SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITA cererii nr. 431/04 prezentată de Antonio Carlos ARANDA SERRANO împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 25 august 2005, într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Casadevello Bonello Pellonpää Traja Garlicki Borrego, judecători și dl Borrego, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 22 decembrie 2003, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, Antonio Carlos Aranda Serrano, este un resortisant spaniol, născut în 1943 și rezident în Malaga. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La data faptelor, reclamantul era subinspector al statului. L Prin decizia din 29 mai 1989, judecătorul judecător a decretat încheierea procedurii, fără a proceda însă la convertirea din oficiu a dosarului în dosar care corespunde noii proceduri prescurtate, astfel cum prevedea dispoziția tranzitorie a cincea din legea organică 7/1988 din 28 decembrie 1988. Ca urmare a diferitelor acțiuni prezentate de solicitant, în fața instanței judecătorești de judecată și în fața instanței audiencia provinciale, această conversie a avut loc în cele din urmă printr-o decizie din 11 martie 1992, ceea ce a dus la anularea deciziei de încheiere a procedurii de judecată din 29 mai 1989, precum și a ordinului de inculpare adoptat anterior împotriva reclamantului. La 12 ianuarie 1993, judecătorul a pronunțat o hotărâre, al cărei conținut nu este specificat de către reclamant. De atunci, o perioadă de inactivitate s-ar fi produs până la 12 ianuarie 1995, în care judecătorul a pronunțat patru hotărâri datate din aceeași zi, al cărei conținut nu este specificat. Plângerea pentru funcționarea anormală a justiției la Ministerul Justiției La data de 6 mai 1997, a expirat un termen excesiv și nejustificabil între 29 mai 1989 și 11 martie 1992 pentru a transforma dosarul anterior în dosar corespunzător noii proceduri prescurtate, reclamantul a prezentat o cerere de despăgubire pentru funcționarea anormală a justiției în cadrul Ministerului Justiției. Printr-o decizie din 18 octombrie 2000, ministrul a făcut parte din pretențiile reclamantului și a estimat, în conformitate cu raportul Consiliului General al Magistraturii, că durata procedurii a fost excesivă și că o funcționare anormală a administrației de Justiție a fost, prin urmare, produsă, ținând cont de faptul că nici complexitatea cauzei, nici durata normală a litigiilor de același tip nu justificau un termen ca cel al cauzei. Ministrul Octoya a solicitat o sumă de 100.000 de pesetas (600 de euro) cu titlu de despăgubire pentru răspunderea de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Procedura de judecată în fața .Audiencia provincia Barcelona La sfârșitul l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . a ordonat instanței judecătorești să soluționeze anumite probleme încă în curs de desfășurare. Două suspendări ale procedurii orale au avut loc între 10 iunie 1998 și 8 iunie 1999 și între această din urmă dată și 7 iunie 2000, data dezbaterilor orale. printr-o hotărâre a audienței provinciale. din Barcelona din 9 iunie 2000, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de doi ani și patru luni de închisoare și nouă ani de interdicție de a-și exercita funcțiile în calitate de sub-inspector al impozitelor, precum și la amenzi, pentru infracțiuni de corupție. a considerat că reclamantul a solicitat și a primit o sumă de bani de la doi contribuabili, tată și fiu, în schimbul unei reduceri în datoria lor de dependență. Comisia a luat în considerare, pentru a ajunge la această concluzie, depozițiile făcute în instanță, într-un mod coerent și fără contradicții, de către unul dintre contribuabilii cărora li s-a făcut oferta de reducere a datoriei, precum și de către consilierul său fiscal, declarațiile agenților gărzii civile care l-au arestat pe solicitant în momentul în care primea plicul care conținea suma în cauză, precum și reproducerea în fața depozițiilor celuilalt contribuabil, împiedicate să se prezinte pentru cauză de boală, declarațiile care fuseseră făcute în prezența reprezentantului reclamantului. Audiencia provincială și-a retras în mod expres ca element de probă înregistrarea conversației care a avut loc între contribuabilii în cauză și reclamant și a respins versiunea faptelor date de reclamant în lanț potrivit căreia contribuabilii în cauză și consilierul fiscal ar fi creat un complot împotriva sa, versiune care nu coincidea cu propriile sale declarații făcute în timpul procesului de luare a deciziilor. În cele din urmă, pentru a impune reclamantului sentința de doi ani și patru luni de închisoare în loc de pedeapsa maximă de șase ani de închisoare care ar fi putut fi impusă din cauza gravitației infracțiunii, la iulie 2002, Tribunalul Suprem a dat dreptul parțial la recursul interjudiciat de recurent și a redus pedeapsa aplicată reclamantului, ținând seama de durata procedurii. Tribunalul Suprem a aplicat într-adevăr o împrejurare atenuantă prevăzută la art. 9 al zecelea paragraf din Codul penal în vigoare la data faptelor, după ce a constatat că instanța a quo a aplicat, de asemenea, reclamantului o pedeapsă mai mică decât cea care i-ar fi putut fi impusă, din cauza perioadei de timp scurse