Ciccariello împotriva Italiei

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 34412/97 de Franca CICCARIELLO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 4 octombrie 2001 în calitate de judecător ad hoc C.L. Rozakis A.B. Baka Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler, judecător al dnei Del Tufo și judecător al secțiunii E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 26 decembrie 1996 și înregistrată la 9 ianuarie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1946 și locuiește în Napoli.

Ea este reprezentată în fața Curții de către dl G. Romano, un avocat practicant în Benevento. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: reclamantul este proprietarul unui apartament din Napoli, pe care l-a lăsat L.T. într-o scrisoare servită pe chiriaș la 24 octombrie 1986, reclamantul și-a comunicat intenția de a închiria închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Napoli. La 3 noiembrie 1986, Magistratul de la Napoli nu a susținut validitatea anunțului de renunțare și declinare a jurisdicției din cauza valorii cazului. La 11 noiembrie 1986, reclamantul a reluat procesul dinaintea Curții de District din Napoli.

Într-o hotărâre din 10 iulie 1987, depusă în registrul la 22 iulie 1987, instanța a declarat că închirierea se va încheia la 4 noiembrie 1987 și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1988. La 20 februarie 1992, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 8 aprilie 1992, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 29 aprilie 1992. La 28 aprilie 1992, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca locație pentru fiica sa. La 29 aprilie 1992 și 12 februarie 1993, judecătorul a făcut două încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie.

După aceea, reclamantul a hotărât să nu urmărească procedurile de punere în aplicare, pentru a evita costurile inutile, având în vedere lipsa perspectivelor de obținere a asistenței poliției. La 27 iunie 1995, reclamantul a furnizat din nou o notificare privind chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul. La 5 iulie 1995, ea l-a informat pe chiriaș că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 24 iulie 1995. Între 24 iulie 1995 și 7 octombrie 1998, judecătorul a făcut douăsprezece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 28 octombrie 1998, locatarul a evacuat sediul.

DREPTUL reclamantului se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție că durata procedurii de expulzare a dus la negarea dreptului ei de acces la o instanță. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne din motivul că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Reclamantul conteste argumentele guvernului susținând că comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială care refuză asistența poliției. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V).

Curtea nu vede nici un motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că modalitățile de a uimi asistența de poliție erau o chestiune administrativă, complet separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan.

În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 34412/97 by Franca CICCARIELLO against Italy The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 4 October 2001 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis , President , Mr A.B. Baka , Mr P. Lorenzen , Mrs M. Tsatsa-Nikolovska , Mr E. Levits , Mr A. Kovler, judges , Mrs M. Del Tufo , ad hoc judge , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 26 December 1996 and registered on 9 January 1997, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant is an Italian national, born in 1946 and living in Naples.

She is represented before the Court by Mr G. Romano, a lawyer practising in Benevento. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows: The applicant is the owner of an apartment in Naples, which she had let to L.T. In a writ served on the tenant on 24 October 1986, the applicant communicated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Naples Magistrate. On 3 November 1986, the Naples Magistrate did not uphold the validity of the notice to quit and declined jurisdiction on account of the value of the case. On 11 November 1986, the applicant resumed the proceedings before the Naples District Court.

In a judgment of 10 July 1987, deposited with the registry on 22 July 1987, the court declared that the lease would terminate on 4 November 1987 and ordered that the premises be vacated by 31 December 1988. On 20 February 1992, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises. On 8 April 1992, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 29 April 1992. On 28 April 1992, the applicant made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for her daughter. On 29 April 1992 and 12 February 1993, the bailiff made two attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

Thereafter, the applicant decided not to pursue the enforcement proceedings, in order to avoid useless costs, given the lack of prospects of obtaining the assistance of the police. On 27 June 1995, the applicant served again notice on the tenant requiring him to vacate the premises. On 5 July 1995, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 24 July 1995. Between 24 July 1995 and 7 October 1998, the bailiff made twelve attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession. On 28 October 1998, the tenant vacated the premises.

THE LAW The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of the right to property. The applicant further complains under Article 6 of the Convention that the duration of the eviction proceedings resulted in a denial of her right of access to a court. The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies on the grounds that she failed to challenge the refusal of police assistance before the administrative courts. The applicant contests the Government’s arguments arguing that the prefectoral committee never adopted a formal decision refusing police assistance. The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V).

The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected. The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore outside the scope of Article 6. The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants’ eviction proceedings (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 62-63). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected. On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously.

In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate. As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President