CLUCHER AND OTHERS v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
CLUCHER AND OTHERS v. ITALY (CtEDO, 2001)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 36268/97 de către Pier Luigi CLUCHER și alții împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința la 4 octombrie 2001 ca Cameră compusă din președintele C.L. Rozakis Bonello Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits, judecătorilor Kovler dna Del Tufo ad hoc judecător și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 1 august 1996 de la Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 28 mai 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt resortisanți italieni care trăiesc în Roma. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl B. Tempesta, un avocat care practică în Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Roma, pe care i-au dat-o G.S. Într-o scrisoare servită locatarului la 19 mai 1984, reclamanții și-au comunicat intenția de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară în fața Magistratului Roma. Prin hotărârea din 15 octombrie 1984, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 mai 1987. La 17 iunie 1987, reclamanții au notificat locatarului care o cere să abandoneze sediul. La 30 iulie 1987, ei au notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 14 septembrie 1987. Între 14 septembrie 1987 și 29 februarie 2000, judecătorul a făcut treizeci de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevăd suspendarea sau scufundarea expulzărilor, reclamanții nu au avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 6 octombrie 2000, reclamanții au recuperat posesia apartamentului lor. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului lor a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție au constituit o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, din domeniul de aplicare al articolului Curtea reamintește că a susținut deja că art. 6 din Convenția este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea execuțiilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamanții susțin că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului