CANELA SANTIAGO contre l'ESPAGNE

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 60350/00 prezentate de Nicolas CANTERAGO împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 4 octombrie 2001 într-o cameră compusă din domnii Ress președinte Pastor Ridruejo Caflisch Cabral Barreto Butkevych Hedigan Bototarova judecători Berger grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 11 august 2000 și înregistrată la 28 august 2000, după ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, Nicolas Canela Santiago, este un cetățean spaniol, născut în 1944 și rezident în Barcelona. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Vicens Matas, avocat la Barcelona.

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este comisionar în vamă. Spania este de la 1 ianuarie 1986 membru al Comunităților Europene și, în prezent, al Uniunii Europene. La 9 decembrie 1986, Spania a ratificat Actul Unic European, pe care art. 13 îl adăuga la Tratatul CE.E. (...) Comunitatea adoptă măsurile de instituire progresivă a pieței interne în cursul unei perioade care expiră la 31 decembrie 1992 (...). Piața internă cuprinde un spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispozițiile prezentului tratat. În conformitate cu această lege de la 1 ianuarie 1993, mărfurile exportate de Spania către statele membre ale Uniunii Europene sau importate în Spania din aceste state membre nu mai trec prin vamă din statul spaniol.

Considerând că intrarea în vigoare a acestor dispoziții i-a cauzat un prejudiciu material important din cauza unei scăderi semnificative a activității sale profesionale în ceea ce privește vămuirea mărfurilor exportate către statele membre ale Uniunii Europene sau importate din aceste state, reclamantul și alți funcționari vamali au prezentat o acțiune administrativă în răspundere pe lângă Ministerul Președinției. Printr-o decizie din 3 martie 1995, Consiliul de Miniștri a respins acțiunea. Împotriva acestei decizii, reclamantul a introdus o acțiune judiciară administrativă în fața Tribunalului Suprem. În cadrul acestei proceduri, reclamantul a solicitat Tribunalului Suprem să suspende judecarea cu privire la fond și să sesizeze Curtea a Comunităților Europene (denumită în continuare Curtea) O întrebare preliminară pe baza articolului 177 din Tratatul CE.E.

privind interpretarea Regulamentului (CE.E.) 3907/92 din 17 decembrie 1992 privind măsurile de adaptare a profesiilor de agenți și funcționari vamali la piața internă. Întrebările preliminare se refereau în special la măsura în care regulamentul în cauză presupunea recunoașterea implicită a faptului că eliminarea formalităților vamale intracomunitare a cauzat un prejudiciu special și specific agenților vamali care nu erau obligați să suporte și dacă statele aveau obligația de a adopta un sistem de ajutor complementar în favoarea acestor profesioniști. Printr-o hotărâre contradictorie din 15 iulie 1999, Tribunalul Suprem a respins cererea reclamantului cu privire la întrebarea preliminară și, hotărând în acțiunea principală, a respins acțiunea.

În ceea ce privește întrebarea preliminară, Tribunalul a amintit jurisprudența Curții cu privire la trimiterea unei întrebări preliminare în temeiul articolului 177 din Tratatul CE.E. și, în special, faptul că obligația de trimitere nu a fost absolută, din moment ce nu există nici o îndoială cu privire la răspunsul care trebuie furnizat. În aplicarea acestei jurisprudențe, instanța consideră că întrebările adresate de reclamant nu se refereau direct la interpretarea Regulamentului comunitar 3904/92, ci intră în sfera sa de competență și, prin urmare, a respins cererea de trimitere preliminară. Examinând în esență motivele prezentate de recurent, Tribunalul Suprem a considerat, în conformitate cu jurisprudența sa în această privință, că nu au fost îndeplinite condițiile care determină existența unui sacrificiu special de drepturi și interese legitime suficiente pentru a atrage responsabilitatea patrimonială a statului care rezultă din aplicarea Actului Unic.

Tribunalul a amintit că intrarea Spaniei în Comunitate nu a avut loc într-un mod brusc și inopinat, ci că aceaceasta a fost rezultatul unui proces lung. În plus, Actul de aderare din 1985 se referea la măsurile tranzitorii privind piața unică și stabili la 1 ianuarie 1993 data eliminării definitive a barierelor vamale în cadrul Comunității. În această privință, instanța a subliniat că reclamantul nu putea ignora consecințele acestor măsuri asupra activității sale. Tribunalul a considerat că reclamantul a dispus de suficient timp pentru a lua măsurile care ar putea duce la intrarea în vigoare a Actului Unic. În plus, tribunalul a constatat că agenții vamali au beneficiat de o serie de măsuri pentru a ajuta la plata indemnizațiilor de concediere ale angajaților din agenții vamale.

Invocând art. 24 alineatul (1) din Constituție (dreptul la un proces echitabil), reclamantul a formulat o acțiune de recurs la printr-o decizie din 2 februarie 2000, notificată la 21 februarie 2000, Înalta Instanță a respins acțiunea pentru nefondare. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil din cauza faptului că instanțele spaniole au refuzat să prezinte o întrebare preliminară în temeiul articolului 177 din Tratatul CE.E. la Curtea. Reclamantul se plânge de refuzul Tribunalului Suprem de a adresa o întrebare preliminară Curții a Comunităților Europene, care ar aduce atingere principiului legalității procedurii prevăzute la art. 6 alin. În primul rând, Curtea arată că jurisprudența Curții recunoaște că obligația de trimitere nu este absolută, prin urmare nu există nicio îndoială cu privire la răspunsul care trebuie furnizat.

Cu toate acestea, Curtea nu poate, în anumite circumstanțe, să aducă atingere principiului legalității procedurii, în special în cazul în care un astfel de refuz apare în litigiul anterior (Divagsa c. Spania, cererea nr. 20631/92, Decizia Comisiei din 12 mai 1993, Deciziile și rapoartele (DR) 74, p. 274, 277 și Desmots c. Franța, cererea nr. 41858/98, Decizia Comisiei din 23 martie 1999, nepublicată. În speță, Curtea constată că Tribunalul Suprem, după examinarea exhaustivă a jurisprudenței Curții cu privire la trimiterea unei întrebări preliminare în temeiul articolului 177 din Tratatul CE.E. și, în special, faptul că obligația de trimitere nu a fost absolută, din moment ce nu există nici o îndoială cu privire la răspunsul care trebuie furnizat, a considerat în mod rațional că întrebările preliminare adresate de reclamant nu se referă direct la interpretarea Regulamentului comunitar 3907/92, ci intră în domeniul său de competență.

Curtea este de părere că, în aceste condiții, refuzul Tribunalului Suprem de a adresa o întrebare preliminară nu este afectat de o arbitrară. În consecință, cererea este în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 60350/00 présentée par Nicolas CANELA SANTIAGO contre l’Espagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 4 octobre 2001 en une chambre composée de MM. G. Ress , président , A. Pastor Ridruejo , L. Caflisch , I. Cabral Barreto , V. Butkevych , J. Hedigan , M me S. Botoucharova , juges , et de M. V. Berger , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 11 août 2000 et enregistrée le 28 août 2000, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Nicolas Canela Santiago, est un ressortissant espagnol, né en 1944 et résidant à Barcelone. Il est représenté devant la Cour par M e Vicens Matas, avocat à Barcelone.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le requérant est commissionnaire en douane. L’Espagne est depuis le 1 er janvier 1986 membre des Communautés européennes et, actuellement, de l’Union européenne. Le 9 décembre 1986, l’Espagne ratifia l’Acte Unique Européen, dont l’article 13 ajoutait au Traité C.E.E. l’article 8A, qui dispose : « (...) la Communauté arrête les mesures destinées à établir progressivement le marché intérieur au cours d’une période expirant le 31 décembre 1992 (...). Le marché intérieur comporte un espace sans frontières intérieures, dans lequel la libre circulation des marchandises, des personnes, des services et des capitaux est assurée selon les dispositions du présent traité.

» En application de cette loi depuis le 1 er janvier 1993, les marchandises exportées par l’Espagne vers les Etats membres de l’Union européenne ou importées en Espagne en provenance de ces Etats membres, ne passent plus par les douanes de l’Etat espagnol. Estimant que l’entrée en vigueur de ces dispositions lui avait causé un préjudice matériel important du fait d’une diminution sensible de son activité professionnelle relative au dédouanement des marchandises exportées vers les Etats membres de l’Union européenne ou importées de ces Etats, le requérant et d’autres commissionnaires en douane présentèrent un recours administratif en responsabilité auprès du ministère de la présidence. Par une décision du 3 mars 1995, le Conseil des Ministres rejeta le recours.

Contre cette décision, le requérant introduisit un recours contentieux-administratif devant le Tribunal suprême. Dans le cadre de cette procédure, le requérant demanda au Tribunal suprême de surseoir à statuer sur le fond et de saisir la Cour de justice des Communautés européennes (ci-après « Cour de justice ») d’une question préjudicielle sur le fondement de l’article 177 du Traité C.E.E. concernant l’interprétation du règlement (C.E.E.) 3904/92 du 17 décembre 1992 portant mesures d’adaptation des professions d’agents et commissionnaires en douane au marché intérieur.

Les questions préjudicielles avaient trait notamment au point de savoir si le règlement en question supposait la reconnaissance implicite que la suppression des formalités douanières intra-communautaires avait causé un dommage spécial et spécifique aux agents de douane qu’ils n’étaient pas obligés de supporter, et si les Etats avaient une obligation d’adopter un système d’aide complémentaire en faveur de ces professionnels. Par un arrêt contradictoire du 15 juillet 1999, le Tribunal suprême rejeta la demande du requérant concernant la question préjudicielle et, statuant au principal, rejeta le recours. S’agissant de la question préjudicielle, le tribunal rappela la jurisprudence de la Cour de justice concernant le renvoi d’une question préjudicielle en application de l’article 177 du Traité C.E.E.

et, notamment, le fait que l’obligation de renvoi n’était pas absolue, dès lors qu’il ne subsistait aucun doute quant à la réponse à fournir. Faisant application de cette jurisprudence, le tribunal estima que les questions posées par le requérant ne portaient pas directement sur l’interprétation du règlement communautaire 3904/92, mais relevaient de son champ de compétence et, partant, rejeta la demande de renvoi préjudiciel. Examinant au fond les moyens présentés par le requérant, le Tribunal suprême estima, suivant sa jurisprudence en la matière, que n’étaient pas réunies les conditions déterminant l’existence d’un sacrifice particulier de droits et intérêts légitimes suffisants pour entraîner la responsabilités patrimoniale de l’Etat résultant de l’application de l’Acte Unique.

Le tribunal rappela que l’entrée de l’Espagne dans la Communauté n’avait pas eu lieu de manière brusque et inopinée, mais qu’elle avait été le résultat d’un processus long. Par ailleurs, l’Acte d’adhésion de 1985 se réfèrait aux mesures transitoires concernant le marché unique, et fixait au 1 er janvier 1993 la date de levée définitive des barrières douanières au sein de la Communauté. A cet égard, le tribunal faisait observer que le requérant ne pouvait ignorer les conséquences de ces mesures sur son activité. Le tribunal estima que le requérant avait disposé de suffisamment de temps pour prendre les mesures susceptibles de pallier l’entrée en vigueur de l’Acte Unique. Au demeurant, le tribunal constata que les agents de douane avaient bénéficié de toute une série de mesures afin d’aider au paiement des indemnités de licenciement des employés d’agences de douane.

Invoquant l’article 24 § 1 de la Constitution (droit à un procès équitable), le requérant forma un recours d’ amparo devant le Tribunal constitutionnel. Par une décision du 2 février 2000, notifiée le 21 février 2000, la haute juridiction rejeta le recours pour défaut de fondement. GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable en raison de ce que les tribunaux espagnols ont refusé de soumettre une question préjudicielle aux termes de l’article 177 du Traité C.E.E. à la Cour de justice. EN DROIT Le requérant se plaint du refus du Tribunal suprême de poser une question préjudicielle à la Cour de justice des Communautés européennes, qui porterait atteinte au principe de l’équité de la procédure énoncé à l’article 6 § 1 précité de la Convention.

La Cour relève tout d’abord que la jurisprudence de la Cour de justice admet que l’obligation de renvoi n’est pas absolue, dès lors qu’il ne subsiste aucun doute quant à la réponse à fournir. Toutefois, la Cour n’exclut pas que le refus d’une juridiction nationale appelée à se prononcer en dernière instance de poser la question préjudicielle puisse, dans certaines circonstances, porter atteinte au principe de l’équité de la procédure, en particulier lorsqu’un tel refus apparaît entaché d’arbitraire (Divagsa c. Espagne, requête n° 20631/92, décision de la Commission du 12 mai 1993, Décisions et rapports (DR) 74, pp. 274, 277, et Desmots c. France, requête n° 41358/98, décision de la Commission du 23 mars 1999, non publiée).

En l’espèce, la Cour observe que le Tribunal suprême, après avoir examiné de manière exhaustive la jurisprudence de la Cour de justice concernant le renvoi d’une question préjudicielle en application de l’article 177 du Traité C.E.E. et, notamment, le fait que l’obligation de renvoi n’était pas absolue, dès lors qu’il ne subsistait aucun doute quant à la réponse à fournir, a estimé de manière raisonnée que les questions préjudicielles soulevées par le requérant ne portaient pas directement sur l’interprétation du règlement communautaire 3904/92, mais relevaient de son champ de compétence. La Cour est d’avis que, dans ces conditions, le refus du Tribunal suprême de poser une question préjudicielle n’apparaît pas entaché d’arbitraire.

Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président