CLUCHER AND OTHERS v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 36268/97 de către Pier Luigi CLUCHER și alții împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința la 4 octombrie 2001 ca Cameră compusă din președintele C.L. Rozakis Bonello Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits, judecătorilor Kovler dna Del Tufo ad hoc judecător și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 1 august 1996 de la Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 28 mai 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt resortisanți italieni care trăiesc în Roma. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl B. Tempesta, un avocat care practică în Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Roma, pe care i-au dat-o G.S. Într-o scrisoare servită locatarului la 19 mai 1984, reclamanții și-au comunicat intenția de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară în fața Magistratului Roma. Prin hotărârea din 15 octombrie 1984, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 mai 1987. La 17 iunie 1987, reclamanții au notificat locatarului care o cere să abandoneze sediul. La 30 iulie 1987, ei au notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 14 septembrie 1987. Între 14 septembrie 1987 și 29 februarie 2000, judecătorul a făcut treizeci de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevăd suspendarea sau scufundarea expulzărilor, reclamanții nu au avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 6 octombrie 2000, reclamanții au recuperat posesia apartamentului lor. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului lor a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție au constituit o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, din domeniul de aplicare al articolului Curtea reamintește că a susținut deja că art. 6 din Convenția este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea execuțiilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamanții susțin că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 36268/97

by Pier Luigi CLUCHER and Others

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 4

October 2001 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

M.

Fischbach

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits,

Mr

A.

Kovler

,

judges

,

Mrs

M.

Del

Tufo

,

ad hoc judge

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 1 August 1996 and registered on 28 May 1997,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicants are Italian nationals living in Rome. They are represented before the Court by Mr B. Tempesta, a lawyer practising in Rome.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:

The applicants are the owners of an apartment in Rome, which they had let to G.S.

In a writ served on the tenant on 19 May 1984, the applicants communicated their intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate.

By a decision of 15 October 1984, which was made enforceable on the same day, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises must be vacated by 31 May 1987.

On 17 June 1987, the applicants served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 30 July 1987, they served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 14 September 1987.

Between 14 September 1987 and 29 February 2000, the bailiff made thirty

attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful as, under the statutory provisions providing for the suspension or the staggering of evictions, the applicants were not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

On 6 October 2000, the applicants recovered possession of their apartment.

THE LAW

The applicants complain under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that their inability to recover possession of their apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicants further complain under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore out of the scope of Article

6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants’ eviction proceedings (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 62-63, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicants’ property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The applicants argue that the refusal of the administration to enforce the order issued by the magistrate has interfered with the power of the judiciary.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President