MARINI AND OTHERS v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
MARINI AND OTHERS v. ITALY (CtEDO, 2001)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINIBILitatea cererii nr. 35088/97 de Emanuele MARINI & alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința la 4 octombrie 2001 în calitate de ședință compusă de președinte al C.L. Rozakis A.B. Baka Lorenzen dna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler, judecător al dnei Del Tufo ad hoc judecător și dl E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la 3 ianuarie 1997 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 26 februarie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt resortisanți italieni, care trăiesc în Orte (Viterbo). Ele sunt reprezentate în fața Curții de către MM. F. Abbate și A. Fantera, avocați care practică în Orte. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Riano, pe care l-au lăsat F.M. Într-o scrisoare servită pe chiriaș la 31 iulie 1986, reclamanții și-au comunicat intenția de a închiria închiriere și au convocat chiriașul să apară înainte de Castelnuovo di Porto Magistrate. Prin decizia din 3 noiembrie 1987, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Castelnuovo di Porto Magistratul a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 aprilie 1989. La 17 mai 1989, reclamanții au notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 1 august 1989, ei au notificat locatarului informand-l că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 11 august 1989. Între 11 august 1989 și 27 mai 1996, judecătorul a făcut treizeci și șapte încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece în temeiul dispozițiilor legale care prevăd suspendarea sau scufundarea expulzărilor, reclamanții nu au avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. În conformitate cu secțiunea 6 din Legea nr. 431/1998, procedurile de executare au fost suspendate. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului a constituit o încălcare a dreptului de proprietate. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție au constituit o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că a susținut deja că art. 6 din convenția este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui, de asemenea, respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea execuțiilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamanții susțin că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului