PANNOCCHIA v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 3708/97 de Roberto PANNOCCHIA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 4 octombrie 2001 în calitate de judecător ad hoc C.L. Rozakis A.B. Baka Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler, judecător al dnei Del Tufo și judecător al secțiunii E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la 28 februarie 1997 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 23 iulie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1925 și locuiește în Livorno. El este reprezentat în fața Curții de către dna L. Pannocchia, un avocat practicant în Livorno. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul unui apartament din Livorno, pe care l-a lăsat în A.R. într-o scrisoare servită pe chiriaș la 16 septembrie 1991, reclamantul și-a comunicat intenția de a anula închirierea și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Livorno. Prin decizia din 19 octombrie 1991, care a fost făcută executivă la 17 martie 1993, Magistratul Livorno a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 14 octombrie 1992. La 23 martie 1993, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 6 mai 1993, a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 8 iunie 1993. Între 8 iunie 1993 și 26 iunie 2000, judecătorul a făcut zece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu a primit niciodată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. Între timp, la 27 ianuarie 1994, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca locație pentru fiica sa în conformitate cu secțiunea 6 din Legea nr. 431/1998, procedurile de executare au fost suspendate. Potrivit informațiilor reclamantului, procedurile de executare sunt încă în așteptare. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție au constituit o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, din domeniul de aplicare al articolului Curtea reamintește că a susținut deja că art. 6 din Convenția este aplicabil procedurii de expatriare a chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că întârzierea în executarea ordinului emis de Magistratul Milan a dus la negarea dreptului său de acces la o instanță. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 37008/97

by Roberto PANNOCCHIA

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 4

October 2001 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler,

judges

,

Mrs

M.

Del

Tufo

,

ad hoc judge

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 28 February 1997 and registered on 23

July 1997,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1925 and living in Livorno. He is represented before the Court by Mrs L. Pannocchia, a lawyer practising in Livorno.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:

The applicant is the owner of an apartment in Livorno, which he had let to A.R.

In a writ served on the tenant on 16 September 1991, the applicant communicated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Livorno Magistrate.

By a decision of 19 October 1991, which was made enforceable on 17

March 1993, the Livorno Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 14 October 1992.

On 23 March 1993, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 6 May 1993, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 8 June 1993.

Between 8 June 1993 and 26 June 2000, the bailiff made ten attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

In the meantime, on 27 January 1994, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for his daughter

Pursuant to Section 6 of Law no. 431/1998, the enforcement proceedings were suspended.

According to the applicant’s information, the enforcement proceedings are still pending.

THE LAW

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that his inability to recover possession of his apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore out of the scope of Article

6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 62-63, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The applicant argues that the delay in the enforcement of the order issued by the Milan Magistrate resulted in a denial of his right of access to a court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President