CtEDO 09.10.2001 AI

AYDIN et YUNUS contre la TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
09.10.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
AYDIN et YUNUS contre la TURQUIE (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

Cerere nr 32572/96

Cerere nr 33366/96

prezentată de Abdul Rezzak AYDIN

prezentată de Abdullah YUNUS

împotriva Turciei

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a prima secție), ședință la 9 octombrie 2001 într-o cameră compusă din:

Doamnele E. Palm, președintă,

D-nii Gaukur Jörundsson,

judecători,

și

D-l M. O'Boyle,

grefier de secție,

Având în vedere cererile menționate mai sus introduse în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului la 28 decembrie 1995, înregistrate respectiv la 8 august și 4 octombrie 1996 și unite prin decizie din 19 octombrie 1998,

Având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transf erat Curții competența de a examina cererile,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamanti,

După deliberare, adoptă următoarea decizie:

Reclamantii, Abdul Rezak Aydın și Abdullah Yunus sunt cetățeni turci, născuți respectiv în 1961 și 1971. Primul reclamant locuiește la Istanbul. Al doilea reclamant era deținut la penitenciarul Bayrampașa la introducerea cererii. Sunt reprezentați în fața Curții de Doamnele Bedia Buran, Naciye Kaplan și Filiz Köstak, avocate la barou Istanbul.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează:

Reclamantii declară că au fost arestați de poliție de secția antiteroristă a direcției de siguranță Istanbul la 25 aprilie 1995; Guvernul indică că au fost arestați la 27 aprilie 1995 în cadrul operațiunilor desfășurate împotriva organizației ilegale PKK în urma exploziei unui vehicul la Istanbul la 21 aprilie. Potrivit Guvernului, primul reclamant se găsea, la arestarea sa, într-o mașină conținând o bombă, arme și muniții în cantitate mare. Cât pentru al doilea, tot după Guvern, ar fi fost arestat cu alți membri ai PKK și era în posesia unei identități false.

Procesele verbale de percheziție, arestare și însușire dressate la 27 aprilie 1995, semnate de reclamanti, menționar că aceștia din urmă au fost aprehendați în ziua respectivă. Niciun avocat nu a asistat reclamantii în cursul reținerii lor.

La cererea direcției de siguranță, formulată prin scrisoare din 29 aprilie 1995, procurorul Republicii lângă curtea de siguranță a Statului Istanbul a ordonat prelungirea reținerii reclamantilor până la 9 mai 1995.

La 1 mai 1995, reclamantii au fost ascultați de polițiștii secției antiteroristei a direcției de siguranță. Potrivit proceselor verbale de declarație dressate la acea ocazie, reclamantii ar fi activi în cadrul PKK. Al doilea reclamant ar fi în special mărturisit că vânduse mașina care explodase la 21 aprilie 1995.

La 5 mai 1995, la cererea direcției de siguranță Istanbul, reclamantii au fost examinați de un medic legist, membru al Institutului de Medicină Legală Istanbul. Medicul indica că examinarea corpurilor reclamantilor nu detectase nicio urmă de leziune.

În aceeași zi, procurorul Republicii lângă curtea de siguranță a Statului Istanbul a ascultat reclamantii. În fața procurorului, reclamantii au retractat declarațiile făcute în fața polițiștilor.

La 6 mai 1995, reclamantii au fost aduși în fața judecătorului asesor lângă curtea de siguranță a Statului Istanbul încărcat cu instrucția care a ordonat reținerea lor preventivă. În fața judecătorului, au reiterateclarațiile făcute în fața procurorului Republicii și au afirmat că nicio presiune nu fusese exercitată asupra lor în cursul interogatoriului, ceea ce era în contradicție cu declarațiile făcute în fața procurorului.

La 18 mai 1995, la cerere lor, reclamantii au fost examinați de medicul penitenciarului. Raportul privind examinarea primului reclamant raporta un edem și dureri la testicule, dureri de mișcare a bărbiei și picioarelor, o ecchimoză de 3 x 5 cm în partea genitală stângă. Raportul privind examinarea celui de-al doilea reclamant menționa următoarele urme: o ecchimoză la conturul ochilor, un edem și o ecchimoză la testicule, dureri la picioare și o slăbire la umeri. Medicul indica în plus că rapoarte definitive ar putea fi stabilite în urma examinării reclamantilor de birou medicului legist.

La 20 iunie 1995, institutul de medicină legală Fatih, în urma examinării reclamantilor, dresat rapoarte potrivit cărora leziunile constate implicau o oprire din muncă de cinci zile.

Procedura penală împotriva polițiștilor incriminați

La 1 iunie 1995, reclamantii au depus o plângere la parchetul Istanbul împotriva polițiștilor responsabili de reținerea lor plângânduse de maltratamenti pe care ar fi suferit-o în cursul privării de libertate.

La 21 septembrie 1995, procurorul Republicii Fatih a emis o ordonanță de nesocotință cât privește plângerile reclamantilor.

La 13 octombrie 1995, reclamantii au atacat aceste ordinanțe de nesocotință în fața președintelui curții de asise Beyoğlu (Istanbul).

La 24 noiembrie 1995, această cută a decis extinderea instrucției și a ordonat direcției de siguranță Istanbul să identifice și interoghez polițiștii responsabili de reținerea reclamantilor.

La 20 mai 1996, ținând seama de dosarul instrucției preliminare și raportul medical datat 5 mai 1995, această cută a respins susținerea reclamantilor.

Procedura penală împotriva reclamantilor în fața curții de siguranță a Statului

Printr-un act de acuzare din 22 iunie 1995, procurorul Republicii lângă curtea de siguranță a Statului Istanbul a intentat o acțiune penală împotriva reclamantilor pe baza articolului 169 din codul penal turc, sancționând asistența unei bande armate.

La 15 noiembrie 1995, primul reclamant a fost eliberat în bază de libertate provizorie.

Procedura penală angajată împotriva reclamantilor este încă în curs.

B.

Dreptul intern relevant

1.

Urmărirea actelor de maltratamet

Codul penal turc ridică în infracțiune faptul pentru un agent public de a supune o persoană la tortură sau maltratamente (articolele 243 pentru tortură și 245 pentru maltratamente). Obligațiile încumbând autorităților privind desfășurarea unei investigații preliminare privind faptele și omisiunile susceptibile de a constitui asemenea infracțiuni pe care le aduc la cunoștință sunt reglementate de articolele 151 la 153 ale codului de procedură penală ("CPP"). Infracțiunile pot fi denunțate nu doar parhetelor sau forțelor de securitate, dar de asemenea autorităților administrative locale. Plângerile pot fi depuse în scris sau oral. În acest din urmă caz, autoritatea este obligată să-i dresseze proces-verbal (art. 151).

În virtutea articolului 235 al codului penal, orice agent public care omite să denunțe poliției sau parhetului o infracțiune din care a avut cunoștință în exercitarea funcțiilor sale este pasibil de pedeapsă de închisoare. Procurorul care, în orice fel, este avertizat de o situație permițând suspectează că o infracțiune a fost comisă este obligat instruiască faptele pentru a decide dacă este sau nu cazul de a angaja urmăriri (art. 153 al CPP).

2.

Recursurile civile și administrative deschise în dreptul turc în cazul maltratamentelor

a.

Privind reținerea

art. 1 din legea nr. 466 privind acordarea de indemnizații persoanelor arestate sau deținute prevede:

"Vor fi despăgubite de Stat daunele suferite de orice persoană:

b.

Privind maltratamentele

Potrivit articolului 125 §§ 1 și 7 al Constituției:

"Orice act sau decizie a administrației este susceptibilă de control jurisdicțional. (...) Administrația este obligată repareze orice daună rezultând din actele și măsurile sale."

Această dispoziție consacră o răspundere obiectivă a Statului, care intră în joc când s-a stabilit că în circumstanțele unui caz dat, Statul a ezuat obligația sa de a menține ordinea și siguranța publică sau de a proteja viața și bunurile persoanelor, și aceasta fără necesitate de a stabili existența unei culpe delictuale imputabile administrației. Sub acest regim, administrația poate fi deci obligată despăgubească pe oricine este victimă unui prejudiciu rezultând din acte comise de persoane neidentificate.

Pe baza codului obligațiunilor, persoanele lezate din fapt de un act ilicit sau delictual pot introduce o acțiune reparare pentru prejudiciu atât material (articolele 41-46) cât și moral (art. 47). În materie, un tribunal civil poate hotărî asupra unui grievu chiar în absență urmăriri penale și, de altfel, nu este legat nici de considerații nici de sentința unei jurisdicții repressive recunoscând nevinovăția unei persoane acuzate, dacă o asemenea sentință se bazează pe insuficiență dovezi pentru a stabili răspundere penală a inculpatului (art. 53). Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței Curții de Casație, când o jurisdicție penală ajunge concluzia că "actul reproșat nu a fost comis de acuzat" sau că "niciun act delictual nu a avut loc", judecătorul civil este legat de aceste concluzii, ca "fapt stabilit".

1.

Reclamantii se plâng în primul rând de încălcare a articolului 3 din Convenție și susțin că au fost supuși maltratamentelor în cursul reținerii lor în localurile poliției Istanbul.

2.

Invocând articolele 5 §§ 3 și 4 din Convenție, se plâng de asemenea că nu au fost imediat aduși în fața unui judecător și că nu dispuneau în dreptul turc de o cale de atac care să-i permită pune în cauză legalitatea reținerii lor.

3.

Invocând articolele 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție, reclamantii susțin de asemenea că nu au beneficiat de un proces echitabil deoarece, pe de o parte, au fost lipsiți de acces la avocat atât în cursul reținerii lor cât și la compararea lor în fața procurorului și judecătorului asesor și, pe de alta parte, acuzațiile aduse lor se bazează pe investigația efectuată de polițiști acționând fără controlul parhetului. Susțin în fine lipsa independenței și imparțialității curții de siguranță a Statului Istanbul, din cauza prezenței unui magistrat militar în componența ei.

4.

Reclamantii se declară în fine victime ale unei discriminări bazate pe opiniile lor politice și identitatea etnică: denunță distincția pe care legislația penală turcă - în vigoare la epoca relevantă - o opera privind modalitățile reținerii persoanelor suspectate, potrivit dacă delictul reproșat relevă sau nu competența cursurilor de siguranță a Statului. Invocă art. 14 din Convenție, în conexiune cu articolele 5 și 6.

1.

Reclamantii susțin ca au suferit din mâna responsabililor reținerii lor lovituri, spânzurări, electrocutări, bătai la tălpile picioarelor, zdrobiri testicule și penetrări de bâte în anus. Afirmă că presiuni psihologice și tratamentele fizice care li s-au infligat ar fi contrare articolului 3 din Convenție, conform căruia:

"Nicio nu poate fi supusă torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante."

Asupra epuizării căilor de atac interne

Guvernul ridică o excepție preliminară bazată pe neepuizarea căilor de atac interne articulată în mai multe ramuri. Reclamantii ar fi nu doar omis invocare în fața jurisdicțiilor interne art. 3 din Convenție ci ar fi de asemenea omis angajarea procedurilor ordinare civile, administrative sau penale disponibile în dreptul turc. Potrivit Guvernului, reclamantii ar fi trebuit înainte totul să se plângă parchetului Republicii de maltratamenti pe care pretind că au suferit. De altfel, ar fi putut obține reparare prejudiciului lor, exercitând un recurs administrativ pe baza articolelor 125 ale Constituției și/sau 13 din legea nr. 2577 pe procedura administrativă. Guvernul atrage de asemenea atenția Curții asupra faptului că reclamantii ar fi putut introduce o acțiune daunuri și prejudicii, în aplicarea articolelor 41-47, 53 ale codului obligațiunilor. Pe subiect, invocă de asemenea articolele 13 din legea nr. 657 privind angajații de Stat și 50 ale codului obligațiunilor, care prevăd răspundere autorității publice din cauza funcționarului. Guvernul susține că căile menționate s-au dovedit eficace și pentru ceea ce este mai particular al recursului civil, se referă concluziile Comisiei în cauza David Adams c. Regatul Unit (nr. 25526/94, decizie 29.6.98, nepublicată).

Reclamantii contestă ansamblul acestor argumente.

Curtea observă că dreptul turc prevede recursuri administrative, civile și penale împotriva actelor ilicite și penale imputabile Statului sau agenților săi (a se vedea hotărârea Yașa c. Turcia din 2 septembrie 1998, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998-VI, p. 2431, § 72).

Curtea observă mai întâi că în cazul de față, plângerile formale depuse de reclamanti împotriva torționarilor lor presumiți au culminat cu o ordonanță de nesocotință.

Cât privește căile civile și administrative invocate de Guvern, Curtea reamintește că a avut deja de multe ori pe trecut ocazia să se pronunțe asupra susmenționatelor recursuri și concluzionează că nu erau de epuizat la titlul art. 3 din Convenție, în absență unei investigații oficiale "eficace" la plan intern. Într-adevăr, trebuie reamintit că atunci când o individ formulează un "grievul apărabil" de încălcări dispozițiilor articolului 3, noțiunea de "recurs efectiv", în sensul articolului 13, face cădea asupra Statelor obligația efectuare investigații oficiale proprii conducând la identificare și pedepsire responsabililor și comportând un acces efectiv al reclamantului la procedură; de aici rezultă că un recurs intern neputând deboușa decât pe alocarea unei indemnizații nu ar putea permite - de sine stătător - absolvire Statelor contractante din obligație (ibidem).

Or, în cazul de față, suficient constatat că adevărații responsabili faptelor denunțate de reclamanti par rămâne necunoscuți și că, de altfel, judecătorul nu fusese capabil stabili că interesații fuseseră maltratați în perioada reținerii. De aici, forță concluziona că rezultatele la care procedura penală în cauză culminat nu furnizau reclamantilor niciun temei rezonabil încerca obțină reparare angajând o acțiune daunuri-intere în fața jurisdicțiilor civile sau administrative, deoarece în una cât și alta acestor proceduri le-ar fi trebuit, cel puțin, dovedi că fuseseră victime tortură din mâna agenților Statului responsabili de reținerea lor.

Pe acest punct precis, cauza David Adams c. Regatul Unit mai sus precitată, pe care Guvernul o invocă, nu este relevantă în special deoarece în cazul d-lui Adams, fusese bine o investigație eficace și aprofundată.

Cât privește recursurile penale, Curtea reafirmă poziția pe materie: pentru a se plânge tratament suferit pe perioada reținerii, calea penală constituie o cale recurs adecvată și estimează că, în circumstanțe prezentei cauze, depunerea unei plângeri formale în fața parhetului competent s-ar fi dovedit suficientă scopuri art. 35 § 1 Convenției (a se vedea, de exemplu, hotărârea Aksoy c. Turcia 18 decembrie 1996, Colecția 1996-VI, pp. 2275-2276, §§ 51-52, Parlak, Aktürk și Tay c. Turcia (decizie), nr. 24942/94, 24943/94 și 25125/94 (unite), 9 ianuarie 2001, nepublicată).

Ca concluzie, Curtea estimează că având epuizat calea plângere penală, reclamantii nu aveau introduce de plus alte recursuri, civile și administrative invocate de Guvern și, prin urmare, respinge excepția preliminară bazată neepuizare acestora.

Asupra temeinicului

Guvernul susține că susțineri maltratamenti reclamantilor sunt lipsite temei și că rapoarte medicale pe care susțineri lor se bazează au fost stabilite treisprezece zile după finalizare reținerii.

Reclamantii contestă teza Guvernului și răspund că fapt de nu fi fost imediat aduși în fața magistratului după arestare corespunde unei practici administrative autorităților naționale turce având scop face dispară urmele cauzate de tratamentele infligite în cursul reținerii. Afirmă în plus că rapoarte medicale care fac stat maltratamentelor, deși fuseseră stabilite câteva zile după reținere, nu vor fi decât una din dovezi opresiu fizică susținută.

După procedare examen preliminar faptelor și argumente părților, Curtea consideră că acest grievul pune chestiuni fapt și drept care nu pot fi rezolvate pe această etapă procedură și necesită examen fond cauze. De aici, nu ar putea fi declarat manifestă fără temei, în sensul art. 35 § 3 Convenției. În plus, nu se lovește nicio alt motiv inadmisibilitate.

2.

Reclamantii se plâng, în al doilea rând, de durata reținerii lor și absență dreptul turc o cale atac permițând-i pune cauză legalitate reținerii lor. Invocă articolele 5 §§ 3 și 4 Convenției.

Dispozițiile relevante art. 5 sunt deci redactate:

"1. Orice persoană are dreptul libertate siguranță. Nicio nu poate privată libertate, cu excepția următori cazuri și conform căilor legale:

(...) c) s-a arestat deținut scop fi condus înainte autoritate judiciară competentă, când sunt motive plauzibile suspecteze o infracțiune; (...) 3. Orice persoană arestată deținută, condiții prevăzute §1 c) articolul prezent, trebuie fie imediat adusă fața judecător sau alt magistrat autorizat lege exercita funcții judiciare și are dreptul fi judecată în durată rezonabilă, sau eliberată cursul procedurii. Eliberare poate fi subordonată unei garanții asigurând compararea interesatului la judecată.

Guvernul face valabil că reclamantii au fost arestați poliție la 27 aprilie 1995 și ca durata cincisprezece zile prevăzută art. 128 legii pe procedura penală a fost respectată. În plus, potrivit §4 art. 128, un recurs ar exista.

Reclamantii contestă această teză și reitera grievuri.

În cazul de față, Curtea observă că indiferent punct plecare, 25 sau 27 aprilie 1995, durata reținerii, care încheiat la 6 mai 1995, era conformă legislației interne și că în consecință, cale atac invocată Guvern s-ar dovedit ineficace pentru a contesta durata reținerii. Curtea se referă jurisprudență materie conform căreia, absență căilor atac interne eficace, durata șase luni curgea din actul incriminat cerere.

Curtea observă că reținere reclamantilor încheiat la 6 mai 1995, în timp ce cerere a fost introdusă 28 decembrie 1995. Această parte cererii este deci tardivă și trebuie respinsă, conform art. 35 § 1 Convenției.

3.

Invocând articolele 6 §§ 1 și 3 c) Convenției, reclamantii susțin de asemenea că nu au beneficiat proces echitabil atât etapa instrucției cât și procedură în fața curții de siguranță Statului Istanbul.

Dispozițiile relevante Convenției sunt deci redactate:

"1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa fie auzită în mod echitabil, public și în durată rezonabilă, de un tribunal independent imparțial, stabilit lege, care hotărî, fie contestații privind drepturi obligații caracter civil, fie temeinic orice acuzație materie penală îndreptată împotriva. Sentința trebuie pronunțată public, dar acces sala judecată poate fi interzis presei publicului pe durata totalității sau o parte procesului în interes moralitate, ordinea publică sau siguranță națională o societate democratică, când interese minorilor sau protecție viață privată părților procesul o cer, sau în măsur estimată strict necesară tribunal, când circumstanțe speciale publicitate ar putea fi natură prejudicia interese justiție.

(...) 3. Orice acuzat are dreptul în special:

(...) c) se apăra el însuși sau avea asistență unui apărător alegere lui și, nu are mijloace remunera un apărător, putea fi asistat gratuit de un avocat de birou, când interese justiție o cer".

Guvernul se mărghinește excipa, manieră generală, neepuizare căilor atac. Reclamantii contestă această teză și reitera grievuri.

Curtea s-a deja de multe ori pronunțat asupra grievuri similare și în particular a subliniat că modalitățile aplicare art. 6 § 3 - în particular alineatul c) - cursul instrucției depind particularitățile procedură circumstanțele cauzei. Pentru ști rezultat dorit art. 6 - un proces echitabil - a fost atins, trebuie ține seama ansamblu proceduri desfășurate în cauza considerată (a se vedea, inter alia, Dikme c. Turcia, nr. 20869/92, §§ 108-109, CEDH 2000-VIII).

În cazul de față, trebuie reamintit că la data introducerii prezentelor cereri, procedura reclamantilor era pendantă în fața curții de siguranță Statului Istanbul și că la ora prezentă, este încă. Curtea nu este deci în măsur procedura un examen global procesului litigios și estimează nu putea specula nici asupra ce vor decide judecătorii fond, nici asupra rezultat unui eventual casan, interesații având totuși facultate percurgea această cale dacă ar trebui considera că procesul lor emporează în sfârșit încălcare drepturilor din care se prevalează (a se vedea Parlak, Aktürk și Tay c. Turcia (decizie), nr. 24942/94, 24943/94 și 25125/94 (unite), 9 ianuarie 2001, nepublicată).

În aceste circumstanțe, Curtea estimează că pe etapa actuală procedurii în fața jurisdicțiilor interne, reclamantii nu ar putea plânge încălcare art. 6 Convenției. Acest aspect cererii este prematur și trebuie deci respins, în aplicare art. 35 § 3 Convenției.

4.

În conexiune grievuri prezentate baza articolelor 5 și 6 Convenției, reclamantii susțin că au fost obiect unei discriminări contrare art. 14. Acesta enunță:

"Exercitare drepturi libertăți recunoscute (...) Convenție trebuie asigurată, fără distincție nici una, bazată în special sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență o minoritate națională, avere, naștere sau orice alt situație."

Guvernul pledează că ansamblu argumente derivând din caracter discriminator dispozițiilor penale purtând reglementare proceduri în fața cursurilor de siguranță Statului este lipsit orice temei. În particular, precizând că susmenționatele jurisdicții fuseseră instaurate pentru cunoaștere delicte împotriva Statului, susține că în Turcia, nicio infracțiune, nicio funcție judiciară nu sunt definite baza unei distincții etnice, religioase, lingvistice sau alta.

Reclamantii se declară victime unei discriminări bazate opiniile politice și identitate etnică.

Curtea constată că, în prezenta cauză, distincții litigioase rezultând din legea privind diferitele faze proceduri în fața cursurilor de siguranță Statului, nu se aplică diferite grupuri persoane ci diferite tipuri infracțiuni, potrivit gravitate pe care legislator o recunoștea. Nu decela deci niciun element discriminare contrară art. 14 Convenției.

De aici, această parte cererii trebuie de asemenea respinsă ca fiind manifestă fără temei, în aplicare art. 35 §§ 3 și 4 Convenției.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

recevabil, toate movele fond rezervate, grievul reclamantilor bazat art. 3 privind pretinse tortură suferite pe perioada reținerii lor;

Declară

cererile irrecevabile pentru surplus.

Michael O'Boyle

Elisabeth Palm

Grefier

Președintă

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2001-10-09
0,96
BEYZADEOGLU contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 38917/97 présentée par Yurdakul BEYZADEOĞLU contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant les 12 juin et 9 octobre 2001 en une chambre
CtEDO 2001-09-11
0,96
UYANIK contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 32358/96 présentée présentée par Hikmet UYANIK contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant les 12 juin et 11 septembre 2001 en une ch
CtEDO 2001-10-09
0,96
BASKAYA contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 38591/97 présentée par Abdülcelal BAŞKAYA contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant les 12 juin et 9 octobre 2001 en une chambre co
CtEDO 2001-10-09
0,96
INKAYA ET AUTRES contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 31990/96 présentée par Mehmet İNKAYA et autres contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant les 12 juin et 9 octobre 2001 en une chamb
CtEDO 2001-11-27
0,95
AYDIN contre la TURQUIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 29289/95 présentée par Mehmet AYDIN contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 27 novembre 2001 en une chambre composée de
Sursă