Esmer împotriva Turciei

SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 57888/00 prezentate de Mehmet Galip ESMER împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are loc la 16 octombrie 2001 într-o cameră compusă din președintele Palm Thomassen al meu, dnii Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Maruste judecătorii M. Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 25 iunie 1999 și înregistrată la 6 iunie 2000, după ce a deliberat, face următoarea decizie: reclamantul, dl Mehmet Galip Esmer, este un resortisant turc născut în 1960. La introducerea cererii, acesta era deținut în închisoarea Tokat-Zile. Este reprezentat în fața Curții de către domnul Selahattin Esmer, avocat în Ankara.

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 22 iunie 1997, reclamantul a fost arestat de poliție la Istanbul ca urmare a declarațiilor unei persoane arestate în timpul unei operațiuni împotriva PKK. El i s-a reproșat că a vândut walkie-talkie membrilor organizației ilegale acuzate, precum și că i-a acordat ajutor și sprijin, în conformitate cu art. 169 din Codul penal și cu art. 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. Reclamantul a fost interogat cu privire la presupusa vânzare a walkie-talkie-talkie către membrii organizației incriminate în timpul detenției sale la sediul poliției secției antiteroriste din cadrul Direcției pentru securitate d La 25 iunie 1997, reclamantul a fost adus în fața procurorului general al Republicii și a protestat pentru nevinovăția sa și-a retras toate declarațiile făcute în fața poliției, după părerea sa, adunate sub constrângere.

În aceeași zi, reclamantul a fost examinat de un medic legist din institutul medico-legal care nu a găsit nici o urmă de violență pe corpul său. Tot la 25 iunie 1997, reclamantul a fost adus în fața judecătorului care se afla în apropierea Curții de Securitate a statului Ankara, care a dispus reținerea sa provizorie și-a repetat declarațiile făcute în fața procurorului Republicii. La 26 iunie 1997, reclamantul a depus o plângere la conducerea casei în care se afla Ankara susținând că a suferit bătăi, electrocutări, jeturi de apă, spânzurări și a solicitat examinarea medicală. La 27 iunie 1997, reclamantul a fost examinat de un medic legist din institutul medico-legal care, în raportul său, a constatat că acesta prezenta dermatită pe buze și urme ale unei eroziuni vechi vindecate pe piciorul stâng.

Nu s-a constatat nici o urmă de violență. Printr-un act de acuzare depus la 4 iulie 1997, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Ankara a inițiat o acțiune penală împotriva reclamantului în temeiul articolului 169 din Codul penal. La o dată nespecificată, reclamantul a fost ascultat de către instanța de judecată, a protestat pentru nevinovăția sa și-a retras toate declarațiile făcute în fața poliției, după părerea sa, adunate sub constrângere. La 25 decembrie 1997, curtea de securitate a statului … În temeiul articolului 169 din Codul Penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713, un judecător civil și un judecător militar l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni.

În sprijinul concluziei sale, instanța de securitate a statului a considerat că, în declarațiile sale făcute în mâinile poliției, acuzatul a recunoscut că a predat opt walkie-talkie membrilor organizației incriminate. Aceste declarații au fost confirmate de declarațiile celorlalți coinculți la 16 noiembrie 1998, Curtea de Casație a confirmat hotărârea din 25 decembrie 1997. La 18 februarie 1999, reclamantul ar fi fost informat cu privire la hotărârea Curții de Casație din 16 noiembrie 1998 în timp ce a fost reținut la casa de judecată din Ankara. GRIFS Invochează art. 3 din convenție, reclamantul se plânge că a făcut obiectul, în timpul custodiei sale, al unor tratamente abuzive pentru a-i extorca mărturisirea.

Invocând art. 5 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost arestat fără motiv întemeiat de a comite o infracțiune și de a nu fi fost informat cu privire la motivele arestării sale. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la un proces echitabil și susține în special că instanța de securitate a statului … Acesta susține că această instanță, care și-a întemeiat constatarea de vinovăție numai pe elementele de probă colectate de poliție fără niciun control asupra Parchetului, nu a respectat în administrarea probelor cerințele principiului unui proces echitabil. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost privat de o acțiune efectivă care îi permite să-și prezinte obiecțiile.

