1 decembrie 1999, locatarul a instituit o procedură civilă în fața Curții de District Salerno care a contestat procedurile de executare. În conformitate cu intrarea în vigoare a Secțiunii 80 din Legea nr. 388/2000, procedurile de executare sunt suspendate până la 30 iunie 2001. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne din cauza faptului că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Reclamantul contează argumentele guvernamentale susținând că Comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială refuzând asistența de poliție. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție au constituit o chestiune administrativă, complet separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, din domeniul de aplicare al articolului Curtea reamintește că a susținut deja că art. 6 din Convenția este aplicabil procedurii de expulzare a chiriașilor (a se vedea Immobiliare Saffi Hotărârea citată mai sus, §§ 62-63, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluzia sa anterioară, deci această obiecție ar trebui, de asemenea, respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea execuțiilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului