cererii nr. 47636/99
prezentată de Lilian TEUSCHLER
contra Germaniei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a patru), ședință din 4 octombrie 2001 într-o cameră compusă din:
Ddd. A. Pastor Ridruejo, președinte,
Dna. S. Botoucharova,
judecători,
și de d. V. Berger,
grefier de secție,
Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 25 noiembrie 1998 și înregistrată la 22 aprilie 1999,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Reclamanta, Lilian Teuschler, este o cetățeană germană, născută în 1954 și rezidând la Fürstenwalde (Germania).
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează.
La începutul anului 1988, proprietarii unei case în comuna Erkner în fosta Republică Democrată Germană (RDG), d. și Dna. S., au primit o autorizație de a părăsi teritoriul RDG pentru o vizită în Republica Federală Germană. Data de întoarcere era fixată pentru 13 februarie 1988, prezentarea pentru a verifica întoarcerea (Rückmeldung) trebuia să se facă înainte de 20 februarie 1988.
Proprietarii nu s-au întors din călătoria lor. La 19 februarie 1988, absența lor a fost notată cu mențiunea "plecare ilegală a RDG spre RFG".
În aceeași zi, reclamanta s-a adresat consiliului circumscripției administrative (Kreis) și a cerut ca casa să-i fie atribuită ca chiriaș. Ea a expus că aflase cu o zi înainte de consiliul municipal Erkner că casa era deveni liberă.
La 17 mai 1988, reclamantei i s-a atribuit casa, între timp plasată sub administrația Statului, și a încheiat un contract de închiriere.
În cursul anului 1989, reclamanta informă consiliul Kreis că era interesată în achiziția casei. La 2 octombrie 1989, un expert mandatat de consiliul Kreis estima valoarea casei la 71 450 Mărci ale RDG. La 19 februarie 1990, expertul și-a revizuit estimarea și a fixat valoarea la 52 200 Mărci.
La 6 martie 1990, administratorul Statului a vândut casa reclamantei pentru prețul de 52 200 Mărci. Potrivit contractului de vânzare, reclamanta era obligată să-și asume ipoteca unei valori de 41 076 Mărci cu care era grevat bine. Părțile au convenit că restul prețului (11 123 Mărci) va fi stins prin compensare (Aufrechnung) cu drepturi privind defectele pe care le prezenta casa. La 1 iunie 1990, reclamanta a fost înregistrată în registrul bunurilor ca proprietară.
La 6 august 1990, foștii proprietari au contestat transferul casei către reclamantă.
Printr-o decizie parțială din 10 februarie 1992, autoritatea administrativă a districtului (Landkreis) Oder-și-Spree a revocat transferul. Transferul având loc după 18 octombrie 1989, vânzarea, conform articolului 4 § 2 fraza 2 a legii din 23 septembrie 1990 privind chestiunile patrimoniale nerezolvate (Gesetz zur Regelung offener Vermögensfragen - vezi dreptul și practica internă pertinentă mai jos), nu putea fi făcută decât cu consimțământul foștilor proprietari, lucru care nu era cazul în speța.
La contestație (Widerspruch) a reclamantei, depusă la 9 martie 1992, comisia de recururi a Oficiului pentru reglementarea chestiunilor patrimoniale nerezolvate (Landesamt zur Regelung offener Vermögensfragen) a Land-ului Brandenburg, la 25 ianuarie 1995, a anulat decizia atacată și a dat curs recursului reclamantei. Faptul că vânzarea bienului a fost deja fixată în scris înainte de 18 octombrie 1989 a făcut imposibilă restituirea, conform articolului 4 § 2 lit a) a legii sus-menționate, chiar dacă transferul a avut loc după 18 octombrie 1989. În plus, nu existau indicii care să sugereze că reclamanta nu fusese de bună credință la achiziere.
La 17 februarie 1995, foștii proprietari au sesizat tribunalul administrativ din Frankfurt pe Oder cu o cerere de restituire a casei lor.
La 22 august 1997, tribunalul administrativ a hotărât intervenția (Beiladung) reclamantei.
La 17 noiembrie 1997, tribunalul administrativ i-a convocat pe reclamantă la ședința publică din 3 decembrie 1997. Convocare a ajuns la reclamantă la 19 noiembrie 1997.
La 3 decembrie 1997, după ce a ținut ședința publică în absența reclamantei, tribunalul administrativ a anulat decizia Oficiului pentru reglementarea chestiunilor patrimoniale nerezolvate. El a găsit că, deși era adevărat că vânzarea a fost fixată în scris înainte de 18 octombrie 1989, ceea ce a însemnat că transferul nu putea fi revocat din acest motiv, reclamanta nu fusese de bună credință la achizitionarea casei, așa cum cerea art. 4 § 2 al legii sus-menționate. El a făcut în special referire la circumstanțele particulare ale atribuirii casei și vânzării sale ulterioare care difereau considerabil de obiceiul unei atribuiri de casă sau apartament. Reclamanta deja știuse la 18 februarie 1988 că casa în cauză era deveni liberă, în timp ce constatarea ne-întoarcerii proprietarilor nu fusese făcută oficial decât a doua zi de autoritățile poliției. De obicei, abia după aceea astfel de constatări erau puse în cunoștință comuna în care se găsea casa în cauză. Chiar și în ipoteza că comuna Erkner avusese deja cunoștință de plecarea definitivă a proprietarilor, această informație era strict confidențială și nu trebuia divulgată reclamantei. Atribuirea reclamantei și familiei ei, adică trei persoane, a unei case cuprinzând 95 m² de suprafață locuibilă nu putea fi justificată prin motive de necesitate (Bedarfsgründe), deoarece reclamanta locuia deja într-un apartament de patru camere și nu aparținea deci grupului de persoane care beneficia de tratament preferențial la atribuirea locuințelor (Wohnraumvergabe). Cel puțin aceste circumstanțe ar fi trebuit să genereze îndoieli în reclamantă cu privire la conformitatea atribuirii casei. Același lucru era valabil și pentru modalitățile vânzării, ținând seama de suma foarte mică a prețului fixat și a modului de plată convenit. În acest sens, tribunalul administrativ a remarcat existența unui anumit număr de nereguli.
Tribunalul administrativ a concluzionat că reclamanta știa sau, dacă ar fi demonstrat grijă pe care se putea aștepta de la un cumpărător de casă, ar fi trebuit să știe că vânzarea casei era vicioasă din punct de vedere legal.
Tribunalul a remarcat, în plus, că reclamanta fusese valabil convocată la ședința publică și că o nouă ședință nu era deci necesară. În particular, atunci când persoana interesată este absentă dintr-o ședință la încheierea căreia se pronunță o decizie finală care încheie procedura în fața acestei instanțe, ea nu poate pretinde încălcarea dreptului ei de a fi ascultată (rechtliches Gehör) decât în fața instanței de recurs.
În plus, reclamanta nu adusese dovadă că a fost împiedicată să ia cunoștință de convocare din 17 noiembrie 1997. Ținând seama de cunoștințele juridice ale reclamantei ca studentă de drept și ținând seama de faptul că intervenția ei a fost hotărâtă la 22 august 1997, reclamanta era obligată să se informeze cu privire la corespondența adresată ei și depusă la posta din Erkner ulterior. Tribunalul a remarcat, în plus, că reclamanta nu expusese în ce fel boala care o obligă să rămână acasă o împiedicaseră să primească convocare sau să mandateze o altă persoană pentru a recupera corespondența la biroul poștal.
La 17 august 1998, Curtea Administrativă Federală a respins recursul reclamantei pe motiv că procedura în fața tribunalului administrativ nu era vicios. Ea a remarcat în special că, deși era adevărat că decizia din 22 august 1997 privind intervenția reclamantei nu-i fusese transmisă conform formalităților solicitate de lege, adică prin semnificare, acest defect fusese remediat prin faptul că reclamanta primise decizia în septembrie 1997 prin poștă obișnuită. La acest punct, Curtea Federală remarcat mai mulți elemente. Pe de o parte, în urma ordinului (Verfügung) din 29 august 1997 al judecătorului raportor de a transmite decizia reclamantei, cancelaria tribunalului administrativ i-o trimituse prin poștă obișnuită alăturată observațiilor scrise ale foștilor proprietari. Pe de altă parte, reclamanta nu era credibilă atunci când pretindea că primise doar observațiile scrise ale foștilor proprietari fără decizia în cauză. Chiar și dacă ar fi fost cazul, reclamanta ar fi fost obligată să se informeze cu privire la poziția sa în procedură după ce primise observațiile. În plus, după cum reiese din o notă a judecătorului raportor din 5 martie 1998, posibila lipsă de transmitere a deciziei în cauză nu fusese subiectul conversației telefonice cu acest judecător, deși el vorbise cu ea despre statutul ei de intervenant. Curtea Federală remarcat în final că reclamanta contestase primirea deciziei de intervenție doar în observațiile avocatului ei din 25 februarie 1998.
La 14 octombrie 1998, Curtea Constituțională Federală, hotărând într-o comisie de trei judecători, hotărât să nu accepte recursul constituțional al reclamantei, să nu-i desemneze din oficiu avocatul desemnat și să nu aplice măsuri provizorii.
La 18 martie 1999, autoritatea administrativă a districtului Oder-și-Spree a restituit casa litigioas foștilor proprietari, conform deciziilor judecătorești pronunțate, și a fixat la 20 319,10 DEM prețul de restituire.
Reclamanta s-a opus acestei decizii și a cerut tribunalului administrativ din Frankfurt pe Oder să ordoneze efectul suspensiv al opoziției sale.
La 30 iunie 1999, tribunalul administrativ a respins recursul pe motiv că instanțele judecătorești se pronunțaseră în mod definitiv asupra cauzei. Faptul că reclamanta sesizase între timp Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu cauza sa nu schimba în nimic această constatare.
La 21 octombrie 1999, curtea de apel administrativă din Brandenburg a confirmat decizia atacată. Ea a lăsat în suspensie întrebarea dacă recursul era inadmisibil pentru depășirea termenului, pe motiv că era oricum neîntemeiat.
B.
Dreptul intern pertinent
Potrivit articolului 1 § 1 c) a legii din 23 septembrie 1990 privind chestiunile patrimoniale nerezolvate (Gesetz zur Regelung offener Vermögensfragen), această lege se aplică drepturilor patrimoniale (vermögensrechtliche Ansprüche) privind bunuri care au fost obiectul, printre altele, unui transfer către terți de către un administrator de stat.
art. 3 § 1 stabilește ca principiu că bunurile supuse măsurilor enumerate în art. 1 trebuie restiturite interesaților dacă depun o cerere în acest sens.
art. 4 § 2 precizează în special că restituirea este exclusă dacă persoane fizice, comunități religioase sau fundații de utilitate publică au achiziționat bunul litigios de bună credință (redlicher Erwerb) după 8 mai 1945. Nu este cazul dacă achizitionarea s-a efectuat după 18 octombrie 1989 și fără acordul interesaților (Berechtigte), cu excepția cazului în care achizisionarea nu a fost cerută în scris sau nu a fost documentată altfel înainte de 19 octombrie 1989.
1.
Reclamanta se plânge că nu a beneficiat de proces echitabil, în sensul articolului 6 § 1 al Convenției.
Pe de o parte, ea susține că nu a fost convocată la ședința publică din 3 decembrie 1997 în fața tribunalului administrativ din Frankfurt pe Oder și că decizia tribunalului administrativ din 22 august 1997 de a-i acorda statutul de intervenant (Beigeladene) nu i-a fost semnificată. Ea consideră că dreptul ei de a fi ascultat a fost încălcat. În plus, decizia tribunalului administrativ din 30 iunie 1999 i-a fost semnificată pe adresa obișnuită, deși o informase anterior de absența sa.
Pe de altă parte, reclamanta se plânge de decizia Curții Constituționale Federale de a nu accepta recursul ei constituțional, fără a motiva decizia și fără a ține o ședință publică.
În sfârșit, reclamanta se plânge că în dosarul procesului ei în fața tribunalului administrativ se găsea o fișă pe care figurau toate procedurile reclamantei în fața acestui tribunal și care a fost scoasă când venea să consulte dosarul la cancelaria tribunalului administrativ. Reclamanta vede în aceasta o încălcare a garanțiilor unui proces echitabil și a unui tribunal imparțial.
Ea invocă articolele 6 § 1 și 13 ale Convenției.
2.
Reclamanta consideră, în plus, că durata procedurii sale - opt ani și două luni - a depășit termenul rezonabil prevăzut la art. 6 § 1 al Convenției.
3.
Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1, reclamanta susține că decizia autorităților administrative și a instanțelor judecătorești de a restitui casa litigioas foștilor proprietari era contrară dreptului ei la respectul bunurilor sale.
1.
Reclamanta se plânge că nu a beneficiat de proces echitabil, în sensul articolului 6 § 1 al Convenției a cărui parte relevantă se citește după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) într-un termen rezonabil, de o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)"
Curtea reamintește că sarcina ei este să caute dacă procedura considerată în ansamblu s-a caracterizat ca fiind echitabilă în sensul articolului 6 § 1 al Convenției (hotărâre Ankerl c. Elveția din 23 octombrie 1996, Colecția hotărârilor și deciziilor 1996-V, p. 1567, § 38).
a) Potrivit reclamantei, nu a primit o convocare pentru ședința publică în fața tribunalului administrativ.
Curtea observă că reclamanta a primit convocare din 17 noiembrie 1997 pentru ședința publică din 3 decembrie 1997 în fața tribunalului administrativ, dar a luat cunoștință doar la 10 decembrie 1997 din cauza bolii.
Curtea reamintește că responsabilitatea principală de a face orice diligență pentru apărarea intereselor lor revine persoanelor interesate. Ea consideră în special, așa cum remarcat tribunalul administrativ, că reclamanta, fiind bolnavă acasă, nu luase măsurile necesare pentru a-și primi corespondența sau pentru a trimite pe cineva s-o retragă la biroul poștal (hotărâre Hennings c. Germania din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-A, p. 11, § 26; Comisie, nr. 22543/93, Salinga c. Germania, decizie din 7 decembrie 1994). La lumina precedentului, Curtea estimează că nu se poate acuza autoritățile de a o fi împiedicat pe reclamantă să fie ascultată și de a beneficia de o ședință publică în fața unui tribunal.
b)
Reclamanta susține, în plus, că decizia de intervenție din 22 august 1997 nu i-a parvenit și că, nefiiind parte în procedură, nu a beneficiat de proces echitabil.
Curtea observă că Curtea Administrativă Federală a examinat în adâncime temeinicul încălcării pretinse de reclamantă și a concluzionat negativ. Ea observă, de asemenea, că nu contesta că primise observațiile scrise ale foștilor proprietari în procedură.
La fel ca Curtea Administrativă Federală, Curtea estimează că reclamanta, având în vedere că primise aceste observații pretins fără nici o decizie însoțitoare, se putea aștepta ca ea să se informeze la tribunalul administrativ cu privire la stadiul procedurii la care se refereau observațiile.
c)
În ceea ce privește semnificarea deciziei tribunalului administrativ din 30 iunie 1999, Curtea observă că curtea de apel administrativă a lăsat în suspensie întrebarea dacă recursul fusese introdus tardiv și l-a respins ca neîntemeiat. Curtea estimează deci că pretinsul viciu de procedură nu a avut nici o repercusiune asupra drepturilor de procedură ale reclamantei.
d)
În ceea ce privește alte contestații trăgând din art. 6 § 1 al Convenției (cu excepția termenului rezonabil), Curtea, ținând seama de ansamblul elementelor din posesia ei, nu observă nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele sale.
În particular, în măsura în care reclamanta se plânge de refuzul Curții Constituționale Federale de a accepta recursul ei constituțional fără a-și motiva decizia, Curtea reamintește că, dacă art. 6 § 1 al Convenției obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, nu poate fi înțeles ca obligând un răspuns detaliat la fiecare argument (hotărâre Garcia Ruiz c. Spania [Marea Cameră], nr. 30544/96, CEDO-1999-I, § 26). Poate fi suficient ca o instanță superioară să respingă un recurs referindu-se doar la dispozițiile legale care prevăd această procedură, dacă întrebările ridicate de recurs nu revin o importanță deosebită (vezi Sawoniuk c. Regatul Unit (decizie), nr. 63716/00, 29 mai 2001).
În ceea ce privește absența unei ședințe publice în fața Curții Constituționale Federale, Curtea reamintește că procedurile de autorizare a apelului pot îndeplini condițiile articolului 6 al Convenției, deși instanța de recurs nu i-a dat reclamantei oportunitatea de a se exprima în persoană în fața ei (hotărâre Botten c. Norvegia din 19 februarie 1996, Colecția 1996-I, p. 141, § 39; Hesse-Anger și Anger c. Germania (decizie), nr. 45835/99, 17 mai 2001). Ținând seama de faptul că reclamanta avea posibilitatea să fie ascultată în fața tribunalului administrativ și că putuse înaintat observațiile sale Curții Administrative Federale și ținând seama de caracterul deosebit al procedurii în fața Curții Constituționale Federale, Curtea este de opinie că garanțiile care decurg din art. 6 § 1 al Convenției au fost respectate în speță.
În lumina precedentului, Curtea nu consideră necesar să examineze separat contestația trăgând din art. 13 al Convenției.
Rezultă că această parte a cererii este manifest neîtemeiată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției, și trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 § 4 al Convenției.
2.
Reclamanta estimează că durata procedurii în fața autorităților administrative și a instanțelor judecătorești a depășit termenul rezonabil, prevăzut la art. 6 § 1 al Convenției.
Curtea observă că nu este chemată să se pronunțe asupra întrebării dacă durata procedurii se caracteriza prin exces. Ea observă, în fapt, că, după cum reiese din dosar, reclamanta nu ridicase în mod expres sau chiar în esență, această contestație în fața Curții Constituționale Federale și nu satisfăcuse deci condiția epuizării căilor de atac interne, stabilită în art. 35 § 1 al Convenției (vezi hotărârile Englert c. Germania din 25 august 1987, seria A nr. 123, p. 52, § 31, și Gasus Dosier- und Fördertechnik GmbH c. Țări de Jos din 23 februarie 1995, seria A nr. 306-B, p. 45, § 48).
În orice caz, Curtea observă că procedura, care a început la 9 martie 1992 cu opoziția și s-a încheiat la 14 octombrie 1998, data deciziei Curții Constituționale Federale, ceea ce reprezintă o durată de șase ani și șapte luni, a fost în curs în fața comisiei de recururi a Oficiului pentru reglementarea chestiunilor patrimoniale nerezolvate și apoi în fața a trei instanțe judecătorești. Ținând seama de situația deosebită după reunificarea în Germania și ținând seama de faptul că cauza în speță purta pe chestiuni patrimoniale deschise în consecință și din cauza acestui eveniment istoric, Curtea estimează că nu a existat depășire a termenului rezonabil, în sensul articolului 6 § 1 al Convenției.
Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 § 4 al Convenției.
3.
Reclamanta se plânge, de asemenea, de restituirea casei litigioase foștilor proprietari, contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 a cărui parte relevantă este scrisă după cum urmează:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Niciun nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional."
Reclamanta contestă concluzia tribunalului administrativ conform căreia nu fusese de bună credință, conform articolului 4 § 2 al legii privind chestiunile patrimoniale nerezolvate, la atribuire și achizționarea casei.
Curtea observă că transferul către reclamantă al proprietății casei a fost făcut la 6 martie 1990 și că foștii proprietari au introdus cererea lor de restituire la 6 august 1990. Ea observă, de asemenea, că transferul definitiv nu s-a efectuat decât în anul 2000.
Curtea consideră că restituirea casei în cauză foștilor proprietari se analizează ca ingerință în dreptul la respectul bunurilor reclamantei și că această contestație trebuie examinată sub aspectul primei fraze a articolului 1 al Protocolului nr. 1 (vezi, mutatis mutandis, Českomoravská myslivecká jednota c. Republica Cehă (decizie), nr. 33091/96, 23 martie 1999).
Curtea reamintește că responsabilitatea primară a autorităților naționale, și în special a curților și tribunalelor, este să interpreteze și aplice dreptul intern (vezi hotărârea Brualla Gómez de la Torre c. Spania din 19 decembrie 1997, Colecția 1997-VIII, p. 2955, § 31, și Glässner c. Germania (decizie), nr. 46362/99, 28 iunie 2001). Cu toate acestea, în domeniul articolului 1 al Protocolului nr. 1, sarcina ei este să caute dacă a fost menținut un echilibru just între cerințele interesului general și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului (vezi, printre altele, hotărârea Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgia din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 23, § 38).
Curtea observă că restituirea a fost efectuată în aplicarea unei legislații care porni de la principiul că era în interesul general să se găsească soluții adecvate chestiunilor patrimoniale deschise după reunificarea germană.
Curtea estimează că intenția legislatorului de a remedia în această manieră nedreptatea făcută sub regimul RDG se analizează nu doar ca măsură în favoarea persoanelor expropriate, ci și ca acțiune în interesul general al societății (vezi, mutatis mutandis, Českomoravská myslivecká jednota c. Republica Cehă, sus-citată).
În speță, casa litigioas a fost plasată sub administrație de stat în consecință plecării foștilor proprietari spre Republica Federală Germană. Ulterior, a fost atribuită reclamantei ca chiriaș, apoi i-a fost vândută. Curtea observă, în plus, că tribunalele germane remarcat că procedura de atribuire a casei și vânzarea acesteia reclamantei erau vicioase în măsura în care difereau considerabil de procedura obișnuită. Tribunalele au concluzionat că reclamanta nu fusese de bună credință la atribuire și achizițiune.
Curtea observă, în plus, că reclamanta obținuse suma de 20 319,10 DEM în schimbul restituirii foștilor proprietari, ceea ce reprezintă jumătatea nominală a sumei pe care reclamanta o plătise în Mărci ale RDG la achizicionarea casei, conform cursului oficial de conversie 2:1 al Mărcii RDG în Mark Deutscher (DEM), prevăzut la art. 10 § 5 al tratatului de stat între Republica Federală Germană (RFG) și RDG privind crearea unei uniuni monetare, economice și sociale (Staatsvertrag über die Schaffung einer Währungs-, Wirtschafts- und Sozialunion zwischen der Bundesrepublik Deutschland und der Deutschen Demokratischen Republik) din 18 mai 1990.
Ținând seama de marja de apreciere de care beneficiază statele contractante în domeniul articolului 1 al Protocolului nr. 1 și la lumina precedentului, Curtea nu detectează nici o încălcare a acestei dispoziții.
Rezultă că această parte a cererii este manifest neîtemeiată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției, și trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 § 4 al Convenției.
Din aceste considerente, Curtea, unanim,
Declară
cererea inadmisibilă.
Vincent Berger
Antonio Pastor Ridruejo
Grefier
Președinte
de la requête n° 47636/99
présentée par Lilian TEUSCHLER
contre l’Allemagne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 4 octobre 2001 en une chambre composée de
MM.
A.
Pastor Ridruejo
,
président
,
G.
Ress
,
L.
Caflisch
,
I.
Cabral Barreto
,
V.
Butkevych
,
J.
Hedigan,
M
me
S.
Botoucharova
,
juges
,
et
de
M.
V.
Berger
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 25 novembre 1998 et enregistrée le 22 avril 1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, Lilian Teuschler, est une ressortissante allemande, née en 1954 et résidant à Fürstenwalde (Allemagne).
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
Au début de l’année 1988, les propriétaires d’une maison dans la commune d’Erkner dans l’ancienne République démocratique d’Allemagne (RDA), M et Mme S., reçurent une autorisation de quitter le territoire de la RDA pour une visite dans la République fédérale d’Allemagne. La date de retour était fixée pour le 13 février 1988, la présentation pour vérifier le retour (
Rückmeldung
) devait se faire avant le 20 février 1988.
Les propriétaires ne revinrent pas de leur voyage. Le 19 février 1988, leur absence fut notée avec la mention «
délaissement illégal de la RDA vers la RFA
».
Le même jour, la requérante s’adressa au conseil de la circonscription administrative (
Kreis
) et demanda à ce que la maison lui soit attribuée en tant que locataire. Elle exposa qu’elle avait appris la veille par le conseil municipal d’Erkner que la maison était devenue libre.
Le 17 mai 1988, la requérante se vit attribuer la maison, entre-temps mise sous l’administration de l’État, et conclut un bail de location.
Au cours de l’année 1989, la requérante informa le conseil du
Kreis
qu’elle était intéressée à acheter la maison. Le 2 octobre 1989, un expert mandaté par le conseil du
Kreis
estima la valeur de la maison à 71 450 Marks de la RDA. Le 19 février 1990, l’expert revit son estimation et fixa la valeur à 52 200 Marks.
Le 6 mars 1990, l’administrateur de l’État vendit la maison à la requérante pour le prix de 52 200 Marks. Aux termes du contrat de vente, la requérante s’obligeait à amortir l’hypothèque d’une valeur de 41 076 Marks dont le bien était grevé. Les parties convinrent que le reste du prix (11 123 Marks) s’éteindrait par compensation (
Aufrechnung
) contre des droits relatifs aux défauts que présentait la maison. Le 1er juin 1990, la requérante fut inscrite au livre foncier comme propriétaire.
Le 6 août 1990, les anciens propriétaires recoururent contre le transfert de la maison à la requérante.
Par une décision partielle du 10 février 1992, l’autorité administrative du district (
Landkreis
) de l’Oder-et-Spree révoqua le transfert. Le transfert ayant eu lieu après le 18 octobre 1989, la vente, conformément à l’article 4
2.phrase 2 de la loi du 23 septembre 1990 sur les questions patrimoniales non résolues (
Gesetz zur Regelung offener Vermögensfragen -
voir droit et pratique internes pertinents ci-dessous), ne pouvait se faire qu’avec le consentement des anciens propriétaires, ce qui n’était pas le cas en l’espèce.
Sur opposition (
Widerspruch
) de la requérante, introduite le 9 mars 1992, la commission des recours de l’Office pour le règlement des questions patrimoniales non résolues (
Landesamt zur Regelung offener Vermögensfragen
) du
Land
de Brandebourg, le 25 janvier 1995, infirma la décision entreprise et donna suite au recours de la requérante. Le fait que la vente du bien avait déjà été fixée par écrit avant le 18 octobre 1989 rendait impossible la restitution, conformément à l’article 4
2.lit a) de la loi susmentionnée, même si le transfert avait eu lieu après le 18 octobre 1989. Par ailleurs, il n’y avait pas d’indices laissant penser que la requérante n’avait pas été de bonne de bonne foi lors de l’acquisition.
Le 17 février 1995, les anciens propriétaires saisirent le tribunal administratif de Francfort-sur-l’Oder d’une demande de restitution de leur maison.
Le 22 août 1997, le tribunal administratif décida l’intervention (
Beiladung
) de la requérante.
Le 17 novembre 1997, le tribunal administratif convoqua la requérante à l’audience publique pour le 3 décembre 1997. La convocation arriva chez la requérante le 19 novembre 1997.
Le 3 décembre 1997, après avoir tenu l’audience publique en l’absence de la requérante, le tribunal administratif annula la décision de l’Office pour le règlement des questions patrimoniales non résolues. Il trouva que, s’il était vrai que la vente avait été fixée par écrit avant le 18 octobre 1989, ce qui signifiait que le transfert ne pouvait être révoqué pour ce motif, la requérante n’avait pas été de bonne foi lors de l’acquisition de la maison, comme l’exigeait l’article 4 § 2 de la loi susmentionnée. Il fit notamment état des circonstances particulières de l’attribution de la maison et de sa vente par la suite qui différaient considérablement de la manière habituelle d’une telle attribution de maison ou d’appartement. La requérante avait déjà appris le 18 février 1988 que la maison en question était devenue libre alors que le constat du non-retour des propriétaires n’avait été officiellement fait que le lendemain par les autorités de
police. Habituellement, ce n’était que par la suite que de tels constats étaient portés à la connaissance de la commune dans laquelle se trouvait la maison concernée. Même dans l’hypothèse où la commune d’Erkner avait déjà eu connaissance du départ définitif des propriétaires, cette information était strictement confidentielle et ne devait pas être divulguée à la requérante. L’attribution à la requérante et sa famille, c’est-à-dire à trois personnes, d’une maison comprenant 95 m² de surface habitable ne pouvait être justifiée par des raisons de nécessité (
Bedarfsgründe
), car la requérante vivait déjà dans un appartement de quatre pièces et n’appartenait de ce fait pas au groupe de personnes qui bénéficiait d’un traitement préférentiel lors de l’attribution des locaux d’habitation (
Wohnraumvergabe
). Tout au moins, ces circonstances auraient-elles dû provoquer chez la requérante des doutes quant à la conformité de l’attribution de la maison. Il en était de même pour ce qui était des modalités de la vente, eu égard au montant très bas du prix fixé et au mode de paiement convenu. A cet égard, le tribunal administratif releva l’existence d’un certain nombre d’irrégularités.
Le tribunal administratif conclut que la requérante savait ou, si elle avait fait preuve du soin que l’on pouvait attendre d’un acheteur de maison, aurait dû savoir que la vente de la maison était entachée d’illégalité.
Le tribunal releva en outre que la requérante avait été valablement convoquée à l’audience publique et qu’une nouvelle audience ne s’imposait dès lors pas. En particulier, lorsque l’intéressé est absent lors d’une audience à l’issue de laquelle une décision finale est prise qui clôt la procédure devant cette instance, il ne peut fait valoir la violation de son droit à être entendu (
rechtliches Gehör
) que devant la juridiction de recours.
De plus, la requérante n’avait pas apporté la preuve de ce qu’elle avait été empêchée de prendre connaissance de la convocation du 17
novembre
1997.Eu égard aux connaissances juridiques de la requérante en tant qu’étudiante en droit et compte tenu du fait que son intervention avait été décidée le 22
août 1997, la requérante était tenue de s’informer du courrier adressé à elle et déposé à la poste d’Erkner par la suite. Le tribunal releva en outre que la requérante n’avait pas exposé en quoi sa maladie l’obligeant à rester à la maison l’avait empêchée de recevoir la convocation ou de mandater une autre personne pour récupérer le courrier au bureau de poste.
Le 17 août 1998, la Cour administrative fédérale rejeta le recours de la requérante au motif que la procédure devant le tribunal administratif n’était entachée d’aucun vice. Elle releva notamment que, s’il était vrai que la décision du 22 août 1997 relative à l’intervention de la requérante ne lui avait pas été transmise selon les formalités requises par la loi, c’est-à-dire par signification, il avait été remédié à cette faute par le fait que la requérante avait reçu la décision en septembre 1997 par courrier simple. Sur ce point, la Cour fédérale releva plusieurs éléments. D’une part, à la suite de l’ordonnance (
Verfügung
) du 29 août 1997 du juge rapporteur de transmettre la décision à la requérante, le greffe du tribunal administratif la lui avait envoyée par courrier simple joint aux observations écrites des anciens propriétaires. D’autre part, la requérante n’était pas crédible lorsqu’elle prétendait qu’elle n’avait reçu que les observations écrites des anciens propriétaires sans la décision en question. A supposer même que tel eût été le cas, la requérante aurait été tenue de s’informer quant à sa position dans la procédure après avoir reçu les observations. En plus, comme cela ressortait d’une note du juge rapporteur du 5 mars 1998, le possible manque de transmission de la décision en question n’avait pas été l’objet de la conversation téléphonique avec ce juge, alors que celui-ci lui avait parlé de son statut d’intervenant. La Cour fédérale releva enfin que la requérante n’avait contesté la réception de la décision d’intervention que dans les observations de son avocat du 25 février 1998.
Le
14 octobre 1998, la Cour constitutionnelle fédérale, statuant en comité de trois juges, décida de ne pas retenir le recours constitutionnel de la requérante, de ne pas lui commettre d’office l’avocat désigné à ces fins et de ne pas appliquer de mesures provisoires.
Le 18 mars 1999, l’autorité administrative du district Oder-et-Spree restitua la maison litigieuse aux anciens propriétaires, conformément aux décisions judiciaires rendues, et fixa à 20 319,10 DEM le prix de restitution.
La requérante s’opposa à cette décision et demanda au tribunal administratif de Francfort-sur-l’Oder d’ordonner l’effet suspensif de son opposition.
Le 30 juin 1999, le tribunal administratif rejeta le recours au motif que les juridictions avaient connu de l’affaire de manière définitive. Le fait que la requérante avait entre-temps saisi la Cour européenne des Droits de l’Homme de son affaire ne changeait rien à ce constat.
Le 21 octobre 1999, la cour d’appel administrative de Brandebourg confirma la décision entreprise. Elle laissa ouverte la question de savoir si le recours était irrecevable pour tardiveté, au motif qu’il était de toute manière mal fondé.
B.
Le droit interne pertinent
Selon l’article 1 § 1 c) de la loi du 23 septembre 1990 sur les questions patrimoniales non résolues (
Gesetz zur Regelung offener Vermögensfragen
), cette loi s’applique aux droits patrimoniaux (
vermögensrechtliche Ansprüche
) relatifs à des biens qui ont été l’objet entre autres d’un transfert à des tiers par un administrateur de l’État.
L’article 3 § 1 pose comme principe que des biens soumis à des mesures énumérées dans l’article 1 sont à restituer aux intéressé s’ils font une demande en ce sens.
L’article 4 § 2 précise notamment que la restitution est exclue si des personnes naturelles, des communautés religieuses ou des fondations d’utilité publique ont acquis le bien litigieux de bonne foi (
redlicher Erwerb
) après le 8 mai 1945. Il n’en est pas ainsi si l’acquisition s’est effectuée après le 18 octobre 1989 et sans l’accord des intéressés (
Berechtigte
), à moins que l’acquisition n’ait été demandée par écrit ou n’ait été documentée d’une autre façon avant le 19 octobre 1989.
1.
La requérante se plaint de ce qu’elle n’a pas bénéficié d’un procès équitable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
D’abord, elle soutient qu’elle n’a pas été convoquée à l’audience publique du 3 décembre 1997 devant le tribunal administratif de Francfort-sur-l’Oder et que la décision du tribunal administratif 22 août 1997 de lui accorder le statut d’intervenant (
Beigeladene
) ne lui a pas été signifiée. Elle estime que son droit à être entendue a de ce fait été méconnu. En outre, la décision du tribunal administratif du 30 juin 1999 a été signifiée à son adresse habituelle alors qu’elle l’avait informé de son absence auparavant.
Ensuite, la requérante se plaint de la décision de la Cour constitutionnelle fédérale de ne pas retenir son recours constitutionnel, sans avoir motivé la décision ni tenu une audience publique.
Enfin, la requérante se plaint de ce que dans le dossier de son procès devant le tribunal administratif se trouvait une fiche sur laquelle figuraient toutes les procédures de la requérante devant ce tribunal et qui a été enlevée lorsqu’elle venait consulter son dossier au greffe du tribunal administratif. La requérante y voit une violation des garanties d’un procès équitable et d’un tribunal impartial.
Elle invoque les articles 6 § 1 et 13 de la Convention.
2.
La requérante estime en outre que la durée de sa procédure - huit ans et deux mois - a dépassé le délai raisonnable prévu à l’article 6 § 1 de la Convention.
3.
Invoquant l’article 1 du Protocole n° 1, la requérante soutient que la décision des autorités administratives et des juridictions de restituer la maison litigieuse aux anciens propriétaires était contraire à son droit au respect de ses biens.
1.
La requérante se plaint de ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention dont la partie pertinente se lit comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour rappelle qu’elle a pour tâche de rechercher si la procédure envisagée dans son ensemble a revêtu un caractère équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (arrêt Ankerl c. Suisse du 23 octobre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-V, p. 1567, § 38).
a) D’après la requérante, elle n’a pas reçu de convocation pour l’audience publique devant le tribunal administratif.
La Cour note que la requérante a reçu la convocation du 17 novembre 1997 pour l’audience publique du 3 décembre 1997 devant le tribunal administratif, mais n’en a pris connaissance que le 10 décembre 1997 du fait qu’elle avait été malade.
La Cour rappelle qu’il incombe au premier chef aux intéressés de faire toute diligence pour la défense de leurs intérêts. Elle considère en particulier, comme l’a relevé le tribunal administratif, que la requérante, étant malade à la maison, n’avait pas pris les mesures nécessaires pour recevoir sa correspondance ou envoyer quelqu’un pour la retirer au bureau de poste (arrêt Hennings c. Allemagne du 16 décembre 1992, série A n° 251-A, p. 11, § 26; Commission, n° 22543/93, Salinga c. Allemagne, décision du 7 décembre 1994). A la lumière de ce qui précède, la Cour estime que l’on ne saurait accuser les autorités de l’avoir empêchée d’être entendue et de bénéficier d’une audience publique devant un tribunal.
b)
La requérante allègue en outre que la décision d’intervention du 22
août 1997 ne lui est pas parvenue et que, n’étant pas partie à la procédure, elle n’a pas bénéficié d’un procès équitable.
La Cour note que la Cour administrative fédérale a examiné de manière approfondie le bien-fondé de la violation alléguée par la requérante et a conclu par la négative. Elle note aussi qu’elle ne conteste pas avoir reçu les observations écrites des anciens propriétaires dans la procédure.
A l’instar de la Cour administrative fédérale, la Cour estime que la requérante ayant reçu ces observations prétendument sans aucune décision les accompagnant, on pouvait attendre d’elle qu’elle s’informe auprès du tribunal administratif quant au stade de la procédure à laquelle se référaient les observations.
c)
En ce qui concerne la signification de la décision du tribunal administratif du 30 juin 1999, la Cour note que la cour d’appel administrative a laissé ouverte la question de savoir si le recours avait été introduit tardivement et l’a rejeté comme étant mal fondé. La Cour estime dès lors que le prétendu vice de procédure n’a eu aucune répercussion sur les droits de procédure de la requérante.
d)
En ce qui concerne les autres griefs tirés de l’article 6 § 1 de la Convention (à l’exception du délai raisonnable), la Cour, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.
En particulier, dans la mesure où la requérante se plaint du refus de la Cour constitutionnelle fédérale de retenir son recours constitutionnel sans motiver sa décision, la Cour rappelle que si l’article 6 § 1 de la Convention oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, il ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (arrêt
Garcia Ruiz c. Espagne
[GC], n° 30544/96, CEDH-1999-I, § 26). Il peut suffire qu’une juridiction supérieure rejette un recours en se référant seulement aux dispositions légales prévoyant cette procédure, si les questions soulevées par le recours ne revêtent pas une importance particulière (voir
Sawoniuk c.
Rouyaume-Uni
(déc.), n° 63716/00, 29 mai 2001).
Pour ce qui est de l’absence d’une audience publique devant la Cour constitutionnelle fédérale, la Cour rappelle que les procédures d’autorisation d’appel peuvent remplir les conditions de l’article 6 de la Convention bien que la juridiction de recours n’ait pas donné à la requérante l’occasion de s’exprimer en personne devant elle (arrêt Botten c. Norvège du 19 février 1996,
Recueil
1996-I, p. 141, §
39;
Hesse-Anger et Anger c. Allemagne
(déc.), n° 45835/99, 17 mai 2001). Compte tenu du fait que la requérante avait la possibilité d’être entendue devant le tribunal administratif et qu’elle a pu soumettre ses observations à la Cour administrative fédérale et eu égard à la particularité de la procédure devant la Cour constitutionnelle fédérale, la Cour est d’avis que les garanties découlant de l’article 6 § 1 de la Convention ont été respectées en l’occurrence.
Au vu de ce qui précède, la Cour n’estime pas nécessaire d’examiner séparément le grief tiré de l’article 13 de la Convention.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejetée, en application de l’article 35 § 4 de la Convention.
2.
La requérante estime que la durée de la procédure devant les autorités administratives et les tribunaux a dépassé le délai raisonnable, prévu à l’article 6 § 1 de la Convention.
La Cour note qu’elle n’est pas appelée à se prononcer sur la question de savoir si la durée de la procédure revêt un caractère excessif. Elle relève, en effet, que, tel que cela ressort du dossier, la requérante n’a pas soulevé expressément ou même en substance, ce grief devant la Cour constitutionnelle fédérale et n’a, dès lors, pas satisfait à la condition de l’épuisement des voies de recours internes, posée à l’article
35
§
1 de la Convention (voir les arrêts Englert c. Allemagne du 25 août 1987, série A n° 123, p.
52, § 31, et Gasus Dosier- und Fördertechnik GmbH c. Pays-Bas du 23 février 1995, série A n° 306-B, p.
45, §
48).
Au demeurant, la Cour note que la procédure, ayant débuté le 9
mars
1992 avec l’opposition et s’étant achevée le 14 octobre 1998, date de la décision de la Cour constitutionnelle fédérale, ce qui représente une durée de six ans et sept mois, a été pendante devant la commission de recours de l’Office pour le règlement des questions patrimoniales non résolues et devant trois instances judiciaires par la suite. Eu égard à la situation particulière après la réunification en Allemagne et compte tenu du fait que la présente affaire portait sur des questions patrimoniales ouvertes à la suite et en raison de cet événement historique, la Cour estime qu’il n’y a pas eu dépassement du délai raisonnable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée, en application de l’article
35
§
4 de la Convention.
3.
La requérante se plaint aussi de la restitution de la maison litigieuse aux anciens propriétaires, contraire à l’article 1 du Protocole n° 1 dont la partie pertinente est ainsi libellée
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
»
La requérante conteste la conclusion du tribunal administratif selon laquelle n’avait pas été de bonne foi, aux termes de l’article 4 § 2 de la loi sur les questions patrimoniales non résolues, lors de l’attribution et de l’acquisition de la maison.
La Cour note que le transfert à la requérante de la propriété de la maison a été fait le 6 mars 1990 et que les anciens propriétaires ont introduit leur demande de restitution le 6 août 1990. Elle note aussi que le transfert définitif ne s’est effectué qu’en l’an 2000.
La Cour considère que la restitution de la maison en question aux anciens propriétaires s’analyse en une ingérence dans le droit au respect des biens de la requérante et qu’il convient d’examiner ce grief sous l’angle de la première phrase de l’article 1 du Protocole n° 1 (voir,
mutatis mutandis
,
Českomoravská myslivecká jednota c. République tchèque
(déc.), n°
33091/96, 23 mars 1999).
La Cour rappelle qu’il appartient au premier chef aux autorités nationales, et singulièrement aux cours et tribunaux, d’interpréter et appliquer le droit interne (voir l’arrêt Brualla Gómez de la Torre c.
Espagne du 19 décembre 1997,
Recueil
1997-VIII, p. 2955, § 31, et
Glässner c. Allemagne
(déc.), n° 46362/99, 28 juin 2001). Toutefois, dans le domaine de l’article 1 du Protocole n° 1, il lui incombe de rechercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l’intérêt général et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu (voir, parmi d’autres, l’arrêt Pressos Compania Naviera S.A. et autres c. Belgique du 20 novembre 1995, série A n° 332, p. 23, § 38).
La Cour note que la restitution a été effectuée en application d’une législation qui partait du principe qu’il était dans l’intérêt général de trouver des solutions adéquates à des questions patrimoniales ouvertes après la réunification allemande.
La Cour estime que l’intention du législateur de remédier de cette façon à l’injustice faite sous le régime de la RDA s’analyse non seulement en une mesure au bénéfice des personnes expropriées, mais aussi en une action dans l’intérêt général de la société (voir,
mutatis mutandis
,
Českomoravská myslivecká jednota c. République chèque
, précitée).
En l’espèce, la maison litigieuse a été mise sous gestion étatique à la suite du départ des anciens propriétaires vers la République fédérale d’Allemagne. Par la suite, elle a été attribuée à la requérante en tant que locataire, puis lui a été vendue. La Cour note en outre que les tribunaux allemands ont relevé que la procédure d’attribution de la maison et sa vente à la requérante étaient entachées de vices dans la mesure où elles différaient de manière considérable de la procédure habituelle. Les tribunaux en ont conclu que la requérante n’avait pas été de bonne foi lors de l’attribution et de l’acquisition.
La Cour note par ailleurs que la requérante a obtenu la somme de 20
319,10 DEM en contrepartie de la restitution aux anciens propriétaires, ce qui représente la moitié nominale de la somme que la requérante avait payée en Marks de la RDA lors de l’acquisition de la maison, conformément au taux de conversion officiel de 2
:1 de la Mark de la RDA en Deutsch Mark (DEM), prévu à l’article 10 § 5 du traité d’Etat entre la République fédérale d’Allemagne (RFA) et la RDA sur la création d’une union monétaire, économique et sociale (
Staatsvertrag über die Schaffung einer Währungs-, Wirtschafts- und Sozialunion zwischen der Bundesrepublik Deutschland und der Deutschen Demokratischen Republik
) du 18 mai 1990.
Compte tenu de la marge d’appréciation dont bénéficient les États contractants dans le domaine de l’article 1 du Protocole n° 1 et à la lumière de ce qui précède, la Cour ne décèle aucune violation de cette disposition.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejetée, en application de l’article 35 § 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Vincent
Berger
Antonio
Pastor Ridruejo
Greffier
Président