Invocând art. 14 din Convenție, reclamantul se plânge că a suferit o discriminare din cauza originii sale kurde. Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestor obiecțiuni și consideră că este necesar să le aducă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamantul invocă, de asemenea, o încălcare a articolelor 3, 5, 13 și 14 din convenție. Curtea reamintește jurisprudența sa: art. 3 din Convenție consacră una dintre valorile fundamentale ale societăților democratice. Chiar și în circumstanțele cele mai dificile, cum ar fi lupta împotriva terorismului și a crimei organizate, Convenția interzice în termeni absoluți tortura și pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante.

art. 3 nu prevede restricții, în care contrastează cu majoritatea clauzelor normative ale Convenției nr. 1 și nr. 4 și în conformitate cu art. 15 alineatul (2) nu suferă nicio derogare, nici chiar în cazul unui pericol public care amenință viața națiunii (a se vedea Hotărârile Selmuni c. Franța [GC], nr. 25803/94, § 95, CEDH 1999-V; Assenov și alții c. Bulgaria din 28 octombrie 1998, În speță, Curtea arată că reclamantul a fost examinat de două ori de către medici. Concluziile certificatelor medicale întocmite la 25 și 27 iunie 1997 sunt coerente. : nu există nici o urmă de violență pe corpul său. Dermatita constatată pe buzele reclamantului în raportul medical din 27 iunie 1997 nu corespunde cu relatarea sa.

De asemenea, reiese că eroziunea veche deja vindecată găsită pe piciorul său datează de la o dată anterioară arestării. În aceste condiții, Curtea consideră că elementele de care dispune în ceea ce privește afirmarea reclamantului potrivit cărora ar fi fost supus unor tratamente fizice abuzive în custodia sa nu oferă o astfel de concluzie. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod evident greșit întemeiată în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. Curtea arată că recurentul se plânge că a fost arestat fără să existe motive plauzibile pentru a comite o infracțiune și pentru a nu fi fost informat cu privire la motivele arestării sale. Curtea nu consideră că este necesar să se examineze dacă aceste obiecțiuni au fost prezentate în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, din moment ce acestea sunt în mod evident întemeiate pe următoarele motive.

Curtea amintește în primul rând că, în ceea ce privește dreptul de a fi în mod legal, o detenie, inclusiv observarea căilor legale În primul rând, Convenția se referă la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele de fond ca procedură, dar solicită, în plus, respectarea oricărei privări de libertate în sensul articolului: protejarea persoanei împotrivarbitrarului (a se vedea, printre altele, Hotărârea Douiyeb c. Țările de Jos [GC], nr. 31464/96, § 44 CEDH 1999). În ceea ce privește suspiciunile, Curtea amintește că obiectul unei interogări în timpul unei detenții în temeiul articolului 5 alineatul (1) litera (c) este completarea anchetei penale prin confirmarea sau eliminarea suspiciunilor concrete pe care se baza arestarea (a se vedea Hotărârea Murray c. Regatul Unit din 28 octombrie 1994, seria A n Cu toate acestea, depinde de toate circumstanțele (a se vedea Hotărârea Fox, Campbell și Hartley c. Regatul Unit din 30 august 1990, seria A nr. 182, p. 16, § 32). În ceea ce privește art. 5 § 2 din convenție, Curtea amintește că această dispoziție prevede o garanție elementară: orice persoană arestată trebuie să știe motivele arestării sale.

Încorporat în sistemul de protecție pe care o oferă la art. 5, acesta obligă o astfel de persoană să semnaleze, într-un limbaj simplu accesibil pentru ea, motivele juridice și de fapt ale privării sale de libertate, astfel încât aceasta să poată discuta legalitatea în fața unei instanțe în temeiul alineatului (4). Dar polițistul care a fost arestat poate că nu i le furnizează imediat. Pentru a determina dacă a primit suficient și suficient de devreme, trebuie să luăm în considerare particularitățile speței (a se vedea Hotărârea Fox, Campbell și Hartley menționată anterior, p. 19, § 40). În speță, Curtea constată că, la 22 iunie 1997, reclamantul a fost arestat de poliție într-o operațiune îndreptată împotriva unei organizații ilegale.

În timpul arestării sale, a fost interogat cu privire la o presupusă vânzare de walkie-talkie către membrii acestei organizații. Apoi, printr-un act de acuzare depus la 4 iulie 1997, a fost acuzat de ajutor și sprijin pentru o organizație ilegală. Având în vedere cele de mai sus, se concluzionează că suspiciunile ating nivelul cerut, deoarece acestea se bazau pe fapte concrete. Acestea indică faptul că privarea de libertate avea ca scop confirmarea sau eliminarea suspiciunilor care apasă asupra ui. Pe de altă parte, nimic din dosar nu permite să se concluzioneze că reclamantul, la arestarea sa sau în custodia sa, nu a fost informat cu privire la motivele care justifică actele polițiștilor. În consecință, această parte a cererii este în mod evident neîntemeiată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție.

În lumina celor de mai sus și ținând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, Curtea nu constată nicio aparență de încălcare a art. 13 și 14 din Convenție. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Amin Tribunalul de Securitate al statului Ankara, precum și Tribunalul de Justiție al Tribunalului de Justiție al Tribunalului de Securitate al statului Ankara și Tribunalul de Justiție al Tribunalului de Justiție al Tribunalului de Justiție al Tribunalului de Justiție al Tribunalului de Justiție al Tribunalului de Justiție al Tribunalului de Justiție al Tribunalului de Justiție al Tribunalului de Justiție al Tribunalului de Justiție al Tribunalului de Justiție al Tribunalului de Justiție al Tribunalului de Justiție al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță și al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 57888/00 présentée par Mehmet Galip ESMER contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 16 octobre 2001 en une chambre composée de M mes E. Palm , présidente , W. Thomassen , MM. L. Ferrari Bravo , Gaukur Jörundsson , R. Türmen , B. Zupančič , R. Maruste , juges , et de M. M. O’Boyle , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 25 juin 1999 et enregistrée le 6 juin 2000, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Mehmet Galip Esmer, est un ressortissant turc né en 1960. Lors de l’introduction de la requête, il était détenu à la prison de Tokat-Zile. Il est représenté devant la Cour par M e Selahattin Esmer, avocat à Ankara.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le 22 juin 1997, le requérant fut arrêté par la police à Istanbul suite aux déclarations d’une personne arrêtée lors d’une opération dirigée contre le PKK. Il lui était reproché d’avoir vendu des talkies-walkies aux membres de l’organisation illégale incriminée, ainsi que de lui porter aide et soutien, infraction prévue par les article 169 du code pénal et 5 de la loi n° 3713 relative à la lutte contre le terrorisme. Le requérant fut interrogé sur la prétendue vente des talkies-walkies aux membres de l’organisation incriminée durant sa garde à vue dans les locaux de la police de la section antiterroriste de la direction de la sûreté d’Ankara.

Le 25 juin 1997, le requérant fut traduit devant le procureur de la République. Il protesta de son innocence et rétracta toutes ses déclarations faites devant la police, selon lui, recueillies sous la contrainte. Le même jour, le requérant fut examiné par un médecin légiste de l’institut médico-légal qui ne décela aucune trace de violence sur son corps. Toujours le 25 juin 1997, le requérant fut traduit devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara, qui ordonna sa détention provisoire. Il réitéra ses déclarations faites devant le procureur de la République. Le 26 juin 1997, le requérant déposa une plainte auprès de la direction de la maison d’arrêt d’Ankara soutenant avoir subi des bastonnades, des électrocutions, des jets d’eau, des pendaisons et demanda son examen médical.

Le 27 juin 1997, le requérant fut examiné par un médecin légiste de l’institut médico-légal qui, dans son rapport, constata que celui-ci présentait une dermatite sur les lèvres et la trace d’une ancienne érosion guérie sur la jambe gauche. Aucun trace de violence n’a été constatée. Par un acte d’accusation déposé le 4 juillet 1997, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara engagea une action pénale à l’encontre du requérant sur la base de l’article 169 du code pénal. A une date non précisée, le requérant fut entendu par le juge d’instruction. Il protesta de son innocence et rétracta toutes ses déclarations faites devant la police, selon lui, recueillies sous la contrainte.

Le 25 décembre 1997, la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara (« la cour de sûreté de l’Etat »), composée de deux juges civils et d’un juge militaire, condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois, en vertu de l’article 169 du code pénal et de l’article 5 de la loi n° 3713. A l’appui de sa conclusion, la cour de sûreté de l’Etat considéra que dans ses déclarations faites aux mains de police, l’accusé avait reconnu avoir remis huit talkies-walkies aux membres de l’organisation incriminée. Ces déclarations furent confirmées par les déclarations des autres coaccusés Le 16 novembre 1998, la Cour de cassation confirma l’arrêt du 25 décembre 1997. Le 18 février 1999, le requérant aurait été informé de l’arrêt de la Cour de cassation du 16 novembre 1998 alors qu’il était détenu à la maison d’arrêt d’Ankara.

GRIEFS