SECȚIUNEA A TREIA CAUZA PAREGĂ c. FRANȚA (solicitarea nr. 40868/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 octombrie 2001 DEFINIF 09/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Parege c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii Fuhrmann președintele J.-P. Costa Kūris Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza Traja judecători și al dlui Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera consiliului la 11 iulie 2000 și 18 septembrie 2001, Renunță la hotărâre, adoptat la această ultimă dată procedura La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 40668/98) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, dl Jean Parege ( În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul a prezentat o cerere Curții la data de 1 și a prezentat o cerere de înregistrare a unei cereri în fața Curții la data de 1 a Consiliului de administrație al Ministerului Afacerilor Externe, care este reprezentat de agentul său, dl Dubrocard, subdirector al Drepturilor Omului din cadrul Direcției de Afaceri Externe, responsabil cu afacerile juridice ale Ministerului Afacerilor Externe. noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11] Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alineatul (1) din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Printr-o decizie din 11 iulie 2000, camera a declarat cererea admisibilă. DE FAPT Reclamantul este un resortisant francez, născut în 1921 și rezident în Caen. S-a retras. De la 18 mai 1990 la 8 iulie 1996, reclamantul avea reședința la locul de pensionare public, așa-numita Reședință Langlois, la Pont la Episcop. La 17 iulie 1992, președinta Consiliului General al Calvados a stabilit, prin decret, prețul de zi de cazare pentru casa de bătrâni menționată anterior pentru anul în curs. Acest decret prevedea o creștere cu 22 % a prețului anului precedent și trebuia să se aplice retroactiv la 1 ianuarie 1992. 10. Acționând în numele său și în numele tuturor celorlalți rezidenți ai instituției, reclamantul a introdus, la 25 septembrie 1992, o acțiune în anulare a acestui decret în fața Tribunalului Administrativ din Caen 11. Tribunalul Administrativ a transmis dosarul Comisiei interregionale de tarifare sanitară și socială a Nantes. La înregistrarea cererii reclamantului pe lângă această Comisie poartă data de 17 martie 1994. Prin hotărârea din 23 iunie 1995, Comisia menționată anterior a anulat la 17 iulie 1992. 12. La 14 noiembrie 1995, președinta Consiliului General al Calvados a solicitat acestei hotărâri în fața Comisiei naționale pentru soluționarea litigiilor în materie de tarifare sanitară și socială. 13. Reclamantul și-a prezentat observațiile la 16 februarie 1996, după obținerea unei prelungiri a termenului de 45 de zile prevăzut în acest scop. 14. La 8 decembrie 2000, Comisia Națională pentru Tarifele Sanitare și Sociale a respins recursul. Decizia a fost notificată reclamantului la 17 mai 2001 în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție 15. Reclamantul se plânge de durata procedurii în fața Comisiei interregionale și apoi de Comisia națională pentru soluționarea litigiilor în materie de tarifare socială și sanitară. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 16. Guvernul recunoaște că prezenta cauză nu prezenta o complexitate deosebită. El susține că comportamentul reclamantului nu era lipsit de orice reproș în această cauză. : a sesizat instanțele obișnuite de ordine administrativă, în timp ce cererea sa se aplica, prin obiectul său, exclusiv competențelor instanțelor specializate în soluționarea prețurilor sanitare și sociale. Această eroare de competență a fost corectată în câteva săptămâni, fără ca reclamantul să fi intervenit, prin intermediul mecanismului de trimitere automată prevăzut de decretul din 22 februarie 1972. Cu toate acestea, guvernul admite că Comisia Națională pentru Tarife Sociale și Sanitare nu a făcut dovada diligenței necesare. În conformitate cu hotărârea din 22 martie 1994, reclamantul subliniază că Tribunalul Administrativ din Caen a sesizat Tribunalul Administrativ din Caen, la 25 septembrie 1992 și că cererea sa a fost transmisă Comisiei, la 17 martie 1994, numai după 18 luni. februarie 1972. În plus, cauza nu prezenta nici o complexitate și putea fi tratată pe baza unei jurisprudențe confirmate în acest sens 18. Curtea ia notă de faptul că procedura a început la 25 septembrie 1992, cu sesizarea Tribunalului Administrativ din Caen, și a încetat cu notificarea deciziei Comisiei Naționale privind litigiile în materie de tarifare socială și de sănătate ale reclamantului, la 17 mai 2001. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârea Pelioire și Sassi c. Franța din 25 martie 1999 [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDH 1999-II). 20. În acest caz, Curtea consideră că: chiar dacă se presupune că o parte din termen se datorează comportamentului reclamantului, care a sesizat din greșeală instanța administrativă din Caen, durata procedurii în fața Comisiei naționale pentru soluționarea prețurilor sociale și sanitare se datorează exclusiv comportamentului acesteia din urmă. : sesizată la 17 martie 1994, aceasta a dat decizia la 8 decembrie 2000; în plus, aceaceasta a fost notificată reclamantului la 17 mai 2001. Guvernul admite, de altfel, că această Comisie nu a demonstrat diligența necesară. 21. Curtea concluzionează deci că cauza reclamantului nu a fost ascultată într-un termen rezonabil. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât imediat consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Prejudiciul și cheltuielile de judecată 23. Reclamantul susține că, în urma unei decizii administrative abuzive, spitalul, administratorul azilului, ar fi beneficiat de o îmbogățire fără cauză, cu mult peste un milion de franci francezi (FRF). Din cauza prejudiciului individual și colectiv suferit ca urmare a duratei procedurii, reclamantul solicită o compensație egală cu 20% din această sumă, adică 200 000 FRF. 24. În plus, reclamantul susține că, de la introducerea acțiunii sale în fața Tribunalului Administrativ din Caen, a trebuit să suporte diverse costuri de chitanță, corespondență, fotocopii, deplasări etc., pentru o sumă de aproximativ 1 000 FRF. 25. Guvernul consideră că suma care ar putea fi alocată reclamantului nu ar trebui să depășească 30 000 FRF. 26. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert ca urmare a duratei procedurii. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41, aceasta îi acordă ca prejudiciu și pentru cheltuieli de 40 000 FRF. Interese moratorii 27. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 4,26% l an. Prin aceste motive, Curtea, la mai mult de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, pentru daune morale și pentru cheltuieli de judecată, 40 000 (aproximativ o mie) franci francezi, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată că această sumă va majora o dobândă simplă de 4,26% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 9 octombrie 2001 în temeiul articolului 77 § 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Dolle W. F uhrmann Modulul Președinte
TROISIÈME SECTION
PAREGE c. FRANCE
(Requête n°
40868/98)
ARRÊT
9 octobre 2001
09/01/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Parege c. France,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
W.
Fuhrmann
,
président
,
J.-P.
Costa
,
P.
Kūris
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
K.
Jungwiert
,
Sir
Nicolas
Bratza
,
M.
K.
Traja
,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 11 juillet 2000 et 18
septembre 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n°
40868/98) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M. Jean Parege («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 5 novembre 1997 en vertu de l’ancien article
25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
3.
Le requérant alléguait une violation de l’article
6 §
1 de la Convention en raison de la durée de la procédure devant la Commission du contentieux de la tarification sociale et sanitaire.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n°
11 à la Convention (article
5 §
2 du Protocole n°
11).
5.
La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article
52 §
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article
27 §
1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article
26 §
1 du règlement.
6.
Par une décision du 11 juillet 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.
7.
Le requérant est un ressortissant français, né en 1921 et résidant à Caen. Il est retraité.
8.
Du 18 mai 1990 au 8 juillet 1996, le requérant résidait à l’établissement de retraite publique, dit Résidence Langlois, à Pont
‑
l’Evêque.
9.
Le 17 juillet 1992, la présidente du Conseil général du Calvados fixa, par arrêté, le prix de journée hébergement de la maison de retraite susmentionné pour l’année en cours. Cet arrêté prévoyait une augmentation de 22 % sur le prix de l’année précédente et devait s’appliquer rétroactivement au 1
er
janvier 1992.
10.
Agissant en son nom propre et pour le compte de tous les autres résidents de l’établissement, le requérant introduisit le 25 septembre 1992 un recours en annulation de cet arrêté devant le tribunal administratif de Caen.
11.
Le tribunal administratif transmit le dossier à la Commission interrégionale de tarification sanitaire et sociale de Nantes. L’enregistrement de la requête du requérant auprès de cette Commission porte la date du 17
mars 1994. Par un jugement du 23 juin 1995, ladite Commission annula l’arrêté du 17 juillet 1992.
12.
Le 14 novembre 1995, la présidente du Conseil général du Calvados interjeta appel de ce jugement devant la Commission nationale du contentieux de la tarification sanitaire et sociale.
13.
Le requérant déposa ses observations le 16 février 1996, après avoir obtenu une prolongation du délai de quarante-cinq jours prévu à cet effet.
14.
Le 8 décembre 2000, la Commission nationale du contentieux de la tarification sanitaire et sociale rejeta l’appel susmentionnée. La décision fut notifiée au requérant le 17 mai 2001.
I.
SUR LA VIOLATION ALLEGUEE DE L’ARTICLE
6 §
15.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure devant la Commission interrégionale, puis la Commission nationale du contentieux de la tarification sociale et sanitaire. Il invoque l’article
6 §
1 de la Convention, aux termes duquel
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
16.
Le Gouvernement admet que la présente affaire ne présentait pas de complexité particulière. Il soutient que le comportement du requérant n’était pas exempt de tout reproche dans cette affaire
: il avait en effet saisi les juridictions ordinaires de l’ordre administratif alors que sa requête relevait, de par son objet, de la seule compétence des juridictions spécialisées dans le contentieux de la tarification sanitaire et sociale. Cette erreur de compétence a été corrigée en quelques semaines, sans que le requérant n’ait à intervenir, par le biais du mécanisme de renvoi automatique prévu par le décret du 22
février 1972. L’erreur commise n’avait donc pas comporté pour le requérant de conséquence importante sur le délai de traitement de sa requête
; l’allongement qui en était résulté fut minime au regard de la durée totale de la procédure. Toutefois, le Gouvernement admet que la Commission nationale du contentieux de la tarification sociale et sanitaire n’avait pas fait preuve de la diligence requise. L’affaire aurait été confiée à l’un des rapporteurs de ladite Commission et le délai de jugement sera supérieur à sept ans. Le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour quant au bien-fondé du grief du requérant.
17.
Le requérant souligne qu’il a saisi le tribunal administratif de Caen, le 25 septembre 1992 et ce n’est que dix-huit mois plus tard, le 17 mars 1994, que sa requête fut transmise à la Commission interrégionale du contentieux de la tarification sociale et sanitaire, en vertu du décret du 22
février 1972. De plus, l’affaire ne présentait aucune complexité et pouvait être traitée sur la base d’une jurisprudence confirmée en la matière.
18.
La Cour note que la procédure a débuté le 25 septembre 1992, avec la saisine du tribunal administratif de Caen, et prit fin avec la notification de la décision de la Commission nationale du contentieux de la tarification sociale et sanitaire au requérant, le 17 mai 2001. Elle a donc duré plus de huit ans et sept mois, pour trois instances.
19.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt
Pélissier et Sassi c. France
du 25
mars 1999 [GC], n°
25444/94, §
20.
En l’espèce, la Cour estime qu’à supposer même qu’une partie du délai est dû au comportement du requérant, qui avait saisi par erreur le tribunal administratif de Caen, la durée de la procédure devant la Commission nationale du contentieux de la tarification sociale et sanitaire est exclusivement due au comportement de celle-ci
: saisie le 17 mars 1994, elle rendit sa décision le 8 décembre 2000
; de plus, celle-ci fut notifiée au requérant le 17 mai 2001. Le Gouvernement admet, du reste, que cette Commission n’a pas fait preuve de la diligence requise.
21.
La Cour conclut donc que la cause du requérant n’a pas été entendue dans un délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE
22.
Aux termes de l
’
article
41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage et frais et dépens
23.
Le requérant prétend qu’à la suite d’une décision administrative abusive, l’hôpital, gestionnaire de la maison de retraite, aurait bénéficié d’un enrichissement sans cause, largement supérieur à un million des francs français (FRF). En raison du préjudice individuel et collectif subi à cause de la longueur de la procédure, le requérant réclame une indemnisation égale à 20 % de cette somme, soit 200
24.
De plus, le requérant soutient que depuis l’introduction de son recours devant le tribunal administratif de Caen, il a dû assumer divers frais de papeterie, correspondance, photocopies, déplacements, etc., pour un montant d’environ 1
25.
Le Gouvernement estime que la somme qui pourrait être allouée au requérant ne devrait pas dépasser 30
26.
La Cour considère que le requérant a subi un tort moral certain du fait de la durée de la procédure. Statuant en équité, comme le veut l’article
41, elle lui octroie pour dommage et pour frais et dépens 40
000
FRF.
B.
Intérêts moratoires
27.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en France à la date d
’
adoption du présent arrêt est de 4,26
% l
’
an.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, pour dommage moral et pour frais et dépens, 40
000 (quarante mille) francs français, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée
;
b)
que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 4,26
% l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 octobre 2001 en application de l’article
77 §§
2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
uhrmann
Greffière
Président