Guazzone și alții împotriva Italiei

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 39797/98 de către Giovanni GUAZZONE și alții împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 4 octombrie 2001 în calitate de Cameră compusă din președintele C.L.

Rozakis Ferrari Bravo, Bonello Lorenzen Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 18 noiembrie 1997 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 12 martie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile transmise de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții sunt resortisanți italieni, dl Giovanni Guazzone născut în 1930 și locuiește în Fiesole, dl Stefano Guazzone (frate) născut în 1928 și locuiește în Brufa-Torgiano și dna Anna Guazzone (surreta) născut în 1922 și locuiește în Fiesole.

Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl A. Porta Del Lungo, avocat practicant în Florența. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Florența, pe care i-au dat-o A.R. într-o scrisoare înregistrată din 18 aprilie 1991, reclamanții au informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1991 și i-au solicitat să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 27 septembrie 1991, reclamanții au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Florenței.

Prin decizia din 28 octombrie 1991, care a fost făcută executivă la 8 noiembrie 1991, Magistratul Florenței a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1992. La 25 ianuarie 1993, reclamanții au notificat locatarului care o cere să părăsească locația. La 3 martie 1993, ei au notificat locatarului care i-a informat că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 30 martie 1993. La 30 iulie 1993, reclamanții au făcut o declarație legală care a solicitat urgent ca locație pentru cel de-al treilea reclamant. Între 30 martie 1993 și 23 septembrie 1999, judecătorul a făcut 14 încercări de recuperare a posesiunii. La 28 martie 1997, al doilea reclamant a făcut o declarație legală de a solicita urgent cazare pentru fiul său.

Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamanții nu au fost niciodată acordate asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 2 august 1999, chiriașul a solicitat Magistratului Florenței (în conformitate cu art. 6 L. 431/98) să stabilească o nouă dată pentru executarea ordinului. La 16 octombrie 2000, Magistratul Florenței a stabilit executarea ordinului pentru 15 mai 2002. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului lor a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare.

Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne din cauza faptului că nu au contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu vede nici un motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că modalitățile de a uimi asistența de poliție erau o chestiune administrativă, complet separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63).

Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de aplicare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea execuțiilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamanții susțin că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției.

Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 39797/98 by Giovanni GUAZZONE and Others against Italy The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 4 October 2001 as a Chamber composed of Mr C.L.

Rozakis , President , Mr L. Ferrari Bravo, Mr G. Bonello , Mr P. Lorenzen , Mr M. Fischbach , Mrs M. Tsatsa-Nikolovska , Mr E. Levits , judges , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 18 November 1997 and registered on 12 March 1998, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicants are Italian nationals, Mr Giovanni Guazzone born in 1930 and living in Fiesole, Mr Stefano Guazzone (brother) born in 1928 and living in Brufa-Torgiano and Mrs Anna Guazzone (sister) born in 1922 and living in Fiesole.

They are represented before the Court by Mr A. Porta Del Lungo, a lawyer practising in Florence. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows: The applicants are the owners of an apartment in Florence, which they had let to A.R. In a registered letter of 18 April 1991, the applicants informed the tenant that they intended to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1991 and asked her to vacate the premises by that date. In a writ served on the tenant on 27 September 1991, the applicants reiterated their intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate. By a decision of 28 October 1991, which was made enforceable on 8 November 1991, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1992. On 25 January 1993, the applicants served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 3 March 1993, they served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 30 March 1993. On 30 July 1993, the applicants made a statutory declaration that they urgently required the premises as accommodation for the third applicant. Between 30 March 1993 and 23 September 1999, the bailiff made fourteen attempts to recover possession. On 28 March 1997, the second applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for his son. Each attempt proved unsuccessful as the applicants were never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession. On 2 August 1999, the tenant requested the Florence Magistrate (according to art. 6 L. 431/98) to set a fresh date for the enforcement of the order.

On 16 October 2000, the Florence Magistrate set the enforcement of the order for 15 May 2002. THE LAW The applicants complain under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that their inability to recover possession of their apartment amounted to a violation of the right to property. The applicants further complain under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings. The Government argue that the applicants have not exhausted domestic remedies on the grounds that they failed to challenge the refusal of police assistance before the administrative courts. The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V).

The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected. The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore outside the scope of Article 6. The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants’ eviction proceedings (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 62-63). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected. The Government maintain that the interference with the applicants’ property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court. The applicants argue that the refusal of the administration to enforce the order issued by the magistrate has interfered with the power of the judiciary. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits.

It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President