de la comisia pentru infracțiuni Pedeapsa a fost în cele din urmă de un an și nouă luni de închisoare cu șapte ani și șase luni de interdicție de a-și exercita funcțiile. La 5 septembrie 2002, recurentul sesizează Tribunalul Constituțional cu privire la o acțiune din partea amgaro pe baza principiilor prezumției de nevinovăție și de legalitate, precum și a dreptului la o procedură echitabilă într-un termen rezonabil; în această privință, acesta pretindea o reducere mai mare a pedepselor impuse sau chiar la executarea acesteia. printr-o decizie din 2 iunie 2003, Tribunalul Constituțional a declarat acțiunea inadmisibilă. În ceea ce privește motivul întemeiat pe durata procedurii, Curtea Supremă a precizat următoarele: Această presupusă încălcare a dreptului la un proces într-un termen rezonabil este vădit nefondată [art. 24 alineatul (2) din Constituție], dat fiind faptul că o astfel de încălcare a dreptului la un proces a fost deja constatată și remediată, în ceea ce privește efectele care nu sunt strict economice, de către Tribunalul Suprem în casare atunci când a aplicat circumstanța atenuantă analogică zecime din art. 9 din Codul penal și, în ceea ce privește efectele economice, pe cale administrativă, aplicarea unei cauze atenuante fiind, de altfel, o chestiune care intră exclusiv în sfera instanței ordinare. Dreptul și practica internă relevante Legea organică privind Puterea Judiciară 6/1985 din 1 iulie 1985 (LOPJ, în vigoare în momentul faptelor) art. 292 Orice victimă a unui prejudiciu cauzat de o eroare judiciară sau de o funcționare anormală a justiției are dreptul să fie despăgubită de către stat, cu excepția cazurilor de forță majoră, în conformitate cu dispozițiile prezentului titlu. În orice caz, prejudiciul menționat trebuie să fie efectiv, cuantificabil din punct de vedere financiar și individualizat, indiferent dacă este vorba despre o persoană sau un grup de persoane. art. 293 alineatul (2) În cazurile de eroare judiciară, precum și în cazurile de funcționare anormală a justiției, Comisia trimite cererea sa de despăgubire Ministerului Justiției. Cererea se examinează în conformitate cu dispozițiile aplicabile în materie de răspundere patrimonială a statului. Hotărârea Ministerului Justiției poate face obiectul unei căi de atac legale-administrative. Dreptul la despăgubire se prescrie în termen de un an de la data la care ar fi putut fi exercitat. Legea organică privind Tribunalul Constituțional art. 55 alineatul (1) În conformitate cu conținutul său declarat prin Constituție, se aplică una dintre următoarele dispoziții: "Declarația de nulitate a hotărârii sau a actului care a privat [reclamantul] de a exercita pe deplin drepturile și libertățile protejate, cu determinarea, dacă este cazul, a extinderii efectelor acesteia. Recunoașterea dreptului sau a libertății publice în cauză. Restabilirea în întregime a dreptului sau a libertății reclamantului și adoptarea măsurilor corespunzătoare, dacă este cazul, pentru conservarea acestuia. GRIFS Invochează art. 6 alin. (1), (2) și (3) lit. (b) și (d) din Convenție, reclamantul susține că dreptul său la legalitate a procedurii și principiul prezumției de nevinovăție au fost încălcate în ceea ce o privește. În opinia sa, condamnarea sa este întemeiată pe depozițiile făcute în instanță de aceleași persoane care ar fi colaborat la crearea de probe pentru a stabili conspirația pe baza căreia a fost pronunțată procedura penală împotriva sa, cu intervenția ilegală a agenților de pază civilă, care ar fi înregistrat o conversație privată între reclamant și contribuabilii care au denunțat, ceea ce face ca probele în cauză să fie nule. El contestă, de asemenea, aprecierea arbitrară a mijloacelor de probă efectuate de către organul judiciar și consideră că vina sa a fost declarată în lipsa dovezilor care o demonstrează. El susține că anumite probe cu descărcare de gestiune au fost declarate inadmisibile și că alte probe De către garda civilă au fost aduse avocatului său din cauza neglijenței organismului judiciar care trebuia să le asigure protecția. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul a declarat, de asemenea, încălcarea dreptului său la un proces echitabil într-un termen rezonabil. Acesta insistă în special asupra inactivitatei instanței judecătorești în timpul perioadei pentru care a prezentat reclamația pentru funcționarea anormală a justiției, precum și asupra perioadei cuprinsă între 18 ianuarie 1993 și 12 ianuarie 1995 și consideră că o interdicție de nouă ani și patru luni nu este justificată. în cadrul procedurilor în fața Tribunalului Suprem și a Tribunalului Constituțional, acesta a raportat, de asemenea, termene excesive în cadrul procedurilor. În ceea ce privește reducerea pedepselor, ca urmare a aplicării unei circumstanțe atenuante de către Tribunalul Suprem, reclamantul consideră că ar trebui acordată o reducere mai mare a tuturor pedepselor impuse sau chiar la executarea unei pedepse. Recurentul a invocat încălcarea principiului legalității și a articolului 7 din Convenție și consideră că instanțele obișnuite au efectuat o interpretare in malam partem a conceptului de document public pe baza căruia acesta a fost condamnat. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la echitatea procedurii, la principiul inocenței și la dreptul său la apărare. El combate aprecierea probelor efectuate de către instanța judecătorească și consideră că condamnarea sa a fost pronunțată în absența dovezilor care dovedesc vinovăția sa și se plânge de El face referire la articolele 6 1, 2 și 3 litera (b) și (d) din Convenție, ale cărei părți interesate au la dispoziție, după cum urmează, orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale, (...) de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Orice persoană acuzată de o infracțiune este presupusă nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. Orice acuzat are dreptul, printre altele, să... dispună de timpul și de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale (...) să interogheze sau să interogheze martorii acuzați și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii acuzați Curtea consideră că obiecțiunile reclamantului trebuie să fie examinate sub aspectul regulii generale de la alineatul (1) din art. 6 din convenție, având în vedere, în același timp, cerințele de la alineatele (2) și (3) din articolul menționat. Aceasta reamintește că prezumția de nevinovăție pe care o consacră alineatul și diversele drepturi pe care alineatul (3) le enumeră în mod neexhaustiv constituie, printre altele, elemente ale noțiunii de proces echitabil în materie penală (a se vedea, printre altele, Allenet de Ribemont c. Franța, Hotărârea din 10 februarie 1995, seria A n 308, p. 16, § 35 și Foucher c. Franța, Hotărârea din 18 martie 1997, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1997-II, p. 464, § 30. Desigur, acesta nu se încadrează în atribuțiile sale de a înlocui propria sa apreciere a faptelor și a dovezilor cu cea a instanțelor interne, căreia îi revine, în principiu, sarcina de a cântări elementele colectate. Sarcina Curții constă în a verifica dacă procedura în litigiu, considerată ca un întreg, inclusiv modul de administrare a probelor, are un caracter echitabil (a se vedea mutatis mutandis Edwards c. Regatul Unit, Hotărârea din 16 decembrie 1992, seria A n 247-B, pp. 34 și 35 § 34, și Mantovanelli c. Franța din 18 martie 1997, Recueil deshotés et déclares 1997-II, p. 436 Barcelona l-a recunoscut pe reclamant vinovat de corupție, fapt confirmat de Tribunalul Suprem, prin intermediul unor decizii temeinic motivate, pe baza unui întreg set de elemente de probă colectate de-a lungul instanței (depozițiile martorilor și reproducerea în fața depoziției martorului împiedicat să se prezinte, declarația reclamantului), examinate și dezbătute în mod liber în instanță, în conformitate cu principiul contradictoriui, și pe care instanțele menționate au considerat-o suficientă. În această privință, Curtea remarcă faptul că: în primă instanță, la a respins în mod expres, ca element de probă la: înregistrarea unei conversații private între reclamanți și reclamant de către agenții Gărzii Civile fără autorizație judiciară prealabilă și a constatat că o astfel de înregistrare nu este determinantă în măsura în care conținutul conversației a fost reprodus de martorii care au depus mărturie în instanță, precum și de declarațiile, citite la cinã, ale martorului care nu a putut depune din motive de sănătate. În această privință, Tribunalul Suprem a reamintit funcțiile de investigare care pot fi efectuate de poliția judiciară pentru a obține elemente de probă cu privire la un delict deja comis, cu condiția ca, așa cum era cazul în speță, aceasta să comunice acest fapt judecătorului în termen de 24 de ore. De asemenea, faptul că reclamantul a fost eliberat de un plic care conținea bani a fost confirmat de declarațiile martorilor respectivi. Din examinarea hotărârilor pronunțate de instanțele interne nu reiese că acestea sunt afectate negativ. În concluzie, Curtea consideră că nimic din dosar nu permite identificarea unei aparente încălcări de către instanțele spaniole a dispozițiilor Convenției invocate. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) din convenție. De asemenea, recurentul invocă încălcarea dreptului său la un proces echitabil într-un termen rezonabil și Õ art. 6 alin. (1) din Convenție, de care dispune partea în cauză Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este întemeiată. Procedura care face obiectul prezentei cauze a început la 26 martie 1988, data la care Judecătorul dincultim nr. 1 d.Arenys de Mar a efectuat o anchetă penală împotriva reclamantului și a fost încheiată la 2 iunie 2003, cu decizia Tribunalului Constituțional pronunțată în amgaro . Prin urmare, a durat 15 ani și mai mult de două luni. În ceea ce privește despăgubirea economică pe care reclamantul și-a asumat-o, Curtea arată că, în etapa de land, a sesizat Ministerul Justiției cu privire la o cerere de despăgubire pentru funcționarea anormală a justiției, în temeiul dispozițiilor relevante ale Legii organice a Competenței Judiciare, în măsura în care un termen excesiv s-a scurs între 29 mai 1989, data primei încheieri a actului de procedură, și 11 martie 1992, data la care conversia procedurală în cauză a fost efectuată în cele din urmă pentru transformarea fostului dosar de judecată în dosar corespunzător noii proceduri prescurtate. Prin decizia din 18 octombrie 2000, ministrul de Justiție a dat dreptul parțial la pretențiile reclamantului și a estimat, în conformitate cu raportul Consiliului General al Magistraturii, că durata conversiei dosarului anterior în dosar corespunzător noii proceduri prescurtate (doi ani, nouă luni și zece zile) a fost excesivă și că o funcționare anormală a administrației de justiție a fost, prin urmare, produsă, ținând cont de faptul că nici complexitatea cauzei, nici durata normală a litigiilor de același tip nu justificau un termen ca cel al cauzei. Prin urmare, reclamantului i s-a acordat suma de 100.000 de pesetas (600 EUR) cu titlu de despăgubire în această privință, din cauza termenului scurs. El nu a inițiat calea contencioasă-administrativă împotriva unui eventual dezacord cu suma de despăgubire acordată. Curtea arată că reclamantul nu se plânge, pe cale administrativă, decât de termenul indicat între cele două acte de procedură indicate, și nu de alte termene excesive care s-ar fi produs în cursul procesului de soluționare a cauzei. Pe de altă parte, reclamanta sa plâns din nou cu privire la durata excesivă a procedurii, considerată în ansamblul său, solicitând o reducere mai mare a pedepselor, chiar și la executarea acesteia, în fața Tribunalului Suprem care, așa cum a arătat Tribunalul Constituțional în decizia sa, a aplicat circumstanța atenuantă prevăzută la art. 9 al zecelea paragraf din Codul penal în vigoare la data faptelor, după ce a constatat că instanța a quo a aplicat, de asemenea, reclamantului o pedeapsă mai puțin gravă decât cea care ar fi putut fi impusă, din cauza perioadei de timp scurse de la comisia pentru infracțiune. Curtea arată în această privință că pedeapsa aplicată în cele din urmă a fost de un an și nouă luni de închisoare și șapte ani și șase luni de interdicție de a-și exercita funcțiile, în timp ce audiencia provincială a luat deja în considerare perioada de timp scursă de la comisia pentru infracțiune pentru a impune reclamantului pedeapsa de doi ani și patru luni de închisoare în loc de pedeapsa maximă de șase ani de închisoare care ar fi putut fi impusă din cauza gravității infracțiunii. Prin urmare, reclamantul a avut dreptul la o despăgubire pentru presupusa încălcare, constând în reducerea pedepselor, ceea ce nu ar putea totuși să se extindă până la a solicita reducerea pedepselor așa cum ar fi dorit sau chiar să fie soluționat din cauza duratei procedurii. În ceea ce privește plângerea reclamantului privind durata procedurii în fața Tribunalului Constituțional, Curtea consideră că o perioadă de nouă luni (între 5 septembrie 2002 și 2 iunie 2003) nu poate fi considerată excesivă. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că recurentul și-a văzut dreptul la un proces echitabil într-un termen rezonabil reparat în ceea ce privește reducerea pedepsei aplicate, precum și din punct de vedere economic prin acordarea unei despăgubiri pentru termenele excesive în cadrul procedurii judiciare (Ecklec. Germania, Hotărârea din 15 iulie 1982, seria A n 51, §§ 66 și următoarele. Prin urmare, cauza este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) din Convenție. Reclamantul consideră că principiul legalității nu a fost recunoscut în ceea ce o privește și că art. 7 din Convenție, care, în părțile sale relevante, este formulat după cum urmează: Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform dreptului național sau internațional (...). Curtea consideră că faptul că reclamantul nu este de acord cu aplicarea în speță a legii penale și cu luarea în considerare a faptelor ca fiind o cauză de corupție nu poate constitui, în sine, o încălcare a principiului legalității. Comisia constată că instanțele interne l-au condamnat pe solicitant pe baza legislației în vigoare și au observat că infracțiunea este comisă atunci când funcționarul solicită sau primește un profit sau o promisiune a unui profit în schimbul unei conduite determinate în ceea ce privește competențele sale profesionale și care constă în redactarea unui document public cu caracter fals. În această privință, Curtea consideră că nu este vorba despre faptul că instanțele spaniole au arătat derbitraire în interpretarea dispozițiilor legale aplicabile în speță. Având în vedere principiile stabilite de jurisprudența sa, Curtea consideră că nimic din dosar nu permite identificarea unei apariții a unei încălcări de către instanțele spaniole a principiului legalității, așa cum este recunoscut prin art. 7 din Convenție. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit fondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Michael O
de la requête n
o
431/04
présentée par Antonio Carlos ARANDA SERRANO
contre l’Espagne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 25 août 2005 en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
J.
Casadevall
G.
Bonello
,
M.
Pellonpää
,
K.
Traja
,
L.
Garlicki
,
J.
Borrego Borrego,
juges
,
et de M M.
O’Boyle,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 22 décembre 2003,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Antonio Carlos Aranda Serrano, est un ressortissant espagnol, né en 1943 et résidant à Malaga.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant était, au moment des faits, sub-inspecteur d’impôts de l’Etat.
1.
L’instruction menée à l’encontre du requérant
Par une décision du 26 mars 1988, le Juge d’instruction n
o
1 d’Arenys de Mar diligenta une enquête pénale à l’encontre du requérant pour un délit présumé de corruption. Le même jour, il ordonna aussi son placement en prison provisoire.
Par une décision du 29 mai 1989, le juge d’instruction décréta la clôture de l’instruction, sans procéder toutefois à effectuer d’office la conversion du dossier d’instruction en dossier correspondant à la nouvelle procédure abrégée, telle que prévoyait la disposition transitoire cinquième de la loi organique 7/1988, du 28 décembre 1988. Suite aux divers recours présentés par le requérant, devant le juge d’instruction et devant l’
Audiencia provincial,
ladite conversion eut finalement lieu par une décision du 11
mars 1992, ce qui entraîna l’annulation de la décision de clôture de l’instruction du 29 mai 1989 ainsi que de l’ordonnance d’inculpation adoptée auparavant à l’encontre du requérant.
Le 12 janvier 1993, le juge d’instruction prononça une décision, dont le requérant ne précise pas le contenu. Depuis, une période d’inactivité se serait produite jusqu’au 12 janvier 1995, où le juge prononça quatre décisions datées du même jour, dont le contenu n’est pas non plus précisé.
2.
La réclamation pour fonctionnement anormal de la justice auprès du ministère de la Justice
Le 6 mai 1997, estimant qu’un délai excessif et non justifiable s’était écoulé entre le 29 mai 1989 et le 11 mars 1992 pour procéder à la conversion de l’ancien dossier d’instruction en dossier correspondant à la nouvelle procédure abrégée, le requérant présenta une demande en réparation pour fonctionnement anormal de la justice auprès du ministère de la Justice. Par une décision du 18 octobre 2000, le Ministre fit droit partiellement aux prétentions du requérant et estima, conformément au rapport du Conseil Général de la Magistrature, que la durée de l’instruction avait été excessive et qu’un fonctionnement anormal de l’administration de Justice s’était donc produit, compte tenu de ce que ni la complexité de l’affaire, ni la durée normale des litiges du même type ne justifiaient un délai comme celui de la cause. Le Ministre octroya au requérant une somme de 100.000 pesetas (600
euros) à titre d’indemnisation pour responsabilité de l’Etat en raison de l’anormal fonctionnement de l’administration de Justice. Le requérant n’a pas entamé la voie contentieuse-administrative contre un éventuel désaccord avec le montant de l’indemnisation octroyée.
3.
La procédure de jugement devant l’Audiencia provincial de Barcelone
Au terme de l’instruction, par une décision du 26 juin 1997, le dossier fut renvoyé pour jugement à l’
Audiencia provincial
de Barcelone.
Les 4 juillet 1997, 9 et 11 décembre 1998, l’
Audiencia provincial
renvoya le dossier au juge d’instruction pour qu’il comblât certaines lacunes. Le 13 juillet 1999, l’
Audiencia provincial
ordonna le juge d’instruction de résoudre certaines questions toujours pendantes.
Deux suspensions de la procédure orale eurent lieu entre les 10 juin 1998 et 8 juin 1999, et entre cette dernière date et le 7 juin 2000, date des débats oraux.
Par un arrêt de l’
Audiencia provincial
de Barcelone du 9 juin 2000, le requérant fut condamné à une peine de deux ans et quatre mois de prison et neuf ans d’interdiction d’exercer ses fonctions en tant que sub-inspecteur d’impôts, ainsi qu’à des amendes, pour délit de corruption. L’
Audiencia provincial
considéra prouvé que le requérant avait demandé et perçu une somme d’argent de deux contribuables, père et fils, en échange d’une réduction dans leur dette tributaire. Elle prit en compte, pour parvenir à cette conclusion, les dépositions faites à l’audience, de façon cohérente et sans contradictions, par l’un des contribuables auxquels l’offre de réduction de dette avait été faite, ainsi que par son conseiller fiscal, les dépositions des agents de la garde civile qui arrêtèrent le requérant au moment même où il recevait l’enveloppe contenant la somme en cause ainsi que la reproduction à l’audience des dépositions de l’autre contribuable, empêché de comparaître pour cause de maladie, dépositions qui avaient été effectuées en présence du représentant du requérant. L’
Audiencia provincial
prit soin d’écarter expressément en tant qu’élément de preuve l’enregistrement de la conversation qui avait eu lieu entre les contribuables en cause et le requérant, et rejeta la version des faits donnée par le requérant à l’audience selon laquelle les contribuables en cause et leur conseiller fiscal auraient créé un complot contre lui, version qui ne coïncidait pas avec ses propres dépositions faites pendant l’instruction.
Enfin, pour infliger au requérant la peine de deux ans et quatre mois de prison au lieu de la peine maximale de six ans de prison qui aurait pu être imposée en raison de la gravité du délit, l’
Audiencia provincial
prit en compte le laps de temps écoulé depuis la commission du délit
.
4.
Le pourvoi en cassation
Le 3 juillet 2000, le requérant se pourvut en cassation. Par un arrêt du 11
juillet 2002, le Tribunal suprême fit droit partiellement au pourvoi interjeté par le requérant et réduisit la peine infligée au requérant, tenant compte de la durée de la procédure. Le Tribunal suprême appliqua en effet d’une circonstance atténuante prévue par l’article 9, dixième alinéa, du code pénal en vigueur à l’époque des faits, après avoir constaté que le tribunal
a quo
avait aussi infligé au requérant une peine moins grave que celle qui aurait pu lui être imposée, en raison du laps de temps écoulé depuis la commission du délit
.
La peine finalement infligée était d’un an et neuf mois de prison assortie de sept ans et six mois d’interdiction d’assumer ses fonctions.
5.
Le recours d’amparo devant le Tribunal constitutionnel
Le 5 septembre 2002, le requérant saisit le Tribunal constitutionnel d’un recours d’
amparo
sur le fondement des principes de la présomption d’innocence et de légalité, ainsi que du droit à une procédure équitable dans un délai raisonnable. Il prétendait à cet égard une réduction plus importante des peines infligées voire l’acquittement. Par une décision du 2 juin 2003, le Tribunal constitutionnel déclara le recours irrecevable.
Pour ce qui est du grief tiré de la durée de la procédure, la haute juridiction précisa ce qui suit
:
«
La prétendue violation du droit à un procès dans un délai raisonnable est manifestement mal fondée (article 24 § 2 de la Constitution), étant donné qu’une telle violation a déjà été constatée et réparée, pour ce qui est des effets non strictement économiques, par le Tribunal suprême en cassation lorsqu’il appliqua la circonstance atténuante analogique dixième de l’article 9 du code pénal et, pour ce qui est des effets économiques, en voie administrative, l’application d’une circonstance atténuante étant, par ailleurs, une question relevant exclusivement de la juridiction ordinaire
».
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
Loi organique relative au Pouvoir judiciaire 6/1985 du 1
er
juillet 1985 (LOPJ, en vigueur au moment des faits)
Article 292
«
1.
Toute victime d’un préjudice résultant d’une erreur judiciaire ou d’un fonctionnement anormal de la justice a droit à être indemnisée par l’Etat, sauf en cas de force majeure, conformément à ce qui est prescrit dans le présent Titre.
2.
En tout état de cause, le préjudice allégué doit être effectif, financièrement quantifiable et individualisé, qu’il s’agisse d’une personne ou d’un groupe de personnes.
»
Article 293 § 2
«
Dans les cas d’erreur judiciaire comme dans ceux de fonctionnement anormal de la justice, l’intéressé adresse sa demande d’indemnisation au ministère de la Justice.
La requête est examinée selon les dispositions applicables en matière de responsabilité patrimoniale de l’Etat. La décision du ministère de la Justice peut faire l’objet d’un recours contentieux-administratif. Le droit à indemnisation se prescrit dans le délai d’un an à partir du moment où il aurait pu être exercé.
»
2.
Loi organique portant sur le Tribunal constitutionnel
Article 55 § 1
«
L’arrêt octroyant l’
amparo
contiendra l’un des dispositifs suivants
:
a)
La déclaration de nullité de la décision ou de l’acte ayant privé [le requérant] d’exercer pleinement les droits et libertés protégés, avec la détermination, le cas échéant, de l’extension de ses effets.
b)
La reconnaissance du droit ou de la liberté publique en cause, conformément à son contenu constitutionnellement déclaré.
c)
Le rétablissement du requérant dans l’intégralité de son droit ou liberté, et l’adoption des mesures appropriées, le cas échéant, pour sa conservation.
»
Invoquant l’article 6 §§ 1, 2 et 3 b) et d) de la Convention, le requérant soutien que son droit à l’équité de la procédure et le principe de la présomption d’innocence ont été violés à son égard. Il estime que sa condamnation s’est fondée sur les dépositions faites à l’audience par les mêmes personnes qui auraient collaboré à la création des preuves pour établir le complot sur la base duquel la procédure pénale fut entamée à son encontre, avec l’intervention illégale des agents de la garde civile, qui auraient enregistrée une conversation privée entre le requérant et les contribuables l’ayant dénoncé, ce qui rend nulles les preuves en cause. Il conteste aussi l’appréciation arbitraire des moyens de preuve effectuée par l’organe judiciaire et estime que sa culpabilité a été déclarée en l’absence des preuves qui la démontrent. Il fait valoir que certaines preuves à décharge furent déclarées irrecevables et que d’autres preuves «
créées
» par la garde civile furent soustraites à son avocat en raison de la négligence de l’organe judiciaire qui devait assurer leur garde.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant allègue aussi la violation de son droit à un procès équitable dans un délai raisonnable. Il insiste en particulier sur l’inactivité du juge d’instruction pendant la période pour laquelle il présenta la réclamation pour fonctionnement anormal de la justice, ainsi que sur la période allant du 18 janvier 1993 au 12 janvier 1995 et estime qu’une instruction de neuf ans et quatre mois n’est pas justifiée. Par ailleurs, la procédure de jugement devant l’
Audiencia provincial
s’étala pendant trois ans et onze mois. Il fait aussi état de délais excessifs dans le cadre des procédures devant le Tribunal suprême et le Tribunal constitutionnel. Quant à la réduction des peines infligées, en raison de l’application d’une circonstance atténuante par le Tribunal suprême, le requérant estime qu’une réduction plus importante de toutes les peines infligées, voire l’acquittement, devraient lui être accordés.
Le requérant allègue la violation du principe de légalité et invoque l’article 7 de la Convention. Il estime que les juridictions ordinaires ont effectué une interprétation
in malam partem
du concept du document public sur la base de laquelle il a résulté condamné.
1.
Le requérant se plaint d’une atteinte à son droit à l’équité de la procédure, au principe de la présomption d’innocence et à ses droits de la défense. Il combat l’appréciation des preuves effectuée par l’organe judiciaire et estime que sa condamnation a été prononcée en l’absence des preuves démontrant sa culpabilité et se plaint de l’irrecevabilité et de la «
soustraction
» de certaines preuves à décharge. Il invoque les articles 6
§§
1, 2 et 3 b) et d) de la Convention, dont les parties pertinentes disposent comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
2.
Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
(...)
b)
disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense
;
(...)
d)
interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge
».
La Cour estime que les griefs du requérant doivent être examinés sous l’angle de la règle générale du paragraphe 1 de l’article 6 de la Convention, tout en ayant présent à l’esprit les exigences des paragraphes 2 et 3 de cet article. Elle rappelle que la présomption d’innocence que consacre le paragraphe et les divers droits que le paragraphe 3 énumère de façon non exhaustive constituent des éléments, parmi d’autres, de la notion de procès équitable en matière pénale (voir, parmi d’autres,
Allenet de Ribemont c.
France,
arrêt du 10
février 1995, série A n
o
308, p. 16, § 35 et
Foucher c. France
, arrêt du 18
mars
1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-II, p.
464, § 30 ). C’est pourquoi elle estime approprié d’examiner les griefs du requérant sous l’angle des trois textes combinés.
En se livrant à cette analyse, elle doit considérer la procédure pénale dans son ensemble. Certes, il n’entre pas dans ses attributions de substituer sa propre appréciation des faits et des preuves à celle des juridictions internes, à qui il revient en principe de peser les éléments recueillis. La tâche de la Cour consiste à rechercher si la procédure litigieuse, envisagée comme un tout, y compris le mode d’administration des preuves, revêtait un caractère équitable (voir,
mutatis mutandis
,
Edwards c. Royaume-Uni,
arrêt du 16
décembre 1992, série A n
o
247-B, pp. 34 et 35, § 34, et
Mantovanelli c.
France
du 18
mars 1997,
Recueil
des arrêts et décisions
1997-II, pp.
436–437, § 34).
En l’espèce, la Cour constate tout d’abord que l’
Audiencia Provincial
de Barcelone a reconnu le requérant coupable de corruption, ce qui a été confirmé par le Tribunal suprême, au moyen de décisions amplement motivées, en se fondant sur tout un ensemble d’éléments de preuve recueillis au long de l’instruction (dépositions des témoins et reproduction à l’audience de la déposition du témoin empêché de comparaître, déposition du requérant), examinés et librement débattus à l’audience, conformément au principe du contradictoire, et que lesdites juridictions ont estimé suffisants. A cet égard, la Cour observe qu’en première instance, l’
Audiencia Provincial
a écarté expressément en tant qu’élément de preuve l’enregistrement d’une conversation privée effectuée entre les plaignants et le requérant par les agents de la garde civile sans autorisation judiciaire préalable, et a constaté qu’un tel enregistrement n’était pas déterminant dans la mesure où le contenu de la conversation a été reproduit par les témoins ayant déposé à l’audience ainsi que par les dépositions, lues à l’audience, du témoin qui n’a pas pu déposer pour de raisons de santé. Le Tribunal suprême rappela à cet égard les fonctions d’enquête pouvant être effectuées par la police judiciaire pour obtenir des éléments de preuve sur un délit déjà commis, pourvu que, comme c’était le cas en l’espèce, elle communique ce fait au juge dans un délai de vingt-quatre heures. Aussi le fait de la délivrance au requérant de l’enveloppe contenant l’argent a été corroboré par les dépositions desdits témoins. Il ne ressort pas de l’examen des décisions rendues par les juridictions internes que celles-ci soient entachées d’arbitraire. En conclusion, la Cour estime que rien dans le dossier ne permet de déceler une apparence de violation par les juridictions espagnoles des dispositions de la Convention invoquées.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, conformément à l’article 35 § 3 de la Convention.
2.
Le requérant allègue aussi la violation de son droit à un procès équitable dans un délai raisonnable et invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente dispose
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
».
La procédure objet de la présente affaire a commencé le 26 mars 1988, date à laquelle le Juge d’instruction n
o
1 d’Arenys de Mar diligenta une enquête pénale à l’encontre du requérant et s’est terminée le 2 juin 2003, avec la décision du Tribunal constitutionnel rendue en
amparo
. Elle a donc duré quinze ans et plus de deux mois.
Concernant la réparation économique que le requérant s’est vu octroyer, la Cour relève qu’au stade de l’instruction, il a saisi le ministère de la Justice d’une demande en réparation pour fonctionnement anormal de la justice, au titre des dispositions pertinentes de la Loi organique du Pouvoir judiciaire, dans la mesure où un délai excessif s’était écoulé entre le 29 mai 1989, date de la première conclusion de l’instruction, et le 11 mars 1992, date à laquelle la conversion procédurale en cause fut finalement effectuée pour procéder à la conversion de l’ancien dossier d’instruction en dossier correspondant à la nouvelle procédure abrégée. Par une décision du 18
octobre 2000, le Ministre de Justice fit droit partiellement aux prétentions du requérant et estima, conformément au rapport du Conseil Général de la Magistrature, que la durée de la conversion de l’ancien dossier en dossier correspondant à la nouvelle procédure abrégée (deux ans, neuf mois et dix jours), avait été excessive et qu’un fonctionnement anormal de l’administration de Justice s’était donc produit, compte tenu de ce que ni la complexité de l’affaire, ni la durée normale des litiges du même type ne justifiaient un délai comme celui de la cause. Par conséquent, le requérant se vit octroyer la somme de 100.000 pesetas (600 euros) à titre d’indemnisation à cet égard, en raison du délai écoulé. Il n’a pas entamé la voie contentieuse-administrative contre un éventuel désaccord avec le montant de l’indemnisation octroyée.
La Cour relève que le requérant ne s’est plaint, en voie administrative, que du délai indiqué entre les deux actes de procédure indiqués, et non d’autres délais excessifs qui se seraient produits pendant l’instruction de l’affaire.
Par ailleurs, le requérant s’est à nouveau plaint de la durée excessive de la procédure, considérée dans son ensemble, demandant une réduction plus importante des peines infligées voire l’acquittement, devant le Tribunal suprême qui, comme le Tribunal constitutionnel l’a relevé dans sa décision, appliqua la circonstance atténuante prévue par l’article 9, dixième alinéa, du code pénal en vigueur à l’époque des faits, après avoir constaté que le tribunal
a quo
avait aussi infligé au requérant une peine moins grave que celle qui aurait pu être imposée, en raison du laps de temps écoulé depuis la commission du délit.
La Cour relève à cet égard que la peine finalement infligée était d’un an et neuf mois de prison et sept ans et six mois d’interdiction d’exercer ses fonctions, alors que l’
Audiencia provincial
avait déjà pris en compte le délai écoulé depuis la commission du délit pour infliger au requérant la peine de deux ans et quatre mois de prison au lieu de la peine maximale de six ans de prison qui aurait pu être imposée en raison de la gravité du délit. Le requérant a eu donc droit à une réparation de la violation alléguée, consistant en la réduction des peines infligées, ce qui ne saurait toutefois pas s’étendre jusqu’à exiger la réduction des peines telle qu’il l’aurait souhaité, voire l’acquittement en raison de la durée de la procédure.
Pour ce qui est du grief du requérant portant sur la durée de la procédure devant le Tribunal constitutionnel, la Cour estime qu’une durée de neuf mois (entre le 5 septembre 2002 et le 2 juin 2003) ne saurait être considérée comme excessive.
Au vu de ce qui précède, la Cour estime que le requérant a vu son droit à un procès équitable dans un délai raisonnable réparé pour ce qui est de la réduction de la peine infligée, ainsi que du point de vue économique au moyen de l’octroi d’une indemnisation pour les délais excessifs lors de l’instruction de l’affaire (
Eckle c. Allemagne
, arrêt du 15 juillet 1982, série
A n
o
51, §§ 66 et suivants). Le grief est donc manifestement mal fondé et doit être rejeté conformément à l’article 35 § 3 de la Convention.
3.
Le requérant estime que le principe de légalité a été méconnu à son égard, et invoque l’article 7 de la Convention qui, dans ses parties pertinentes, est libellé comme suit
:
«
1.
Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international (...).
»
La Cour estime que le fait que le requérant est en désaccord avec l’application en l’espèce de la loi pénale et avec la considération des faits comme constitutifs d’un délit de corruption ne saurait constituer, en soi, une violation du principe de légalité. Elle constate que les tribunaux internes ont condamné le requérant en se fondant sur la législation en vigueur, et ont observé que le délit est commis lorsque le fonctionnaire demande ou reçoit un bénéfice ou la promesse d’un bénéfice en échange d’une conduite déterminée concernant ses compétences professionnelles, et qui consiste dans la rédaction d’un document public à caractère faux. La Cour considère, à cet égard, qu’il n’apparaît pas que les juridictions espagnoles aient fait montre d’arbitraire dans l’interprétation des dispositions légales applicables en l’espèce. A la lumière des principes dégagés par sa jurisprudence, la Cour estime que rien dans le dossier ne permet de déceler une quelconque apparence de violation par les juridictions espagnoles du principe de légalité, tel que reconnu par l’article 7 de la Convention.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Michael
O’Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président