AGNISSAN v. DENMARK

Reclamantul, Yapo Nazaire Agnissan, este un cetățean al Coastei din Ivory, născut în 1974 și locuiește în Danemarca. El este reprezentat în fața Curții de către dl Anders Jensen, un avocat practicant în Roskilde, Danemarca. Guvernul contestat este reprezentat de agentul lor, dl Hans Klingenberg al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 18 iulie 1994, reclamantul a venit în Danemarca. La 21 septembrie 1994, s-a apropiat de poliție și a solicitat azil. El s-a prezentat ca Aristide Mazimpaka, un național rwandesc. El a susținut că tocmai a sosit și că nu are nici un document de identificare. În așteptarea examinării cererii sale de azil, reclamantul a fost reținut până la 14 decembrie 1994 în conformitate cu art. 36 din Legea privind extratereștrii (Udlændigeloven). În această perioadă, reclamantul a fost intervievat de poliție la 3 octombrie 1994 și 8 noiembrie 1994. El a explicat, printre altele, că la 29 august 1994, oamenii necunoscuti înarmați au invadat casa familiei sale în Kigali, capitala Ruanda, și au împușcat părinții și frații săi. El a reușit să scape. Nu putea da detalii specifice cu privire la călătoria sa în Danemarca, cu excepția faptului că s-a dus mai întâi în Kenya și, de acolo, a mers ca un stowaway pe o navă într-un port într-o țară în care două fete l-au ajutat la o stație de ferate și a plătit pentru biletul său. La 13 decembrie 1994, autoritățile străine (Direktoratet for Udlændinge) au hotărât să nu acorde statutul de refugiat solicitant, motivul pentru care nu existau dovezi suficiente pentru a dovedi că, de fapt, reclamantul este un național rwandez, în special deoarece el nu vorbea kinyawanda, limba principală din Rwanda; cunoașterea generală a Rwandaului părea foarte limitată față de informațiile furnizate de reclamantul că a participat la școală acolo de câțiva ani; reclamantul nu a fost implicat în niciun fel cu autoritățile rwandese, fie în sistemul politic, fie în sistemul penal; și, în cele din urmă, singurul motiv dat de reclamantul pentru cererea de azil a fost frica sa cu privire la situația generală din Rwanda. Această decizie a fost susținută la apel de către comitetul de apel extraterestru (Flygtningenævnet) la 13 februarie 1996, cu același raționament și un ordin de deportare a fost dat cu termenul limită de plecare la 28 februarie 1996. S-a subliniat că dacă reclamantul a dovedit că nu dorește să părăsească țara, ordinul de deportare va fi executat. Acest lucru a dus reclamantul să solicite la 20 februarie 1996 Ministerului Internului pentru concediu excepțional pentru a rămâne în Danemarca. Ministerul a refuzat această cerere la 22 februarie 1996, dar a amânat termenul de plecare până la 11 martie 1996. În plus, Ministerul a trimis o parte din cererea către autoritățile extratereștrii pentru a fi examinată în continuare. La 18 decembrie 1996, autoritățile extraterestre au respins cererea și nu se pare că reclamantul a apelat împotriva acestei decizii. Întrucât reclamantul nu avea documente de călătorie, s-a dovedit a fi dificil pentru autoritățile de poliție să pună în aplicare ordinul de deportare. Astfel, reclamantul a fost solicitat să participe la interviuri suplimentare cu autoritățile de poliție pentru a colecta suficiente informații pentru a determina țara de origine a reclamantului și, ulterior, pentru a obține documentele de călătorie necesare. Reclamantul a fost solicitat să participe la interviuri la 21 februarie, 5 martie, 21 martie, 24 mai, 28 mai și 5 septembrie 1996, precum și la 14 martie, 17 aprilie și 27 august 1997. Reclamantul nu a participat la interviurile programate pentru 21 februarie, 5 martie și 28 mai 1996. Guvernul susține că, la interviul depus la 5 septembrie 1996, un test lingvistic a trebuit întrerupt deoarece reclamantul nu a cooperat. Reclamantul contează această afirmație, susținând că a terminat testul. La interviul care a avut loc la 17 aprilie 1997, pentru a încerca să confirme informațiile oferite de reclamant cu privire la naționalitatea sa, poliția a aranjat o conversație telefonică între reclamant și reprezentanți la Ambasada Rwandesă de la Bonn. La 27 august 1997, poliția a luat măsuri în temeiul articolului 34, subsecțiunea 2 din Legea privind extratereșturile care impune reclamantului o obligație de a raporta în persoană în fiecare zi la ora 10 la unitatea de poliție conectate la un centru de azil din Sandholm. S-a explicat reclamantului că neîndeplinirea raportului ar putea duce la detenție. În momentul în care reclamantul locuia la o distanță de Sandholm într-un alt centru de azil din Tårnby. Reclamantul s-a plâns în zadar de această acțiune către Ministerul Internului. Reclamantul nu a raportat la 28 august 1997. Astfel, la 29 august 1997, poliția a atras atenția reclamantului asupra posibilelor consecințe ale nerespectării obligației de a raporta. Reclamantul nu a raportat de la 30 august până la 1 septembrie 1997. La 2 septembrie 1997, poliția a apărut la centrul în care locuia reclamantul și cu ajutorul unui interpret a avut loc un alt interviu, care includea conversații telefonice între reclamant și reprezentanți la ambasadele Ruanda din Bonn și la Londra pentru a încerca să determine cetățenia reclamantului. Cu toate acestea, aceste apeluri telefonice nu au rezolvat problema naționalității sale. Poliția a subliniat încă o dată posibilele consecințe ale nerespectării obligației de a raporta. Cu toate acestea, reclamantul nu a raportat de la 3 la 7 septembrie 1997. La 8 septembrie 1997, poliția a decis să ia reclamantul în custodie în conformitate cu art. 36, subsecțiunea 1 cf. La 10 septembrie 1997, Curtea Penală Hillerød (kriminalretten) a constatat că detenția este în conformitate cu dispozițiile Legii privind extratereștrii. Prin recurs, această decizie a fost susținută la 1 octombrie 1997 de Curtea Înaltă a Danemarcei de Est (Østre Landsret), constatând că nu exista nicio bază pentru a presupune că trimiterea la art. 36 la măsurile menționate la secțiunea 34 nu include toate măsurile menționate la secțiunea 34, inclusiv măsurile în temeiul subsecțiunea 2. În acest sens, Curtea Înaltă a avut în vedere formularea Legii extraterestre, art. 36, subsecțiunea 1, normele pregătitoare referitoare la art. 34, subsecțiunea 2, și faptul că Legea nr. 410 din 10 iunie 1997 nu a modificat art. 36. În plus, Curtea Înaltă a subliniat faptul că reclamantul nu a respectat deloc datoria de a raporta, deși au fost subliniate consecințele acesteia în două ocazii. Cererea de concediu de recurs în fața Curții Supreme (Højesteret) a fost refuzată la 27 octombrie 1997. În timpul detenției reclamantului, la 29 septembrie 1997, poliția a aranjat o conversație telefonică între reclamant și reprezentanții la Ambasada Rwandesă din Londra, pentru a confirma informațiile furnizate de reclamant cu privire la naționalitatea sa rwandesă. De asemenea, în timpul detenției reclamantului, la 28 octombrie 1997, poliția a organizat un alt test lingvistic pentru solicitant. O analiză a testului a arătat că, probabil, reclamantul nu a fost din Rwanda, deoarece accentul său francez a fost considerat de origine din Africa de Vest. Reclamantul a fost lansat în ziua următoare, la 29 octombrie 1997. Ulterior, la 16 februarie 1998, reclamantul a fost confruntat cu rezultatul testului limbii, la 28 octombrie 1999, el a fost intervievat de către poliție și la 27 martie 2000, după ce a obținut consimțământul, amprentele reclamantei au fost trimise Interpolului în vederea identificării prin anchetă în anumite țări din Africa de Vest (Coasta Voră, Senegal, Togo, Camerun, Benin și Guineea). Alte mijloace de anchetă au inclus o vizită la Ambasada Costului de Ivoriu la 29 martie 2000, în timpul cărora reclamantul a refuzat să vorbească franceză. La 4 aprilie 2000, însă, un reprezentant la Ambasada a putut asculta înregistrarea casetei franceze ale reclamantului. La 19 februarie 2001, un membru al Consiliului danez pentru refugiați a informat Comisarul Național de Poliție că reclamantul a vrut să se căsătorească cu un cetățean danez pentru care acum a decis să-și dezvăluie adevărata identitate. La 26 februarie 2001, reclamantul a dezvăluit că numele său este, de fapt, Yapo Nazaire Agnissan și el este un cetățean al Coastei de Marfil. El a zburat în Danemarca din Abidjan la 17 iulie 1994 pe pașaportul său de pe Coasta de Ivory. La sosirea sa în aeroportul din Copenhaga la 18 iulie 1994, el a postat pașaportul înapoi în familia sa în Coasta de Ivory. Reclamantul rămâne încă în Danemarca. Secțiunea 36, subsecțiunea 1 din Legea extraterestră, care a fost modificată prin Legea nr. 410 din 10 iunie 1997, citind: „Dacă măsurile menționate în secțiunea 34 sunt insuficiente pentru a asigura executarea ... deportarii unui extraterestru, care altfel ... nu are dreptul de a sta în Danemarca, poliția poate decide că extraterestrul va fi reținut în arest.” Secțiunea 34, subsecțiunea 1 citește în măsura în care este cazul: „Până când nu a fost luată o decizie privind dacă un extraterestru trebuie expulsat... sau deportat... și până când o astfel de ordine poate fi pusă în aplicare, poliția poate decide, atunci când este considerat necesară pentru a asigura prezența extratereștului, că extraterestrul trebuie: 1) să își depună pașaportul, alte documente de călătorie și bilete la poliție; 2) să prezinte securitatea stabilită de poliție; 3) să ia reședința în conformitate cu instrucțiunile suplimentare ale poliției; 4) să raporteze poliției la intervale specifice.” 