GUAZZONE AND OTHERS v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
GUAZZONE AND OTHERS v. ITALY (CtEDO, 2001)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 39797/98 de către Giovanni GUAZZONE și alții împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 4 octombrie 2001 în calitate de Cameră compusă din președintele C.L. Rozakis Ferrari Bravo, Bonello Lorenzen Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 18 noiembrie 1997 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 12 martie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile transmise de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții sunt resortisanți italieni, dl Giovanni Guazzone născut în 1930 și locuiește în Fiesole, dl Stefano Guazzone (frate) născut în 1928 și locuiește în Brufa-Torgiano și dna Anna Guazzone (surreta) născut în 1922 și locuiește în Fiesole. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl A. Porta Del Lungo, avocat practicant în Florența. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Florența, pe care i-au dat-o A.R. într-o scrisoare înregistrată din 18 aprilie 1991, reclamanții au informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1991 și i-au solicitat să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 27 septembrie 1991, reclamanții au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Florenței. Prin decizia din 28 octombrie 1991, care a fost făcută executivă la 8 noiembrie 1991, Magistratul Florenței a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1992. La 25 ianuarie 1993, reclamanții au notificat locatarului care o cere să părăsească locația. La 3 martie 1993, ei au notificat locatarului care i-a informat că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 30 martie 1993. La 30 iulie 1993, reclamanții au făcut o declarație legală care a solicitat urgent ca locație pentru cel de-al treilea reclamant. Între 30 martie 1993 și 23 septembrie 1999, judecătorul a făcut 14 încercări de recuperare a posesiunii. La 28 martie 1997, al doilea reclamant a făcut o declarație legală de a solicita urgent cazare pentru fiul său. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamanții nu au fost niciodată acordate asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 2 august 1999, chiriașul a solicitat Magistratului Florenței (în conformitate cu art. 6 L. 431/98) să stabilească o nouă dată pentru executarea ordinului. La 16 octombrie 2000, Magistratul Florenței a stabilit executarea ordinului pentru 15 mai 2002. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului lor a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne din cauza faptului că nu au contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu vede nici un motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că modalitățile de a uimi asistența de poliție erau o chestiune administrativă, complet separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de aplicare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea execuțiilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamanții susțin că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului