NIGIOTTI et MORI contre l'ITALIE

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 35024/97 prezentate de Catullo NIGIOTTI și Maria MORI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor LÂNGULUI (secțiunea a doua), care are loc la 4 octombrie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Fischbach Tsatsa-Nikolovska, domnii Levits, Kovler judecători Del Tufo judecător ad-hoc domnul E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 15 ianuarie 1997 și înregistrată la 21 februarie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După deliberare, pronunță următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamanții sunt doi cetățeni italieni, născuți în 1947 și 1946 și rezidenți în Livorne.

Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul U. Monteverdi, avocat în baroul din Livorne. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamanții au deținut un apartament în Livorne, pe care l-au închiriat V.C. printr-un act: 17 octombrie 1986, reclamanții au acordat chiriașului concediu și l-au numit în fața judecătorului judecător din Livorne. printr-o ordonanță din 27 octombrie 1986, care a devenit executorie la 29 octombrie 1986 octombrie 1986, acesta din urmă a confirmat în mod oficial concediul de închiriere și a decis că locurile trebuiau eliberate până la 31 decembrie 1987 cel târziu. La 28 decembrie 1987, reclamanții au însemnat locatarului comanda de a elibera apartamentul.

La 19 ianuarie 1988, ei i-au dat avizul că deportarea va fi executată la 26 februarie 1988 prin intermediul ușierului judiciar. La 17 aprilie 1989, reclamanții au făcut o declarație solemnă pe care au avut o nevoie urgentă de a recupera apartamentul pentru a-l transforma în propriul lor loc de reședință. Între 26 februarie 1988 și 26 iulie Toate aceste încercări s-au soldat cu un eșec, iar cei care nu au obținut concursul forței publice în executarea deportării. La începutul lunii septembrie 1996, chiriașul a eliberat apartamentul. (1) din Protocolul nr. 1 la Convenție că obligația de a-și recupera apartamentul constituie o încălcare a dreptului lor de proprietate. De asemenea, reclamanții se plâng, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenția privind durata procedurii de expulzare și faptul că întârzierea acesteia constituie o încălcare a dreptului lor de a avea acces la o instanță.

Guvernul susține că nivelul de asistență publică reprezintă o etapă administrativă care se află în afara procesului judiciar Prin urmare, art. 6 nu ar fi aplicabil procedurii în litigiu. Curtea amintește, după cum subliniază reclamanții, că aceasta a încheiat deja problema aplicabilității articolului 6 din Convenție la procedura de expulzare a chiriașilor (hotărârea Imobiliară Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDH 1999-V). Pe fond, guvernul susține că măsurile în cauză țin de un control al utilizării proprietății în scopul legitim de a evita tensiunile sociale și tulburările ordinii publice în cazul în care un număr considerabil de expulzări ar trebui efectuate simultan. Potrivit guvernului, ingerința în dreptul la proprietate al reclamanților nu pare disproporționată.

În ceea ce privește durata procedurilor de expulzare, guvernul susține că termenul pentru acordarea de asistență publică este justificat de protecția interesului public. Curtea consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 35024/97 présentée par Catullo NIGIOTTI et Maria MORI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 4 octobre 2001 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis , président , G. Bonello , M. Fischbach , M me M. Tsatsa-Nikolovska, MM. E. Levits, A. Kovler , juges , M me M. Del Tufo , juge ad hoc , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 15 janvier 1997 et enregistrée le 21 février 1997, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants sont deux ressortissants italiens, nés respectivement en 1947 et 1946 et résidant à Livourne.

Ils sont représentés devant la Cour par M e U. Monteverdi, avocat au barreau de Livourne. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit : Les requérants sont propriétaires d’un appartement à Livourne, qu’ils avaient loué à V.C. Par un acte signifié le 17 octobre 1986, les requérants donnèrent congé au locataire et assignèrent l’intéressé à comparaître devant le juge d’instance de Livourne. Par une ordonnance du 27 octobre 1986, qui devint exécutoire le 29 octobre 1986, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 31 décembre 1987. Le 28 décembre 1987, les requérants signifièrent au locataire le commandement de libérer l’appartement.

Le 19 janvier 1988, ils lui signifièrent l’avis que l’expulsion serait exécutée le 26 février 1988 par voie d’huissier de justice. Le 17 avril 1989, les requérants firent une déclaration solennelle qu’ils avaient un besoin urgent de récupérer l’appartement pour en faire leur propre lieu d’habitation. Entre le 26 février 1988 et le 26 juillet 1996, l’huissier de justice procéda à vingt-deux tentatives d’expulsion. Ces tentatives se soldèrent toutes par un échec, les requérants n’ayant pas obtenu le concours de la force publique dans l’exécution de l’expulsion. Au début du mois de septembre 1996, le locataire libéra l’appartement. EN DROIT Les requérants se plaignent, au titre de l’article 1 du Protocole n° 1 de la Convention que l’impossibilité de récupérer leur appartement constitue une atteinte à leur droit de propriété.

Les requérants se plaignent également, au titre de l’article 6 § 1 de la Convention de la durée de la procédure d’expulsion et du fait que le retard de cette dernière constitue une atteinte à leur droit d’accès à un tribunal. Le Gouvernement soutient que l’échelonnement de l’assistance de la force publique constitue une phase administrative qui se situe en dehors du processus judiciaire : l’article 6 ne serait dès lors pas applicable à la procédure litigieuse. La Cour rappelle, comme les requérants le soulignent, qu’elle a déjà tranché la question de l’applicabilité de l’article 6 de la Convention à la procédure d’expulsion de locataires (arrêt Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n° 22774/93, §§ 62-63, CEDH 1999-V).

L’objection du Gouvernement doit, par conséquent, être rejetée. Sur le fond, le Gouvernement maintient que les mesures en question relèvent d’un contrôle de l’usage de la propriété dans le but légitime d’éviter des tensions sociales et des troubles de l’ordre public au cas où un nombre considérable d’expulsions devaient être exécutées simultanément. Selon le Gouvernement, l’ingérence dans le droit à la propriété des requérants ne semble pas disproportionné. En ce qui concerne la durée des procédures d’expulsion, le Gouvernement maintient que le délai pour l’octroi de l’assistance de la force publique est justifié par la protection de l’intérêt public. La Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond.

Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président