407 din 10 iunie 1997 a modificat, de asemenea, secțiunea 34 prin adăugarea unei subsecțiunea 2. În sensul articolului 34, subsecțiunea 2 se spune: „Dacă este considerat adecvat în scopul asigurării prezenței unui extraterestru, poliția poate decide că un extraterestru raportează poliției la intervale regulate dacă: 1) cererea de azil extraterestru la sosire sau, după aceea, nu ajută la clarificarea cazului; 2) extraterestru nu apar la un interviu cu Hotărârea extraterestră sau poliția la care a fost chemat; ... 5) poliția este responsabilă de plecarea extratereștului și extratereștul nu ajută în aceasta, cf. secțiunea 40 subsecțiunea 3, propoziția finală”. Secțiunea 40 subsecțiunea 3 conține o obligație de a furniza autorităților informații și de a participa activ la obținerea documentelor de călătorie necesare, vize etc. și, în cele din urmă, de a coopera fizic în deportarea. De la notele generale la Legea nr. 407 din 10 iunie 1997 care a introdus, printre altele, subsecțiunea 2 la secțiunea 34: „Pentru a preveni abuzul asupra sistemului de autorizații din Legea extraterestră, este de asemenea important să se facă cât mai atractiv posibil pentru extratereștrii ale căror cereri de permis de reședință sunt examinate pentru a obstrucționa furnizarea de informații într-un caz. În plus, este important să se împiedice extratereștrii ale căror cereri de permis de reședință au fost în cele din urmă refuzate să obstrucționeze deportarea din țară... Amendamentele propuse sunt destinate să motiveze astfel de persoane să asiste la deportarea din Danemarca.” Este însemnată din notele detaliate privind secțiunea 34, subsecțiunea 2: „Intenția amendamentului este de a permite aplicarea sistematică a unei obligații de raportare (în fiecare zi, dacă este necesar). În cazul în care măsurile menționate la secțiunea 34 sunt insuficiente pentru a asigura aplicarea refuzului de intrare, expulzie sau deportare, instanța va putea deține un extraterestru, cf. în detaliu, secțiunile 36, subsecțiunea 1, prima teză. O parte a acestei evaluări ar putea fi dacă, ca măsură mai puțin coercitivă, se poate impune o obligație de raportare în conformitate cu dispoziția propusă de la punctul 34, subsecțiunea 2, și dacă extraterestru a încălcat o decizie în acest sens”

The applicant, Yapo Nazaire Agnissan, is a citizen of the Ivory Coast, born in 1974 and living in Denmark. He is represented before the Court by Mr Anders Jensen, a lawyer practising in Roskilde, Denmark. The respondent Government are represented by their agent, Mr Hans Klingenberg of the Ministry of Foreign Affairs. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 18 July 1994 the applicant came to Denmark. On 21 September 1994 he approached the police and requested asylum. He presented himself as Aristide Mazimpaka, a Rwandan national. He alleged that he had just arrived and that he was not in possession of any identification papers. Pending the examination of his request for asylum the applicant was detained until 14 December 1994 under section 36 of the Aliens Act (Udlændigeloven). During this period of time the applicant was interviewed by the police on 3 October 1994 and 8 November 1994. He explained, among other things, that on 29 August 1994 unknown armed men invaded the house of his family in Kigali, the capital of Rwanda, and shot his parents and his brothers. He managed to escape. He could not give specific details regarding his journey to Denmark, save that he went to Kenya first and, from there, he went as a stowaway on a ship to a port in some country where two girls helped him to a railway station and paid for his ticket. On 13 December 1994 the aliens authorities (Direktoratet for Udlændinge) decided not to grant the applicant refugee status, the reason being that there were insufficient evidence to prove that the applicant was in fact a Rwandan national, especially as he did not speak kinyawanda, the main language in Rwanda; his general knowledge of Rwanda seemed very limited compared with the information given by the applicant that he had attended school there for several years; the applicant had not been involved with the Rwandan authorities in any way either in the political or the penal system; and finally the only reason given by the applicant for the asylum request was his fear concerning the general situation in Rwanda. This decision was upheld on appeal by the Aliens Appeal Board (Flygtningenævnet) on 13 February 1996 with the same reasoning and a deportation order was given with the deadline for departure being 28 February 1996. It was stressed that if the applicant proved unwilling to leave the country the deportation order would be enforced. This led the applicant to apply on 20 February 1996 to the Ministry of the Interior for exceptional leave to remain in Denmark. The Ministry refused this request on 22 February 1996 but postponed the deadline for departure until 11 March 1996. Furthermore, the Ministry referred part of the application to the aliens authorities for further consideration. On 18 December 1996 the aliens authorities rejected the application. It does not appear that the applicant appealed against this decision. As the applicant had no travel documents it turned out to be difficult for the police authorities to enforce the deportation order. Thus, the applicant was requested to attend further interviews with the police authorities in order to gather sufficient information to determine the applicant’s home country and, subsequently, to obtain the necessary travel documents. The applicant was requested to attend interviews on 21 February, 5 March, 21 March, 24 May, 28 May and 5 September 1996 as well as on 14 March, 17 April and 27 August 1997. The applicant did not attend the interviews scheduled for 21 February, 5 March and 28 May 1996. The Government allege that at the interview held on 5 September 1996 a language test had to be interrupted as the applicant did not co-operate. The applicant disputes this allegation, claiming that he did complete the test. At the interview held on 17 April 1997, in order to try to confirm the information given by the applicant on his nationality, the police arranged a telephone conversation between the applicant and representatives at the Rwandan Embassy in Bonn. On 27 August 1997 the police took action under section 34, subsection 2 of the Aliens Act imposing on the applicant a duty to report in person each day at 10 o’clock to a police unit connected to an asylum centre in Sandholm. It was explained to the applicant that failure to report might result in his detention. At the time the applicant was living some distance from Sandholm in another asylum centre in Tårnby. The applicant complained in vain about this action to the Ministry of the Interior. The applicant did not report on 28 August 1997. Thus, on 29 August 1997, the police drew the applicant’s attention to the possible consequences of noncompliance with the duty to report. The applicant failed to report from 30 August until 1 September 1997. On 2 September 1997 the police turned up at the centre where the applicant was living, and with the assistance of an interpreter yet another interview was held, which included telephone conversations between the applicant and representatives at the Embassies of Rwanda in Bonn and in London in order to try to determine the applicant’s nationality. These telephone calls did not, however, resolve the question of his nationality. The police pointed out once again the possible consequences of noncompliance with the duty to report. Nevertheless, the applicant did not report from 3 to 7 September 1997. On 8 September 1997 the police decided to take the applicant into custody pursuant to the Aliens Act, section 36, subsection 1 cf. section 34, subsection, 2. On 10 September 1997 the Hillerød Criminal Court (kriminalretten) found the detention to be in accordance with the provisions of the Aliens Act. On appeal, this decision was upheld on 1 October 1997 by the High Court of Eastern Denmark (Østre Landsret), finding that there was no basis for assuming that the reference in section 36 to the measures referred to in section 34 did not include all measures mentioned in section 34, including the measures pursuant to the latter’s subsection 2. In this respect the High Court had regard to the wording of the Aliens Act, section 36, subsection 1, the preparatory rules regarding section 34, subsection 2, and the fact that Act no. 410 of 10 June 1997 did not amend section 36. Furthermore, the High Court emphasised that the applicant had not complied at all with the duty to report though the consequences thereof on two occasions had been stressed. Application for leave to appeal to the Supreme Court (Højesteret) was refused on 27 October 1997. During the applicant’s detention, on 29 September 1997 the police arranged a telephone conversation between the applicant and representatives at the Rwandan Embassy in London in order to confirm the information given by the applicant on his Rwandan nationality. Also during the applicant’s detention, on 28 October 1997, the police arranged another language test for the applicant. An analysis of the test showed that in all probability the applicant was not from Rwanda as his French accent was believed to be of West African origin. The applicant was released the following day, on 29 October 1997. Subsequently, on 16 February 1998 the applicant was confronted with the result of the language test, on 28 October 1999 he was interviewed by the police and on 27 March 2000 having obtained his consent the applicant’s fingerprints were sent to Interpol with a view to identification by inquiry in certain West African countries (Ivory Coast, Senegal, Togo, Cameroon, Benin and Guinea). Other means of inquiry included a visit to the Embassy of the Ivory Cost on 29 March 2000 during which the applicant refused to speak French. On 4 April 2000, however, a representative at the embassy could listen to the tape recording of the applicant’s French. On 19 February 2001 a member of the Danish Refugee Council informed the National Commissioner of Police that the applicant wanted to marry a Danish citizen for which reason he had now decided to disclose his true identity. On 26 February 2001 the applicant revealed that his name was in fact Yapo Nazaire Agnissan and he was a citizen of the Ivory Coast. He flew to Denmark from Abidjan on 17 July 1994 on his Ivory Coast passport. Upon his arrival in Copenhagen airport on 18 July 1994 he posted his passport back to his family in the Ivory Coast. The applicant still remains in Denmark. Section 36, subsection 1 of the Aliens Act, which was amended by Act no. 410 of 10 June 1997, reads in so far as relevant: “If the measures referred to in section 34 are insufficient to ensure enforcement of ... deportation of an alien, who otherwise ... is not entitled to stay in Denmark, the police may decide that the alien is to be detained in custody.” Section 34, subsection 1 reads in so far as relevant: “Until a decision has been made as to whether an alien shall be expelled...or deported... and until such an order can be enforced, the police may decide, where it is considered necessary to ensure the alien’s presence, that the alien must: 1) deposit his/her passport, other travel documents and tickets with the police; 2) present security fixed by the police; 3) take up residence in accordance with the further instructions of the police; 4) report to the police at specific intervals.” The above Act no. 407 of 10 June 1997 also amended section 34 by adding a subsection 2. In so far as relevant section 34, subsection 2 reads: “If it is considered appropriate for the purpose of ensuring the presence of an alien, the police may decide that an alien shall report to the police at regular intervals if: 1) the alien requests asylum on arrival, or thereafter and then does not assist in clarifying the case; 2) the alien fails to appear for an interview with the Directorate of Aliens or the police to which he/she was called; ... 5) the police are in charge of the alien’s departure and the alien does not assist therein, cf. Section 40 subsection 3, final sentence”. Section 40, subsection 3 contains a duty to provide the authorities with information and to participate actively in obtaining the necessary travel documents, visa etc. and finally to co-operate physically in the deportation. It appears from the general notes to Act No. 407 of 10 June 1997 which introduced inter alia subsection 2 to section 34): “To prevent abuse of the permit system of the Aliens Act, it is furthermore important to make it as unattractive as possible to aliens whose applications for a residence permit are being examined to obstruct the procuring of information in a case. It is moreover important to prevent aliens whose applications for a residence permit have been finally refused from obstructing deportation from the country... The amendments proposed are intended to motivate such persons to assist in deportation from Denmark.” It appears from the detailed notes regarding section 34, subsection 2: “The intention of the amendment is to allow for systematic application of a duty to report (daily, if necessary). If the measures referred to in section 34 are insufficient to ensure enforcement of refusal of entry, expulsion or deportation, the court will be able to detain an alien, cf. in detail section 36, subsection 1, first sentence. Part of this assessment might be whether, as a less coercive measure, a duty to report may be imposed pursuant to the proposed provision in section 34, subsection 2, and whether the alien has violated a decision to that effect”