CICCARIELLO v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
CICCARIELLO v. ITALY (CtEDO, 2001)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 34412/97 de Franca CICCARIELLO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 4 octombrie 2001 în calitate de judecător ad hoc C.L. Rozakis A.B. Baka Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler, judecător al dnei Del Tufo și judecător al secțiunii E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 26 decembrie 1996 și înregistrată la 9 ianuarie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1946 și locuiește în Napoli. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl G. Romano, un avocat practicant în Benevento. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: reclamantul este proprietarul unui apartament din Napoli, pe care l-a lăsat L.T. într-o scrisoare servită pe chiriaș la 24 octombrie 1986, reclamantul și-a comunicat intenția de a închiria închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Napoli. La 3 noiembrie 1986, Magistratul de la Napoli nu a susținut validitatea anunțului de renunțare și declinare a jurisdicției din cauza valorii cazului. La 11 noiembrie 1986, reclamantul a reluat procesul dinaintea Curții de District din Napoli. Într-o hotărâre din 10 iulie 1987, depusă în registrul la 22 iulie 1987, instanța a declarat că închirierea se va încheia la 4 noiembrie 1987 și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1988. La 20 februarie 1992, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 8 aprilie 1992, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 29 aprilie 1992. La 28 aprilie 1992, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca locație pentru fiica sa. La 29 aprilie 1992 și 12 februarie 1993, judecătorul a făcut două încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. După aceea, reclamantul a hotărât să nu urmărească procedurile de punere în aplicare, pentru a evita costurile inutile, având în vedere lipsa perspectivelor de obținere a asistenței poliției. La 27 iunie 1995, reclamantul a furnizat din nou o notificare privind chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul. La 5 iulie 1995, ea l-a informat pe chiriaș că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 24 iulie 1995. Între 24 iulie 1995 și 7 octombrie 1998, judecătorul a făcut douăsprezece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 28 octombrie 1998, locatarul a evacuat sediul. DREPTUL reclamantului se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție că durata procedurii de expulzare a dus la negarea dreptului ei de acces la o instanță. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne din motivul că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Reclamantul conteste argumentele guvernului susținând că comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială care refuză asistența poliției. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu vede nici un motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că modalitățile de a uimi asistența de poliție erau o chestiune administrativă, complet separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului